|
Etica politicii, etica analizei politice
Comentariu de campanie
VIOREL ZAICU
This is a brief comment from an
ethical point of view over the myths and
methodologies of counseling in political campaign.
Local elections of 2004 have shown that counseling
experts can fail to exert their abilities. Which
part can we blame for that: Politicians or political
experts? Why should ethics play a role in this
process? Questions of this kind seem to be
absolutely necessary for one’s understanding of
counselor’s role in politics, and even of
politician’s role in public life, because in order
to make such an activity beneficent for the public
life, we need a set of moral principles, which are
now forgotten.
Una dintre temele importante ale analistilor
politici in campanie e data, bineinteles, de strategiile
adoptate de actorii politici pentru castigarea
electoratului. In principal, astfel de analize facute
publice au cateva func-tii clare, chiar daca sunt
arareori mentionate explicit: a) examinarea unor manevre
politice care sa releve modul in care functioneaza
sistemul si eventualele deficiente, b) semnalarea
necesitatii abordarii anumitor probleme, c) influentarea
desfasurarii evenimentelor politice in sensul dorit de
analist etc. Ar fi fost de domeniul fantasticului sa ne
imaginam ca analistii politici, odata inscaunati ca muze
ale politicii, nu se vor implica in culisele acestui
joc. Ca intr-un bazin electoral s-ar petrece cu o
precizie cvasi-matematica lucrurile indicate de un
analist, este o presupozitie inca neinfirmata. Cine ar
incerca sa sustina un astfel de argument ar trebui sa se
intrebe intai daca nu recurge la un sofism ad
ignorantiam. Adesea ne trezim in fata unor teorii
care dau impresia ca explica foarte bine anumite
fenomene ce apar in viata sociala, dar sunt infirmate
destul de repede de fapte sau chiar de noi teorii,
uneori sustinand puncte de vedere contrare.
Pe baza unor astfel de teorii, echipe de “specialisti”
sfatuiesc actorii politici cum sa abordeze o campanie
electorala. Sfaturile se bazeaza pe studii interpretate
dupa necesitati. Se stabilesc diverse strategii despre
care se spune ca tin seama de un profil al alegatorului
si de capacitatile actorului politic de a castiga
increderea acestuia. Ce reprezinta in fapt acest profil
si aceste capacitati voi incerca sa arat mai jos.
Rezulta tot felul de comportamente care depasesc pragul
ridicolului democratic, declaratii stupefiante in raport
cu asteptarile fata de respectivul actor si dezbateri
publice din care adesea nici cei care le sustin nu mai
inteleg mare lucru. In general, orice sociolog poate
demonstra (cu armele sale) ca este bine sa oferi mesaje
pozitive, la fel de bine cum altul iti poate demonstra
ca este bine sa oferi mesaje negative. Orice economist
abil poate demonstra (din nou, cu armele sale) ca este
bine sa reduci anumite taxe, in timp ce un altul poate
sa gaseasca tot atatea justificari pentru inzdravenirea
economiei prin cresterea acelorasi taxe. Consecintele
sunt vizibile: fiecare candidat incearca sa-si improaste
adversarii, sa promita fara vreun simt al masurii, sa
nege fara rusine orice si sa afirme la fel.
Comportamente diferite conduc la acelasi rezultat, iar
comportamente identice conduc la rezultate diferite.
Ce nu este rezonabil? Faptul ca circul electoral
permanent pe care unii actori politici il propun
publicului ingrijoreaza foarte putini “specialisti”.
Este regretabil faptul ca marile talente ale dibuirii
profilului de alegator si retetelor de victorie (talente
care au mai mult de-a face cu intuitia si cu harul de a
tese “adevaruri bine spuse” decat cu o riguroasa
pregatire sociologica) sunt consumate nu pentru a
depista ce isi doreste cu adevarat alegatorul, ci pe
cine ar vota si pe baza caror promisiuni si
comportamente. In acest mod, printre ucenicii
magicienilor care au reusit veritabile tunuri in
consilierea politica s-au raspandit mituri pretios
cultivate. Traseul acestor mituri este bifurcat. Mai
intai ele se raspandesc in “interior”, printre
discipolii “maestrilor”. Apoi, sub forma de teorii,
analize si evaluari, apar in cadrul discursului public,
constituind un fel de arta a diagnosticarii si
intretinerii mecanismelor politice. Apar astfel
inclina-tii ciudate catre discursuri suspect
contrastante cu cele obisnuite, gesturi publice
deplasate si afinitati doctrinare periculoase. Toate
acestea sunt date de vointa actorilor politici de a
castiga voturi; in fond, este doar una dintre cerintele
sistemului democratic. Insa nu putini dintre importantii
actori politici ajung sa fie surprinsi de rezultatele
“sub asteptari”, de neconcordantele aparute intre
promisiunile si comentariile “specialistilor” si
rezultatele date de votul alegatorilor ingrati –,
“explicabile” si ele (vezi, cazul PSD, de exemplu). Aici
apare si problema: cum se explica asemenea esecuri, daca
actorii politici sunt plini de calitati, iar
specialistii care ii ghideaza de asemenea? Explicatiile
care ni se ofera spun: cauze ale esecului nu sunt
comportamentele si promisiunile lipsite si de suport si
de bun-simt, ci obstacolele imprevizibile care au
modificat conditiile necesare reusitei strategiei
proiectate.
