Geopolitica si independenta financiara
a Natiunilor Unite
 

PETRU DUMITRIU

The capacity of the United Nations to act in full independence, as provided in its Charter, is in practice subjected to the influence of the main contributors to the regular budget, in particular the United States. This feature was accentuated by the emergence of voluntary contributions that account for financing most of humanitarian and development activities undertaken in United Nations system. Consolidating the independence of the United Nations by diversifying its financial resources seems like a reasonable way to strengthen its operational capacity. A new avenue has been already opened by the effort to attract financial support from the private sector. More audacious ideas like international taxation are examined, but apparently their time has not come yet. The main obstacle to the change is not of technical or procedural nature, but the absence of the political will to genuinely enhance the independence of the United Nations in relation with its most influential Member States.

Introducere: ce fel de independenta?

Organizatia Natiunilor Unite are o vocatie de universalitate si o legitimitate politica incontestabile, care o recomanda ca pe unul dintre factorii indispensabili de influenta pe plan global, in ciuda sincopelor si evolutiei sinuoase a perceptiilor asupra menirii sale. Pentru a fi la inaltimea universalitatii si legitimitatii pe care le reprezinta, organizatia trebuie sa opereze independent si fara restrictii din afara profilului sau constitutional.

Independenta unei organizatii interguvernamentale nu poate exista la modul absolut. Ea depinde de mandatul, autoritatea si competentele care ii sunt conferite prin actul constitutiv. In acelasi mod, in ceea ce priveste resursele necesare, libertatea de a dispune si utiliza de mijloacele financiare si de alta natura pentru realizarea obiectivelor, este de asemenea dependenta de prevederile documentului constitutiv. Cu alte cuvinte, nu despre acest fel de independenta este vorba in analiza care urmeaza. Obiectul discutiei este acel grad de independenta atribuit unei organizatii internationale prin vointa membrilor sai pentru realizarea obiectivelor care au constituit liantul deciziei politice a statelor de a deveni parte la crearea sa.

Despre independenta Organizatiei Natiunilor Unite se poate vorbi prin urmare in doua moduri. In primul rand, ea inseamna capacitatea sa de a-si indeplini mandatul potrivit Cartei si coordonatelor fundamentale ale intereselor colective care au dus la crearea organizatiei mondiale in 1945. Sau, altfel spus, este vorba de abilitatea de a rezista preeminentei altor interese decat cele ale majoritatii statelor. In al doilea rand, independenta decurge din abilitatea de a dispune integral si neconditionat de resursele care trebuie sa-i fie alocate de catre statele membre, in conformitate cu actul constitutiv.

Independenta financiara a ONU nu este un element de suprastatalitate. Nu exista decizii, altele decat cele strict administrative, care sa nu depinda exclusiv sau in mod determinant de controlul statelor membre. Aceasta constatare este valabila pentru toate tipurile de mandate, indiferent de natura obiectivelor si sferelor de preocupare carora actiunile Natiunilor Unite li se subsumeaza. Chiar si pentru deciziile obligatorii si coercitive ale Consiliului de Securitate, elementul de control colectiv exista prin faptul ca, din punct de vedere financiar, si deciziile Consiliului trebuie dublate de aprobarea de catre Adunarea Generala a implicatiilor financiar-bugetare. Desi, pe ansamblul sistemului ONU, specializarea mandatelor si domeniilor de activitate a condus la fragmentarea gestiunii financiare si la autonomizarea fata de mecanismul centralizator al Adunarii Generale, care cuprinde toate statele ONU, si aceste institutii sunt supuse autoritatii membrilor sai, doar ca este vorba de o alta geometrie a procesului si componenta a organismelor de decizie.

ONU s-a confruntat, in ultimele decenii, cu dificultati financiare permanente, care au cunoscut momente diferite de intensitate si de amploare. Fenomenul, denumit generic „criza financiara”, nu este unul de determinare obiectiva, asimilabil celor pe care evolutiile economice le produc pentru tari, sectoare de activitate, intreprinderi si alti agenti economici. Criza financiara a ONU este tocmai rezultatul alterarii independentei de actiune, in termenii relativi si limitati descrisi mai sus, in cele doua dimensiuni enuntate. Ea constituie o anomalie si nu reflecta nici macar slabiciuni constitutionale ale organizatiei mondiale, desi Carta ONU nu mai corespunde de mult configuratiei si aspiratiilor politice din 1945 ale membrilor sai. Din punct de vedere financiar insa, Carta ONU este la fel de clara si cuprinzatoare pe cat a fost cand organizatia numara cu 140 de membri mai putin. De aceea, corectiile si reabilitarea integrala a mijloacelor financiare ale organizatiei pot fi realizate in cadrul constitutional actual.

Consolidarea independentei financiare a ONU depinde, prin urmare, exclusiv de conduita membrilor sai si de vointa politica de a cauta cai inovatoare si participative de finantare a activitatilor sale, care s-au diversificat de-a lungul timpului, fara o amplificare proportionala a resurselor.

Finantarea Organizatiei Natiunilor Unite: situatia actuala

Cheltuielile ONU sunt impartite in trei categorii, fiecare fiind finantata intr-un mod diferit. Functiile de baza ale ONU sunt incluse in bugetul ordinar, alimentat prin cotizatiile obligatorii ale statelor membre. Operatiunile ONU de mentinere a pacii au fost in general¹ finantate din cotizatii separate. Cea mai mare parte a institutiilor ONU cu vocatie umanitara si de asistenta pentru dezvoltare sunt finantate prin contributii aditionale, voluntare, din partea statelor membre.

Ca o prima remarca, se cuvine subliniata justetea modelului initial de categorisire a cheltuielilor ONU, data fiind natura lor si a prioritatilor pe care le ocupau pe agenda organizatiei. In principiu, sistemul asigura impartirea echitabila a responsabilitatilor financiare pentru sustinerea activitatilor fundamentale ale organizatiei, oferind in acelasi timp statelor si posibilitatea de a-si urmari separat anumite prioritati individuale.

Bugetul ordinar al ONU include cheltuielile principalelor sale organe: Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Curtea Internationala de Justitie si Secretariatul.² Cea mai mare parte este destinata cheltuielilor administrative ale ONU, care cuprind cheltuielile de personal, serviciile de conferinta si traducere, toate activitatile care permit ONU sa functioneze ca un sediu de reuniuni internationale. Din bugetul regulat se plateste de asemenea pentru administrarea si gestionarea activitatilor unor agentii umanitare si de dezvoltare, inclusiv Inaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului, Inaltul Comisar ONU pentru Refugiati, Programul Natiunilor Unite pentru Mediul Inconjurator, Agentia pentru acordarea de asistenta refugiatilor palestinieni. Bugetele operationale ale acestor agentii sunt finantate prin contributii voluntare. In total, bugetul regulat la nivelul ciclului bianual 2002-2003 s-a situat la nivelul de 2.625.178.700 dolari SUA³. Pentru ilustrare redau alocarile bugetare aferente perioadei mentionate.