Interesanta poate fi si o perspectiva etica asupra
acestui subiect. Care dintre stiintele sociale, atat de
infloritoare in ultimele decenii, a adus mai mult bine
individului si care mai mult rau? Dar sistemului? Pentru
fiecare in parte, cat bine si cat rau? Daca
fizicianul atomist isi pune probleme de etica cu privire
la rezultatele cercetarilor si aplicatiile acestora, de
ce cercetatorul social si, cu atat mai mult, cel care
aplica stiinta sociala, consilierul politic, nu-si pune
asemenea probleme? Poate fi utilizata cunoasterea
sociala fara conditionare etica? Poate consilierul
politic sa se sustraga oricarei etici? Poate fi el un
profesionist si atat? Apoi, dat fiind gradul tot mai
mare de formalizare-specializare impus de noile conditii
institutionale, unde putem gasi, pe una sau mai multe
dintre aceste ramuri, un nivel la care teoriile si
actiunile capata un gir deontologic credibil? Chiar nu
putem propune un model in care actorul politic sa aiba
un comportament bun, sa “vorbeasca prin fapte” si sa
poata justifica macar o buna parte din actiuni fara a se
raporta prin ele la adversarul politic? Daca nu, atunci
care sunt factorii care impiedica acest lucru? Politica
in sine sau modul in care este ea influentata de mediul
cultural in care se desfasoara? Aceste intrebari se pare
insa ca nu mai framanta pe nimeni, la noi si aiurea, de
vreme ce, pentru atingerea scopurilor, orice mijloace
sunt bune, chiar si cele care denatureaza chiar scopul.
Deontologia pare sa fi capatat un foarte pronuntat
aspect instrumental; ea nu mai este un studiu modal al
lui “ceea ce trebuie”, ci unul al lui “ceea ce trebuie
pentru...”, iar rezultatul acestei schimbari este ca
nici macar nu se mai pun intrebari asupra lui “ceea ce
trebuie”. Astfel se nasc miturile de care aminteam,
alimentate de capacitatea de a explica “reusitele” si
“esecurile” fara a face apel la vreun criteriu moral.
Gasim aici un aparent paradox: desi se pune un mare pret
pe eficienta, sistemele politice democratice actuale
sunt eficiente mai de graba in administrarea imaginii
decat in administrarea societatii si a problemelor
sociale. In schimb, adesea ele pot fi socotite
responsabile pentru unele dintre aceste probleme.
O seama de specialisti in consiliere straini si-au
incercat fortele pe esichierul politic romanesc. Cred ca
anul 2004 a demonstrat din plin capacitatea de esec a
acestor indivizi cu statut de “guru”. Campaniile pentru
alegerile locale ale PRM, PSD si chiar PUR sunt exemple
pentru acest fenomen. Sfetnicii PSD, care au indemnat
partidul si candidatii sa adopte o pozitie foarte
agresiva pentru alegerile din iunie 2004, mergand de la
promisiunile si darurile ilegale din mediul rural pana
la publicitatea sufocanta din cel urban, au reusit
performan-ta de a rasturna toate asteptarile construite
cu migala pana atunci (inclusiv asteptarile
sociologilor, desi, in cazul acestora, intervine si
problema corectitudinii raportarilor din sondaje). Cred
ca toate strategiile recomandate de specialisti sunt
sortite esecului atunci cand nu iau in calcul decat
manevre clasice, “de manual”, si cifre seci, obtinute
din raportari speciale. Descoperim aici adevarata
problema a miturilor: in cadrul relatiei consilier –
actor politic ele reprezinta un catalizator, dar in
relatiile consilierilor si actorilor politici cu
societatea ele creeaza o pelicula de separare.