Bugetul ordinar este aprobat de Adunarea Generala pentru doi ani. Practica obisnuita este ca deciziile financiare majore, inclusiv cele privind bugetul si calculul cotizatiilor sa fie luate prin consens⁴. Datorita cerintei de consens, nici macar o majoritate apreciabila de state nu poate forta un anume plan de cheltuieli prin Adunarea Generala, chiar atunci cand numarul statelor aflate in minoritate este nesemnificativ.

Regula aprobarii bugetului pe baza de consens, care nu era prevazuta de prevederile constitutionale ale ONU, a fost adoptata pentru a se permite un nivel corespunzator de influenta a marilor contributori in chestiunile financiare. Aceasta politica a folosit mai ales unui numar redus de state, dintre cele cu barem mare, printre altele pentru a impiedica cresterea bugetului ordinar mai mult decat inflatia.

Redam in urmatorul tabel doar baremele de contributii ale celor 17 state care depasesc cota de 1% din bugetul ordinar, acoperind impreuna 86,408% din acesta. Situatia prezentata se refera la cea mai recenta scala de contributii, aferenta perioadei 2004-2006.⁵

Este de remarcat ca majoritatea contributorilor de peste 1% fac parte dintre donatorii traditionali, lista la care trebuie adaugate alte state occidentale cu baremuri mai mici, dar donatori foarte activi (Suedia, Norvegia, Austria, Danemarca). Doar trei state calificate „in curs de dezvoltare” in terminologia ONU (China, Brazilia si Mexic) figureaza in aceasta lista, cu nuan-tele de rigoare pentru China, a carei forta economica este cunoscuta si Mexic, membra a OCDE din 1994.

Pentru a facilita evaluarea aspiratiilor tarilor donatoare de a controla finantele organizatiei, urmatoarele cifre pot fi interesante:

Ceea ce justifica sugestia ca, din punct de vedere politic, bugetul consensual este esential pentru a mentine increderea marilor contributori in organizatie. De aici, in opinia mea, semnificatiile cele mai relevante ale regulii consensului in aprobarea bugetului ONU si a cotizatiilor:
• In primul rand, obiectivul consacrarii acestei reguli a fost sa asigure stabilitatea bugetara in sensul eliminarii pretextelor de neplata a cotizatiilor, la timp si integral, din partea tarilor care si-ar fi putut exprima opozitia prin vot fata de elemente considerate inacceptabile din perspectiva pozitiilor nationale.
• In al doilea rand, a constituit o masura necesara pentru a se impiedica functionarea unei masini de vot in interesul exclusiv al tarilor in curs de dezvoltare, situatie care poate determina adesea diminuarea credibilitatii si capacitatii inerente de adoptare si punere in practica a rezolutiilor Adunarii Generale.
• In al treilea rand, prin presiunea exercitata in contextul negocierilor multilaterale, a generat formule care se apropie mai mult de un echilibru acceptabil intre grupurile de interese, afirmatie ilustrata de o serie de concesii acordate de-a lungul timpului atat celui mai important contributor individual – SUA, cat si numeroaselor tari care sunt incadrate in categoria “tarilor celor mai putin dezvoltate”. In mod deosebit, trebuie mentionat succesul eforturilor SUA de a determina acceptarea de catre restul statelor membre ale ONU a scaderii propriei cotizatii de la 25% la 22% si, implicit, preluarea de catre cele din urma a diferentei.

Plata integrala si la timp a cotizatiilor ONU este o obligatie legala, inscrisa in Carta ONU ca o conditie de baza a calitatii de membru⁷. Neplata contributiilor – inclusiv pentru a forta schimbari in practicile administrative si bugetare – nu se justifica, mai ales tinand cont ca bugetul si schema de contributii sunt adoptate prin consens.

Remarcam faptul ca o prevedere mai ingaduitoare a Cartei ONU⁸ permite intarzierea platii cotizatiei cu peste un an de zile, penalizarea maxima prevazuta in mod curent fiind pierderea dreptului de vot in Adunarea Generala si in alte organisme unde se adopta decizii. Dar chiar si aceasta prevedere poate fi eludata, prevazandu-se posibilitatea exonerarii de pierderea dreptului de vot cand neplata este urmarea unor considerente obiective, in afara controlului sau. In aceste conditii, ONU s-a confruntat in majoritatea timpului cu probleme de lichiditati, datorate nu neaparat refuzului de plata, cat intarzierilor cu care statele au operat in efectuarea transferurilor.

Notez in mod deosebit ca limbajul permisibil al Cartei ONU a creat posibilitatea folosirii combinate a regulii consensului si a celei a acumularii arieratelor pe o perioada echivalenta a doi ani de cotizatii, parghie utilizata deliberat de mai multe tari. Pe parcursul existentei sale, organizatia a traversat crize financiare foarte grave, accentuate adesea de presiunile SUA, care au urmarit, prin intarzierea platilor, realizarea unor interese specifice fata de organizatie, inspirate atat de considerente general utile, cum a fost fortarea periodica unui anumit tip de reforma, cat si de unele subiective, cum a fost reducerea propriei cotizatii. Aceste dificultati au afectat buna functionare a organizatiei si in special asumarea unor directii noi de angajare in abordarea problemelor complexe ale comunitatii internationale ca si inhibarea unor intentii de reforma, altele decat cele dorite de SUA. Sau, asa cum formula problema un fost secretar general al ONU: “Viziunea noastra nu se poate extinde spre perspectivele care ne stau in fata, atata vreme cat finantarea noastra ramane mioapa”.⁹

Situatia financiara a ONU a facut obiectul a numeroase studii si examinari. Unul dintre cele mai notabile studii¹⁰ pe aceasta tema este cel realizat de o comisie independenta – Grupul Consultativ Independent, infiintat la initiativa Fundatiei Ford la 15 septembrie 1992, alcatuit din 11 personalitati reprezentand sfera politica, organizatiile multilaterale, mediul bancar si sectorul privat¹¹. Concluziile studiului, cunoscut in literatura de specialitate sub numele de “raportul Volcker-Ogata”, cu referire la numele celor doi co-presedinti ai sai, au influentat puternic dezbaterile din cadrul ONU asupra situatiei financiare a organizatiei. O serie de recomandari de ordin tactic au fost asimilate ulterior in politica bugetara a ONU, altele, de o anvergura strategica, nu si-au gasit inca sprijinul politic pentru a fi puse in practica. Acest raport constituie cea mai importanta contributie la reformarea intra muros a sistemului de finantare a ONU.

Finantarea voluntara

Contributiile guvernamentale voluntare la activitatile agentiilor ONU depasesc in prezent contributiile obligatorii la bugetul ordinar. Programele afiliate ONU si in mod deosebit Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Fondul Natiunilor Unite pentru Populatie, Fondul Natiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), sunt bazate exclusiv pe contributii voluntare¹². In cea mai mare parte a lor, programele astfel finantate privesc activitati umanitare sau legate de dezvoltarea economica.

Cresterea programelor finantate prin contributii voluntare a coincis cu tranzitia organizatiei mondiale de la o natura pur diplomatica la una mai accentuat operationala. Initial, cotizatiile obligatorii erau destinate mentinerii functiilor de baza ale ONU, cum ar fi intretinerea sediilor, incadrarea cu personal, facilitatea medierii disputelor internationale. Cele mai multe activitati operationale, precum adapostirea refugiatilor si proiectele de finantare a dezvoltarii erau considerate activitati optionale, la care statele membre puteau contribui numai daca doreau.

Sistemul contributiilor voluntare permite statelor membre sa fie generoase fata de acele parti ale sistemului ONU pe care le considera mai valoroase. Multi membri sunt dispusi sa plateasca mult mai mult decat le-ar cere-o scala de contributii. Fonduri si programe precum UNICEF, PNUD sau Programul Alimentar Mondial primesc probabil mult mai mult din contributii voluntare decat daca ar fi fost finantate din bugetul ordinar. Pe de alta parte, numeroase tari, respectiv majoritatea celor in curs de dezvoltare, nu ofera deloc contributii voluntare, ceea ce creeaza in mod inevitabil dificultati pentru capacitatea lor de influentare a deciziilor.

Sistemul curent are cateva puncte vulnerabile esentiale din punct de vedere al independentei organizatiei. In primul rand, este dificil pentru ONU sa-si stabileasca cu fermitate prioritatile si sa-si controleze propria agenda. In practica, marii donatori, deci tarile occidentale, pot sa-si impuna propriile lor obiective tocmai prin alocarea de contributii voluntare anumitor programe. De asemenea, tarile donatoare pot sa creeze propriile lor programe, cu obiective specifice, atata vreme cat le alimenteaza cu fonduri. In plus, statele membre isi aduc contributiile voluntare adesea intr-o maniera ad-hoc, ca raspuns la urgente mai intens mediatizate, in detrimentul necesitatilor pe termen lung.

Intre timp contributiile financiare voluntare au luat noi forme. Una dintre cele mai dinamice a fost utilizarea resurselor provenind direct din sectorul privat, cum ar fi Fondul ONU pentru parteneriate internationale. Prin acest Fond, ONU isi propune sa beneficieze de gama noua de asocieri si parteneriate cu comunitatea de afaceri, fundatiile cu scop filantropic si organizatiile reprezentand societatea civila.¹³

Fondul ONU pentru parteneriate internationale a fost infiintat in 1997. In colaborare cu Fundatia Natiunilor Unite a mobilizat in primii trei ani de existenta 385 milioane de dolari SUA in sprijinul a 170 de proiecte, implicand 32 organizatii din sistemul ONU in peste 100 de tari¹⁴. In anul 2001, Fondul si-a adaugat preocupari legate de pace, securitate si drepturile omului, celor initiale vizand sanatatea infantila, mediul inconjurator, femeile si populatia. In colaborare cu UNAIDS si Global Business Council on HIV/AIDS, Fondul a servit ca partener major pentru atragerea de fonduri si a contribuit la instituirea Fondului Global pentru SIDA, tuberculoza si malarie, unul dintre cele mai remarcabile rezultate ale sistemului ONU in directia combaterii acestor maladii.

Sindromul donatorilor si efectele asupra
independentei financiare a ONU

Problema drepturilor si obligatiilor fata de bugetul ONU nu este numai una a Statelor Unite. In general, ponderea statelor care platesc integral si la timp cotizatiile este doar de aproximativ o treime. Este adevarat ca volumul contributiilor acestora este marginal, iar intarzierile sunt legate in cele mai multe cazuri de situatia bugetelor interne. Primele intarzieri in plata cotizatiilor au aparut inca din 1956 si erau motivate politic, legate in special de operatiunile de mentinere a pacii din Orientul Mijlociu. Ele au devenit mai serioase in 1960, tot in jurul unei operatiuni de mentinere a pacii, respectiv acoperirea costurilor interventiei in Congo. Prin urmare, dificultatile respective au fost generate din considerente politice. Motivatia politica a fost cea care a determinat si primele refuzuri de plata la bugetul ordinar al Natiunilor Unite in 1963, pe motiv ca activitatile pe care le reprezentau erau incluse in buget “fara temei legal”. Prin urmare, independenta Natiunilor Unite in a-si urmari indeplinirea mandatului a fost intotdeauna stirbita de actiuni voluntare ale unor state membre. Aceste probleme s-au acumulat in timp si au facut ca pe agenda Adunarii Generale a ONU sa apara un punct intitulat “Criza financiara a ONU” inca din 1976. Criza anuntata la vremea respectiva era insa una de o gravitate mult mai putin acuta decat cea care a marcat anii 1992-2002.

Slabirea rigorii in ceea ce priveste plata contributiilor submineaza atat credibilitatea ONU cat si principiul universalitatii, inhiband in acelasi timp capacitatea sa de a-si impune in mod independent vointa in realizarea obiectivelor decurgand din mandatul originar. Arieratele prelungite din partea marilor contributori au facut intregul sistem foarte vulnerabil. Trebuie remarcat ca in anii ’90 si Federatia Rusa - care a preluat integral drepturile fostei Uniuni Sovietice, dar si-a impartit in mod inechitabil responsabilitatile cu statele succesoare - a fost printre statele care au determinat agravarea crizei. Chiar daca grosso modo contributiile statelor membre mai sarace nu influenteaza in mod semnificativ situatia financiara a organizatiei, importanta respectarii universale a angajamentelor de catre toate statele nu este de neglijat.

Raporturile de plata cu marii donatori prezinta o importanta mare si pentru ca ele determina raporturile invizibile dintre finantare si influenta. In acelasi mod in care relatia dintre drepturi si obligatii este esentiala pentru finantarea bugetului ordinar, relatia dintre mijloace si puterea de influenta devine si mai vizibila in ceea ce priveste contributiile voluntare. Acest raport esential a fost avut in vedere inca dinaintea crearii organizatiei. In cadrul dezbaterilor de la Dumburton Oaks, primul proiect a ceea ce urma sa devina Carta ONU continea o procedura de vot, pentru alocatiile bugetare, proportional cu cota de contributii a fiecarui stat membru. S-a abandonat articolul respectiv ca un gest de prietenie fata de tarile mici aliate, dar si pentru ca exista convingerea ca principalii contributori vor avea suficienta influenta asupra procesului decizional, fara o clauza anume¹⁵. Considerentele de influenta au fost cele care au marcat independenta de actiune a organizatiilor multilaterale. In anii ’80, s-a produs o realocare a asistentei oficiale pentru dezvoltare (ODA) de care au beneficiat organizatiile in care marii donatori au o influenta mai mare. De retinut, de pilda, ca UNICEF a avut intotdeauna un director executiv american, PNUD urmand aceeasi regula, cu singura exceptie a actualului administrator (britanic).

Asa cum subliniau doi dintre cei mai buni cunoscatori ai sistemului ONU “traditia unui mare contributor, Statele Unite, de a avea monopol permanent asupra conducerii anumitor programe si fonduri, a incetat sa mai aiba vreo justificare, fie si de natura pragmatica”¹⁶. Alte guverne donatoare aduc acum contributii la fel de mari, chiar in valoare absoluta: exprimat relativ, in termeni per capita, mai mult de zece guverne contribuie suficient de mult ca respectivului mai mare donator sa ii revin un loc mult in josul listei.

Influenta asupra ONU imbraca adesea forma imperativa a impunerii eficientei. Donatorii nu fac un secret din dorinta lor de a modela conform propriilor criterii activitatea organizatiilor pe care le finanteaza. Intr-unul dintre rapoartele Comitetului de asistenta pentru dezvoltare al OCDE se afirma explicit: “Sprijinirea institutiilor individuale depinde tot mai mult de capacitatea de a demonstra eficienta in activitatile lor”¹⁷.