Bunaoara, sa presupunem ca doi candidati, X si Y, obtin
urmatoarele rezultate intr-un sondaj: X – 40 %, Y – 35
%. Apoi rolurile se inverseaza (X – 35 %, Y – 40 %),
dupa care este atinsa starea initiala (X – 40 %, Y – 35
%). Se presupune ca prin masuri luate de X, locul intai
a fost “recastigat”. Apoi, se considera ca aceasta
revenire pe pozitii a fost rezultatul unor strategii
mestesugite (fie ele si in afara campaniei – obiceiul
campaniei permanente nu e neaos). Asa sa fie? Ce ne
garanteaza ca subiectii ale caror optiuni au variat de-a
lungul timpul nu-si vor schimba aceste optiuni si in
ziua votului. Ce ne garanteaza ca pozitia lor ramane
neschimbata? In fapt, din disperarea cu care actorii
politici abordeaza campania si intretin principalele
scandaluri iscate pe parcursul acesteia am putea deduce
mai degraba ca interesul principal este de a crea o
agitatie generala care sa il priveze pe alegator de date
pe baza carora sa isi poata forma opinii, punandu-l in
situatia de a alege un rau mai mic, un reprezentant mai
putin patat etc.
Pe de alta parte, nu putem presupune nici ca peste 20 %
dintre cetatenii cu drept de vot isi schimba opiniile in
mod frecvent, dar nici ca doar 5 % dintre ei fac asta*.
Acestea sunt cazuri extreme (in cadrul modelului schitat
mai sus) si, prin urmare, au o probabilitate redusa. Si
totusi, la nivel general, dat fiind si ca procentul
nehotara-tilor (in privinta exercitarii votului sau a
optiunii) a fost scazut din total, procentele cu care se
opereaza fiind de fapt reesalonari ale unei unitati
electorale abstracte, ar trebui sa primeze urmatoarea
problema: ce se petrece de fapt in asa-zisele bazine
electorale pe care consilierii presupun ca le pot
controla? Tot ce stim despre aceste fenomene se reduce
de fapt la miturile de care am discutat mai sus. Se
citesc niste date (recoltate si prelucrate dupa criterii
anume), se presupun anumite evolutii (sau sunt puse pe
seama unor strategii) si se stabilesc “masuri” pentru
imbunatatirea rezultatelor. Pentru evolutia de mai sus,
presupusa chiar a fi reala pentru esichierul romanesc in
vara lui 2004, s-au gasit desigur diverse explicatii,
dintre care cele mai vehiculate au vizat o schimbare de
strategie a guvernului, lucru care a condus la o
depasire cu succes a crizei. Daca insa aceasta criza a
fost reala sau daca au intrat in joc factori care au
denaturat rezultatele reale nu s-a intrebat nimeni.
Daca ne intoarcem insa spre problemele de ordin etic,
constatam ca tot acest discurs tesut din strategii
castigatoare, lovituri de imagine, doctrine si
necesitati istorice este lipsit de criteriu moral.
Discursul politic de campanie este subintins de atacuri
la persoana, repulsii fata de idei, grija exagerata fata
de propria imagine si promisiuni lipsite de suport. Cand
despre o “schimbare de imagine”, cum a fost aceea a
liderului PRM, Corneliu Vadim Tudor, se vorbeste ca
despre un contract banal de pe piata economica,
problemele morale ale discursului analitic sunt la fel
de grave ca si cele ale discursului politic propriu-zis.
Despre un astfel de tertip este imoral sa discuti
intr-un mod liber fata de valori (wertfrei), ca
si cand ar fi avut loc o simpla schimbare de imagine
pentru un produs, un detergent, bunaoara (caci, ne spun,
specialistii, nu exista nici o diferenta intre a
vinde un politician si a vinde un detergent).
Marketingul politic astfel practicat il dezleaga pe
politician de orice sarcina morala. Pentru a putea
discuta despre moralitate in politica este necesar mai
intai sa avem de-a face cu consilieri politici cu simt
etic. Instrumentele de cercetare ar deveni astfel mai
adecvate rolului pentru care au fost create, iar
comportamentul politicienilor ar fi mai corect moral.
Pentru ca incompatibilitatea dintre morala si politica
este, totusi, un mit. Iar colegii nostri care au ales,
vai, meseria de consilier, trebuie sa fie constienti ca
in cazul lor politica nu poate fi, dupa o celebra
expresie a lui Weber, doar Politik als Beruf –
politica ca meserie. Nu poti adica exercita o profesiune
de credinta, cum ar fi democratia, ca simpla profesiune.
* NB, numarul subiectilor care au
influentat sinusoidele defazate descrise mai sus poate
fi intre 5 si 20 % din totalul electoratului (si nu de 5
%, cum s-ar putea crede la o prima privire), intrucat
putem presupune ca nu neaparat acei subiecti care
au ales sa voteze pentru X sunt cei care au renuntat la
Y, iar pentru ca aceasta fluctuatie s-a petrecut de trei
ori, putem spune ca avem de-a face cu 4 variatii de cate
5 procente, ceea ce poate insemna 20 % dintre alegatori,
fara a mai lua in calcul marjele de eroare.
VIOREL ZAICU - Master in filosofie moral-politica,
doctorand al Facultatii de Filosofie, Universitatea
Bucuresti.
sus
|