Ca raspuns la ceea ce au perceput ca slabiciune a sistemului ONU, o politica de crestere bugetara zero a fost introdusa de donatorii importanti. Constrangerile determinate de cresterea zero au produs economii relativ limitate si pe termen scurt, in vreme ce efectele pe termen lung au creat un cerc vicios, descris de unii autori dupa cum urmeaza: “Sporirea neincrederii in multe organisme ONU a dus la reducerea contributiilor si reduceri in bugetul administrativ, ca efect al carora apar lipsuri si mai mari in administratie si programe operationale ineficiente”¹⁸.

Asa numitul “sindrom al donatorilor” isi are efectul sau asupra independentei financiare a ONU. Activitatile de dezvoltare au fost menite initial sa fie procese de cooperare autentica intre state respectate ca egale, pentru obiective comun acceptate ale Cartei. Finantarea voluntara, totusi, a alimentat o relatie “donator-primitor” potrivit careia tarile care contribuie mai mult din punct de vedere financiar trebuie sa aiba un rol preponderent in toate aceste fonduri. Carta ONU nu anticipa crearea unor bugete suplimentare si separate prin contributii voluntare. In fapt, asistenta tehnica a inceput prin a fi finantata de la bugetul ordinar. Nici o tara, sau grup de tari, nu urma sa aiba posibilitatea de a-si impune conditiile asupra folosirii capacitatilor oferite prin sistemul ONU. Crearea in 1949 a primului Program Extins de Asistenta Tehnica finantat pe baze voluntare a afectat profund sistemul. Nici o initiativa de dezvoltare care a urmat nu a mai fost lansata prin bugetul finantat prin contributii obligatorii. Aceasta a dus la alterarea intentiei Cartei: “violandu-se principiile gemene ale ONU (si democratiei occidentale) ale egalitatii in guvernare si capacitatii relative de plata”.¹⁹ Analogia cu principiile democratice de impozitare poate fi explicata cu usurinta: este cel putin la fel de greu pentru un cetatean sarac sa gaseasca suma mica pe care trebuie sa o plateasca drept impozit, pe cat este pentru cetateanul bogat sa o faca pentru suma mare. In acelasi spirit, marii platitori de taxe nu au privilegii in materie de guvernare in raport cu ceilalti alegatori si nici nu pot sa opreasca plata impozitelor pana cand vor fi stopate politicile guvernamentale pe care nu le agreeaza.

Posibilitati de finantare alternativa

Rezulta, ca o prima consecinta clara, ca mentinerea si intarirea independentei financiare a ONU pot fi realizate, in primul rand, prin respectarea integrala a obligatiilor statutare ale membrilor ONU in materie de relatii financiare cu organizatia. Disciplina financiara este singura in masura sa asigure climatul care sa permita organizatiei sa nu intampine obstacole in materie de resurse, sa nu resimta efectul unor conditionari, poate utile ca directie, dar nuizibile din punct de vedere politic, mai ales prin stirbirea autoritatii sale fata de acei membri care inteleg sa se achite, fara conditii, de obligatii. Reformele si schimbarile institutionale, cresterea eficientei activitatilor, efortul de adaptare la dinamica realitatilor geopolitice contemporane sunt imperative incontestabile, dar ele trebuie sa constituie rezultatul proceselor deliberative si manageriale interne, nu efectul interventiilor extra muros, bazate pe unilateralism si voluntarism politic.

Dar chiar si in aceste conditii, avand in vedere restrictiile majoritatii statelor membre in privinta folosirii banilor publici si impactul acestor politici austere interne asupra participarii la activitatea organizatiilor internationale, este improbabila perspectiva cresterii resurselor puse de state la dispozitia organizatiei. Decalajul de ritm intre cresterea complexitatii mandatelor, prioritatilor si responsabilitatilor Natiunilor Unite si stagnarea resurselor sale va creste in continuare. Ritmul de adaptare politica si institutionala a unei organizatii marcate de forta inerenta de inertie a 191 state membre si cerintelor de consens, va fi intotdeauna insuficient in raport cu dinamica problemelor de anvergura globala in a caror rezolvare sau atenuare, ONU va trebui sa se implice. Prin urmare, efortul de consolidare a capacitatii de actiune independenta a organizatiei trebuie sa depaseasca granitele traditionalismului in materie de finantare. Rolul de observator si gestionar al unor fenomene generate de globalizare si altor evolutii ale relatiilor internationale va trebui sa fie sustinut si prin metode noi, indraznete, fara precedent, de finantare. Una dintre cele mai discutate si disputate idei este impozitarea internationala.

Pentru a nu crea perceptia intrarii intr-o sfera utopica, mentionam doar doua exemple de economisti “clasici”, care au abordat tema pe baze foarte riguroase. Astfel, Jan Tinbergen lansa in 1945 conceptul de “pace mondiala prin economie mondiala”²⁰ , pornind de la premisa teoretica potrivit careia distributia echitabila a veniturilor (intre persoane, clase si natiuni) ar genera stabilitate. Pe aceasta filiera de gandire el a ajuns, in 1959, sa sugereze o Trezorerie Internationala²¹ care sa realizeze o politica de subventionare la nivel international avand la dispozitie parghii financiare prin care sa asigure echilibrul economic care ar fi contribuit la mentinerea pacii si securitatii internationale. Mai putin cunoscuta este probabil propria contributie teoretica a lui Keynes la conceptul de impozitare internationala si de creare a unei institutii internationale capabile. El propunea o Uniune Internationala de Clearing si impozite pe surplusurile din balanta de plati (nu pe volumul tranzactiilor sau raportate la nivelul de venit) prin care, printre altele, s-ar fi finantat un cont in favoarea organismelor internationale insarcinate cu reabilitarea si reconstructia necesare dupa razboi²².

Propuneri actuale privind activitati impozitabile la nivel global

Raportul Ogata-Volcker prevedea o opinie contrara cautarii unor surse de finantare altele decat contributiile guvernelor. Cu toate acestea, cautarile teoretice, dezbaterile politice si tentativele practice in aceasta directie s-au intensificat. O posibilitate alternativa este ca, daca prestatia financiara a guvernelor fata de bugetul ONU lasa mult de dorit, cetatenii sa aiba ocazia de a-si exprima sprijinul prin donatii la unele din fondurile sale. Aceasta procedura este folosita pe scara larga, de pilda, in cadrul colectelor de fonduri ale UNICEF, prin intermediul Comitetelor Nationale.

Cateva idei de activitati impozitabile se repeta in mai multe dintre lucrarile de specialitate consacrate acestui domeniu. Reluam pe cele cu aparitii mai frecvente si care sunt incluse printre propunerile facute intr-unul dintre cele mai influente rapoarte independente consacrate ONU, intitulat “Innoirea sistemului ONU”²³:
• impozitarea armelor cuprinse in Registrul de armamente al Natiunilor Unite, sau, pe o baza mai restrictiva, a minelor terestre produse dupa o anumita data²⁴;
• impunere fractionara pe toate miscarile transnationale de valuta, ori in comertul international, sau pe producerea unui anumit material (poluant)²⁵;
• taxa pe calatoriile aeriene si maritime, pe considerentul ca ONU trebuie sa mentina un climat international pasnic de care beneficiaza cei care calatoresc²⁶;
• desemnarea unei zile in fiecare an ca “Ziua ONU a Comunicatiilor” cand toate incasarile postale si telefonice (si o fractiune a veniturilor provenite din reclama prin radio si televiziune), sa fie oferite ONU.

In principiu, fiecare guvern al tarilor membre ale ONU ar trebui sa fie de acord sa perceapa aceste taxe, sa le colecteze si sa le transfere in acele parti ale sistemului ONU convenite de comun acord. Astfel, impozitarea internationala s-ar mentine, in esenta, sub controlul statelor membre.

Alte dezbateri, in special in marja Consiliului Economic si Social al ONU, au condus la formularea unor propuneri care par insa a fi potential generatoare de venituri modeste:
i) impozitarea exploatarii patrimoniului comun al omenirii, cum ar fi fundul marii, Antarctica sau folosirii spatiului extra-atmosferic.
ii) impozitarea exporturilor de armamente.
iii) impozitul de folosirea Internetului (asa numitul “bit tax”).

As nota, totusi, vis-à-vis de prima propunere, ca in prezent nu exista exploatari miniere pe fundul marii si atunci cand vor exista, vor fi impozitate potrivit reglementarilor internationale deja existente²⁷. Impozitarea pescuitului oceanic ar fi posibila, dar este improbabil ca va aduce venituri semnificative. Exploatarea miniera a Antarcticii este interzisa. Utilizarea sateliti-lor lansati in spatiu este deja impozitabila prin aplicatiile sale de natura comerciala, iar restul utilizarilor ar mobiliza venituri mici.

Impozitarea exporturilor de arme nu este o idee noua, si se justifica atat in termeni geopolitici cat si economici, dar acceptarea sa ar presupune o vointa politica neobisnuita a guvernelor in “a se taxa pe ele insele”, avand in vedere controlul guvernamental cvasi-exclusiv asupra acestor operatiuni comerciale. Sarcina de plata ar putea cadea fie asupra exportatorilor, fie a importatorilor, si in acest din urma caz in mod disproportionat asupra tarilor in curs de dezvoltare care sunt, cele mai multe, cumparatori neti. Impozitul asupra comertului cu arme ar putea sa nu aiba un efect considerabil asupra transferurilor ilegale, in fapt putand provoca efectul contrar.

In fine, taxarea unor tranzactii pe Internet apare aproape imposibil de acceptat. Operatiunea ar consta in perceperea unei cote minime asupra volumului de date transmise prin Internet, de exemplu 1 cent la 1000 kilobiti de informatie. La acest nivel de impunere si cu datele de trafic din 1996, Internet ar putea produce 70 miliarde dolari.²⁸ Desi astfel de perspective ar fi tentante, data fiind expansiunea rapida a Internetului, impunerea unui impozit asupra unei domeniu atat de dinamic si depinzand de tehnologii de varf cu evolutie rapida ar fi extrem de complexa si dificila din punct de vedere tehnic.

Studiu de caz: impozitul pe tranzactiile valutare

Este probabil cea mai bine argumentata si discutata propunere vizand crearea de noi venituri cu utilizare in folos public. Cunoscuta sub denumirea de referinta “impozitul Tobin”, dupa numele laureatului premiului Nobel pentru economie in 1978, James Tobin, propunerea a depasit granitele examinarii in mediul academic sau neguvernamental, fiind periodic reluata, atat in dezbaterea politicilor organizatiilor internationale interguvernamentale, cat si a unor guverne nationale.

Avantajele sunt estimate atat in directia descurajarii speculatiilor pe termen scurt pe pietele de schimb internationale, cat si a perspectivei unor venituri mari, chiar in cazul unei rate foarte mici. Propunerea de studiere a impactului complet al unei astfel de masuri a fost facuta in numeroase forumuri ale Natiunilor Unite, precum a 24-a sesiune speciala a Adunarii Generale consacrata Conferintei Mondiale la nivel inalt privind dezvoltarea sociala, lucrarile Comisiei pentru Dezvoltare Durabila, Comisia pentru Dezvoltare Sociala, audierile pe tema finantarii dezvoltarii.

Ceea ce se intelege acum in mod generic prin impozitul pe tranzactiile valutare este un impozit ad valorem pe tranzactiile cu valute straine, eventual limitate la piata schimburilor in cantitati mari si a caror colectare ar urma sa se faca la momentul platii sau reglementarii in banca. Daca este propus ca sursa de venit global, impozitul ar fi, in mod normal, conceput si aplicat la o cota uniforma si de preferinta in intreaga lume. Pana in prezent nu se intrevad dificultati tehnice insurmontabile, dar afirmatia este valabila doar pentru prezumtia ca va exista o cooperare cvasi-universala din partea guvernelor.

Cifrele exemplificatoare sunt convingatoare: suma totala a tranzactiilor valutare anuale la nivel global este de ordinul a 360.000 miliarde dolari SUA in 1998 si 264.000 miliarde dolari SUA in 2002²⁹. Daca impozitul ar fi fost fixat la nivelul de 0,1 la suta, venitul colectat ar fi fost pentru anul 2002 de ordinul a 264 miliarde dolari SUA.

Se evalueaza ca un impozit la nivel redus ar avea un efect neglijabil asupra comertului si investitiilor pe termen lung, in ciuda faptului ca sporirea costurilor de tranzactionare, pe care ar impune-o pentru un astfel de scop, ar putea sa fie mult mai mare decat cota de impozitare ca atare. Efectul impozitului asupra tranzactiilor valutare este controversat, opiniile fiind impartite asupra eficacitatii intentiei de descurajare a speculatiilor. Dimensiunea venitului este apreciata drept considerabila in toate variantele, inclusiv in cea a unei impuneri foarte mici (de exemplu, la 0.02 la suta, cele 53 miliarde de dolari generate ar asigura finantarea programelor ONU existente deja, timp de decenii).

Administrarea impozitului de catre bancile centrale la momentul reglementarilor bancare, ar fi relativ necostisitoare din punct de vedere administrativ. Costurile de aplicare ar fi si ele scazute. In mod ipotetic, forme noi de produse derivate pot fi folosite de autorii de tranzactii, pentru a se relationa in mod eficient cu bancile.

Responsabilitatea suportarii impozitului ar reveni intreprinderilor si indivizilor care indeplinesc doua criterii majore: in primul rand si in mod preponderent, angajarea lor in pietele financiare internationale; in al doilea rand, intr-o masura mai mica, implicarea lor directa sau indirecta in comertul cu marfuri si servicii, in transferurile si fluxurile de venit si de capital intre zonele valutare. Distinctia intre cele doua criterii este necesara, deoarece volumul tranzactiilor financiare este de 50 de ori mai mare decat volumul comertului mondial cu bunuri si servicii si de peste 500 de ori mai mare decat cel al investitiilor straine directe la nivelul anului 1998³⁰. Este de asteptat ca tarile bogate sa colecteze o portiune mai mare de impozite decat tarile sarace datorita pozitiei lor dominante in tranzactiile financiare. Incidenta impozitului asupra entitatilor individuale ar trebui elaborata dupa o formula progresiva.

Concluzii

Majoritatea propunerilor de mai sus sunt preluate si promovate de Comisia pentru guvernare globala, organism³¹ care a examinat si a avansat alternative pentru imbunatatirea capacitatii ONU de a gestiona afaceri globale. Potrivit Comisiei, schemele de finantare a guvernarii globale sunt posibile daca se accepta cateva principii generale:
i) justificarea taxarii folosirii unor resurse globale comune pe considerente economice directe, folosind instrumentele de piata;
ii) necesitatea impartirii responsabilitatii nu numai intre un numar restrans de tari industrializate, ci in mod universal, cu o anumita progresivitate in raport de nivelul de dezvoltare;
iii) non-substitutia, prin noul sistem de venituri, a impozitelor si taxelor existente, astfel incat sa se genereze venituri suplimentare³².

Crearea anumitor principii directoare pentru folosirea oricarei alternative de finantare este esentiala. In primul rand, orice astfel de finantare a sistemului ONU trebuie sa completeze sistemul bugetului regulat, mai riguros respectat si mai judicios impartit intre tarile membre. In al doilea rand, trebuie sa fie realizata o administrare reprezentativa a oricarei contributii suplimentare. In al treilea rand, aceasta modalitate de finantare suplimentara trebuie sa fie operata cu transparenta si raspundere fata de cetatenii contribuabili.

Propunerile privind alternativele de finantare au provenit initial, in mod prevalent, din surse academice si neguvernamentale. Perpetuizarea crizelor financiare nu a intarziat insa in a aduce temele direct pe agenda de discutii a Natiunilor Unite. Unele dintre cele mai cuprinzatoare apar in documente oficiale ale ONU, in note si rapoarte ale Secretarului General. In cel mai recent dintre aceste documente³³ sunt reluate cele mai justificabile dintre propunerile inovatoare.

In opinia autorului acestor randuri, exista cateva puncte comune ale acestor propuneri, care invita la reflectie suplimentara chiar daca inca par abordari nerealiste. Care ar fi aceste elemente de similitudine?:
• Legatura cu probleme comune intregii societati internationale, acutizate de intensificarea anumitor forme negative de manifestare a globalizarii;
• Dublul potential pe care il prezinta eventuala lor aplicare, respectiv cu efect atat asupra cresterii veniturilor organizatiei mondiale, utile in sustinerea interesului public global, cat si in utilitatea ca instrument de evaluare si inhibare a impactului negativ al acestor fenomene;
• Faptul ca inaplicabilitatea lor nu este niciodata susti-nuta prin argumente de fond, legitimitate sau moralitate, si nici prin invocarea inutilitatii practice, ci doar prin reliefarea unilaterala a efortului institutional, legal si procedural. Aceasta indica nu atat dificultatile obiective, existente si inerente de altfel, cat obstacolele care tin de vointa politica.

Perspectivele gasirii unor alternative de finantare pentru interesele globale promovate de ONU nu sunt neaparat inventii teoretice. Ele pot fi inspirate de evolutii in pietele private financiare care au fost teatrul unor procese noi in mobilizarea resurselor financiare pentru dezvoltare. Pe plan national, aceste inovatii au acoperit o gama ampla, de la facilitati de microcreditare pana la introducerea unor instrumente financiare tot mai sofisticate. Procesul inovator a fost, evident, mai lent in mobilizarea de resurse pentru sectorul public. Mai mult, politicile de liberalizare si dereglementare au redus capacitatea sectorului public de a mobiliza fonduri. In domenii noi, precum comertul prin Internet nu se aplica nici macar impozitarea nationala. Pe de alta parte, in special in tari in curs de dezvoltare, cererea de resurse publice a crescut, uneori ca rezultat al schimbarilor structurale induse de globalizare. Nevoia de a finanta conservarea si consolidarea bunurilor publice globale intr-o lume tot mai interdependenta face si mai urgenta nevoia de noi surse de finantare. Unele dintre ele sunt compatibile cu necesitatile si mijloacele Natiunilor Unite.

Evident, impozitele nu sunt niciodata si nicaieri populare, nici la nivel local, nici la nivel national, si cu atat mai putin ar fi la nivel international. O astfel de optiune ar trebui sa re-creeze o relatie intre impozit si serviciul impozitat mult mai directa si convingatoare decat cea traditionala, prin care resursele rezultate percepute sunt date spre administrare guvernului. Printre institutiile existente in sistemul ONU, nici una nu are profilul potrivit pentru a gestiona aranjamente globale de impozitare si administrare. Orice masura in aceasta directie trebuie convenita la nivel global si pusa in aplicare prin tratat sau conventie internationale. Se intelege ca orice acord ar trebui sa fie foarte explicit, atat in alocarea veniturilor globale, cat si in folosirea si cheltuirea lor, astfel incat sa se mentina un nivel maxim de incredere in sistem si capacitatea sa de a-si indeplini obiectivele globale. Trebuie evitata perceptia unei suprastatalitati suparatoare, prin corelarea exacta a dependentelor de mediul global si valoarea resurselor care apartin patrimoniului comun.

Dincolo de elementele subiective sau explicabile prin disconfortul traditional al statelor fata de cerintele nascute in afara structurilor decizionale interne, exista dificultati asociate in mod obiectiv opozitiei fata de impozitari internationale ca sursa de finantare pentru ONU, sau, de ce nu, organizatii noi. Un motiv serios il constituie ignorarea sau abordarea insuficient de convingatoare a aspectului monitorizarii si controlului. Anumiti promotori ai unor idei novatoare imagineaza un flux automatic de fonduri, care sa ofere ONU autonomie fata de presiunile guvernelor nationale. O astfel de perspectiva, insa, aplicata la nivel global, subapreciaza nevoia de democratie si transparenta, cu atat mai mare pentru dimensiunea internationala, si implica acordarea unei increderi mari unor tehnocrati si institutii. In fapt, controlul unei entitati reprezentative si legitime, cel putin la nivelul Adunarii Generale a ONU este chiar mai necesar la nivel international decat la nivel national unde, de bine de rau, gestionarii averii publice sunt politicieni alesi.

In mod deloc surprinzator, Statele Unite sunt printre cei mai inversunati oponenti ai propunerilor de impozitare globala. In 1996, la initiativa liderilor republicani din Congresul american s-a introdus un proiect de lege care interzice insasi discutia asupra unor impozite globale in cadrul Natiunilor Unite. Textul nu a fost adoptat in forma initiala dar mesajul adresat organizatiei mondiale si-a produs efectul.³⁴ In principiu, Statele Unite se opun oricaror forme de finantare non-voluntara a activitatilor Natiunilor Unite. Intr-o declaratie a institutiilor federale de reglementare si control ale conturilor³⁵ se subliniaza ca ONU nu are autoritatea de a impune sau colecta nici o forma de impozit. Guvernul SUA nu-si va da consimtamantul la nici o propunere indreptata in aceasta directie. Veto-ul Statelor Unite va fi opus atat aplicarii unor impozite de catre ONU, cat si oricarei extinderi a unei astfel de pretentii asupra cetatenilor americani.

Prin urmare, dat fiind raportul de forte si anumite excese de subiectivism in relatia SUA cu ONU, acceptarea unor surse de finantare provenite din impozitare, nu apare drept probabila pentru un viitor foarte apropiat. Cu atat mai mult, cu cat reticenta fata acesta formula nu este apanajul exclusiv al SUA. Cu toate acestea, aprofundarea temei nu poate avea decat un efect benefic. Constientizarea realitatii unor fenomene globale care depasesc capacitatea de replica a statelor individuale castiga teren. O consecinta indirecta este si recurenta ideilor privind noi forme de riposta colectiva, bazate pe modele noi de parteneriat si de mobilizare a resurselor. Valoarea unor bunuri publice globale creste nu numai in ochii organizatiilor neguvernamentale militante si a opiniei publice, ci si in panoplia de motivatii politice ale elitelor conducatoare din majoritatea statelor lumii. Corelatiile sugerate de globalizare in sfera actiunii si reactiei la fenomene transfrontaliere isi fac loc in constiinta factorilor de decizie. Chiar si Statele Unite, carora mijloacele le permit sa abordeze cu o anumita detasare, probleme care framanta majoritatea celorlalte tari ale lumii, isi descopera treptat anumite zone vulnerabile.

Intre timp va evolua si fundamentarea conceptuala a noilor formule de mobilizare de resurse la nivel global. Dificultatilor obiective preconizate li se vor gasi si raspunsuri mai adecvate. Constiinta patrimoniului global va avansa si se va extinde la noi teritorii, iar ONU va fi catalizatorul normarii conduitei statelor in noile domenii, asa cum a facut-o, oportun si cu profunde implicatii pozitive, in ceea ce priveste fundul marii, Antarctica, spatiul extra-atmosferic s.a.

Un exemplu in acest sens este insasi deschiderea accelerata cu care opereaza ONU in privinta conlucrarii cu sectorul privat si folosirii resurselor acestuia. Nici aceasta idee nu a fost primita cu bratele deschise in sistem. Chiar grupul de intelepti care au elaborat raportul Volcker-Ogata, a caror disponibilitate spre inovatie era din start principalul ingredient al cautarilor, scoteau relativ ferm din calcul varianta recurgerii la alte resurse decat cele alocate de guverne ca atare. Valoarea pragmatica a acestor deschideri, mai ales in conditiile lipsei unei reale incompatibilitati institutionale intre Carta si obiectivele ONU si noile formule, si-a spus cuvantul. Este simbolic faptul ca intr-o perioada de criza majora financiara la ONU, cand temperatura dezbaterii politice cu privire la arieratele SUA a atins apogeul, ca si volumul restantelor sale la momentul respectiv, o singura persoana particulara³⁶ din SUA a pus la dispozitia organizatiei o suma mai mare decat datoria guvernului american. Gestul nu a rezolvat dificultatile financiare de ansamblu ale organizatiei, dar a demonstrat ca absenta vointei statelor membre, nu detaliile practice sau juridice, impiedica imbratisarea cu mai mult curaj a inovatiilor financiare in interes global.

Desigur, noua tipologie de conlucrare a ONU cu sectorul privat pune probleme deosebite, nu atat de natura functionala, mecanismele respective iesind din matca birocratica a sistemului Natiunilor Unite, cat politica. Intr-adevar, este incontestabil ca unele argumente ale raportului Volcker-Ogata isi mentin valabilitatea. Statele membre ca atare isi pierd controlul politic asupra volumului si alocarii efective a resurselor. Atata vreme cat destinatiile sunt de natura umanitara si ecologica, vizeaza sanatatea copiilor sau sanatatea reproductiva, implicatiile politice nu sunt majore. Dupa cum se constata insa, directiile de utilizare a fondurilor mobilizate se diversifica. Ele incep sa atinga teritorii sensibile ale exercitiului cooperarii internationale, precum promovarea democratiei si a drepturilor omului. ONU ajunge din nou la dilema independenta absoluta vs. disponibilitate de mijloace.

In ciuda acestor considerente, dezvoltarea unor resurse financiare suplimentare, altele decat bugetul regulat al organizatiei si contributiile voluntare, este pozitiva. In fond, destinatiile generice ale fondurilor corespund unor obiective esentiale ale organizatiei mondiale. Eficienta folosirii fondurilor este superioara, prin incarcatura institutionala mai usoara si procedurile de punere in opera mai simple. Controlul politic greoi al realizarii proiectelor ONU nu este neaparat mai benefic pentru destinatarii finali decat mecanismele de tip managerial care imprumuta pragmatismul sectorului privat. In sfarsit, disputele sustinute prin argumentatii politice de tip Nord-Sud, care isi fac simtite consecintele la toate nivelele organismelor ONU, de cele mai multe ori in mod steril, si-ar atenua mult efectele inhibitorii.

Poate fi argumentat ca motivatia filantropica nu este motorul exclusiv al acestor parteneriate cu entitati private. Controlul colectiv este mult diminuat, iar interesele comerciale mai mult sau mai putin subtile nu trebuie sa fie ignorate. De asemenea, imprevizibilitatea volumului si durabilitatii acestei categorii de resurse, este un factor de certa influenta negativa asupra politicilor esentiale pe termen lung ale ONU.

Perspectiva politica devine mai putin relevanta daca efectele acestor fonduri sunt privite potrivit intereselor beneficiarilor programelor si proiectelor finanta-te prin surse private. Autoritatea si principiile de functionare ale ONU franeaza posibilele excese ale intereselor private. In schimb, interactiunea cu comunitatile si entitatile lucrative sau obstesti locale genereaza efecte catalizatoare deloc de neglijat.

In concluzie, folosirea de surse de finantare exclusiv private nu este de natura sa garanteze independenta financiara a ONU, ci doar sa-i confere mai multe mijloace de depasire a handicapurilor pe care i le impune indisciplina unor state membre in aceasta directie. Prin urmare, avantajele sunt intr-o relatie dinamica cu dezavantajele, dar rezultatul final este totusi expansiunea activitatilor ONU pe arena internationala, in conditiile bugetelor cu crestere reala zero. Chiar din punct de vedere politic, translatiile dinspre exercitiul strict interguvernamental spre parteneriatele cu sectorul privat reprezinta totusi o reflectare a aspiratiei de universalitate a ONU, utila in contextul tensionat al globalizarii.

N.B. Evaluarile cuprinse in aceasta analiza nu reprezinta puncte de vedere oficiale ale Ministerului Afacerilor Externe, ci rodul cercetarilor si reflectiilor personale ale autorului.

NOTE
¹ In prezent se acopera din bugetul regulat doar doua misiuni de mentinere a pacii: Misiunea ONU de Supervizare a Armistitiului in Orientul Mijlociu (UNTSO) si Grupul ONU de Observare Militara in India si Pakistan (UNMOGIP). Pentru cea mai mare parte a existentei sale, Forta ONU de mentinere a pacii in Cipru (UNFICYP) a fost finantata dintr-un buget separat, sustinut din contributii voluntare ale unui numar restrans de state, situatie in prezent schimbata, in sensul ca respectivele cheltuieli sunt repartizate tuturor statelor membre ale organizatiei.
² Al saselea organ principal al ONU, Consiliul de Tutela supravietu-ieste propriei sale utilitati, el nemaiavand obiectul initial de activitate, iar inertia decizionala a Adunarii Generale nepermitand inca desfiintarea sa. Au existat mai multe propuneri de reprofilare, printre care cea mai notabila a fost cea care viza mentinerea Consiliului de Tutela, dar schimbarea obiectului sau de activitate, respectiv asumarea monitorizarii activitatilor ONU in domeniul protectiei mediului. In practica, serviciile administrative oferite de acest organ sunt folosite pentru alte activitati ale organizatiei.
³ United Nations General Assembly, resolution 56/254, Programme budget for the biennium 2002-2003 (doc. A.RES/56/254)
⁴ Regula stabilita prin rezolutia 41/213 a Adunarii Generale a ONU.
⁵ United Nations General Assembly, Scale of assessments for the apportionment of the expenses of the United Nations, A/RES/58/1B, 3 March 2004.
⁶ Prezenta Rusiei in ierarhia primilor 17 contributori la bugetul ONU este una paradoxala, intrucat potrivit metodologiei actuale de calcul al baremului de contributii, acesteia iar reveni sub 0,5%. Cota de 1,1 % (1,2 % in ciclul precedent) este asumata voluntar, prin decizie politica, deoarece prezenta in randul membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate ar deveni usor anacronica din punct de vedere al contributiei efective la finantele organizatiei.
⁷ Articolul 17(2): “Cheltuielile organizatiei vor fi suportate de membri conform repartitiei stabilite de Adunarea Generala”.
⁸ Articolul 19: “Un membru aflat in intarziere cu plata contributiei sale la cheltuielile organizatiei nu poate participa la vot in Adunarea Generala daca suma restantelor sale este egala sau superioara contributiei pe care o datoreaza pentru doi ani precedenti intregi. Adunarea Generala poate totusi autoriza pe acel membru sa participe la vot daca va constata ca neplata este rezultatul unor imprejurari independente de vointa sa”.
⁹ Boutros Boutros-Ghali, Agenda for Peace, United Nations, New York, 1992.
¹⁰ Financing an Effective United Nations. A Report of the Independent Advisory Group on U.N. Financing, Ford Foundation, New York 1993
¹¹ Din grupul consultativ independent au facut parte, printre altii, Raymond Barre, fost prim ministru al Frantei, Olusegun Obasanjo, fost presedinte al Nigeriei, Shijiro Ogata, fost guvernator adjunct al bancii Japoniei, Paul Volcker, fost presedinte al Consiliului Guvernatorilor al Bancii federale de rezerve a SUA.
¹² Intrucat o parte a bugetelor sunt finantate din bugetul ordinar al ONU, agentii precum Inaltul Comisar al ONU pentru Refugiati, Inaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului, Programul Natiunilor Unite pentru mediul inconjurator sunt plasate sub autoritatea Adunarii Generale a ONU. Programele afiliate precum UNICEF, FNUAP si PNUD, bazate exclusiv pe contributii voluntare, nu sunt coordonate de catre Adunarea Generala, dar spre deosebire de agentiile specializate independente, consiliile lor executive sunt alese in Consiliul Economic si Social (ECOSOC), iar sefii lor executivi sunt numiti de Secretarul General.
¹³ Printre partenerii cei mai semnificativi cu care Fondul a dezvoltat relatii de cooperare se numara Fundatia Bill si Melinda Gates, Fundatia Rockefeller, Coca-Cola, Cysco Systems, Ericsson, Canadian Imperial Bank of Commerce World Markets, United Way International.
¹⁴ United Nations, General Assembly, Report of the Secretary-General on the work of the Organization, fifty-sixth session, 2001.
¹⁵ Ruth E. Russell, A History of the United Nations Charter, Washington D.C, Brookings Institutions, 1988.
¹⁶ Brian Urquhart, Erskine Childers, A Need of Leadership: Tommorrow’s United Nations, Dag Hammarskjold Foundation, Uppsala, Sweden, 1996
¹⁷ Twenty-five Years of Development Co-operation – a Review, 1985 Report, OECD, Paris 1985.
¹⁸ The United Nations in Development, Reform Issues in the Economic and Social Fields. A Nordic Perspective, Final Report by the Nordic UN Project, 1991.
¹⁹ Brian Urquhart, Erskine Childers, Renewing the United Nations System, Dag Hammarskjold Foundation, Uppsala, Sweden, 1994
²⁰ Jan Tinbergen, International Economic Co-operation, Amsterdam, Elsevier, 1945
²¹ Jan Tinbergen, International Co-ordination of Stabilization and Development, Kyklos 12, fasc.3, 1959
²² John Maynard Keynes, The Collected Writings: XXV, Activities 1940-4: Shaping the Post War World: The Clearing Union, London, Macmillan, 1980.
²³ Brian Urquhart, Erskine Childers, Renewing the United Nations System, p.155.
²⁴ Dupa intrarea in vigoare a Conventiei de la Ottawa privind minele antipersonal aceasta propunere nu-si pierde cu totul din relevanta, deoarece mari producatori precum Statele Unite, Rusia si China , membri permanenti ai Consiliului de Securitate, nu sunt inca parte.
²⁵ Aceasta propunere a devenit si mai relevanta in contextul constatarii efectelor exceselor speculative ale tranzactiilor internationale de devize asupra stabilitatii financiare globale.
²⁶ Incontestabil, aceasta idee, lansata in fapt cu peste un deceniu in urma, poate fi reluata in nuante noi si surprinzatoare dupa 11 septembrie 2001.
²⁷ Conventia Natiunilor Unite cu privire la Dreptul Marii, 10 septembrie 1982.
²⁸ United Nations Development Programme, 1999 Human Development Report, New York, Oxford University Press.
²⁹ Annual Report of the Bank for International Settlements, 2000-2001, Basel 2001
³⁰ United Nations Conference on Trade and Development, World Investment Report, 2000
³¹ Comisia pentru guvernare globala, condusa de Ingvar Calsson (Suedia) si Shridath Ramphal (Guyana), in a carei componenta au intrat, printre altii, Ali Alatas, Oscar Arias, Jacques Delors, Sadako Ogata, Maurice Strong, Brian Urquhart.
³² Our Global Neighbourhood, the Report of the Commission on Global Governance, Oxford University Press, New York 1995.
³³ Existing proposals for innovative sources of finance, Note by the Secretary-General, United Nations doc. A/AC/.257/27/Add.3
³⁴ James Paul, Alternative Financing for Global Peace and Development, Global Policy Forum, http://www.globalpolicy.org
³⁵ US Government Accounting Office, statement in response to a request from Senators Jesse Helms and Judd Gregg, November 8, 1996
³⁶ Este vorba de contributia de 1 miliard de dolari a lui Ted Turner, care a dus la crearea pentru prima data in istoria ONU a unei Fundatii proprii insarcinate sa gestioneze contributiile caritabile publice, respectiv Fundatia Natiunilor Unite.

PETRU DUMITRIU - diplomat, in prezent reprezentant permanent adjunct la Misiunea Romaniei pe langa Oficiul Natiunilor Unite din Geneva.

 sus