Partidele ca organizatii politice.
Testul rasturnarii liderului

ALEXANDRU RADU

This very interesting analysis proposes a genuine approach to assess a party’s strength: the test of overthrown leader. Recent events from Romanian politics permit a parallel between three such situations, two of them having new leaders and one being lead by the same individual over its entire history. The results show that we can distinguish between Romanian parties as stable organizations and unstably organizations, but overall none of them is very stable. For that they need to gain strength, and the test of such gains seems to be that of the overthrown leader.

Este destul de greu de anticipat cu ce se va solda socul politicianist si populist la care alegerile din aceasta toamna supun societatea romaneasca si au adaugat noi trasaturi modelului “democratiei romanesti” gata de a fi exportat. Putem fi insa optimisti! Daca democratia este un proces si pana la urma oamenii invata din experienta, poate ca, intr-un tarziu, virtutile democratiei plebiscitare si ale liberalismului constitutional se vor suprapune si in sistemul nostru politic. Insa atunci, vai, nu vom mai putea vorbi de o “democratie romaneasca”Pe 28 noiembrie 2004 partidele romanesti se confrunta pentru a cincea oara dupa 1989 intr-o competitie parlamentara. In general, experienta acumulata de partide in toata aceasta perioada este privita ca o premisa a consolidarii sistemului partidist. Principalul argument invocat in acest sens de numerosi autori il reprezinta ceea ce am putea numi generic concentrarea de la nivelul pietei politice. Intr-adevar, multipartidismul excesiv din prima jumatate a deceniului trecut a fost inlocuit de un multipartidism limitat. Aceasta tendinta developeaza nu numai reducerea progresiva a numarului partidelor politice, ci si modificarea semnificativa a logicii functionale sau, in expresia lui Giovanni Sartori, a mecanicii sistemul.

In acelasi timp insa, cum o asemenea dinamica a sistemului partidist presupune schimbari si la nivelul partidelor politice ca organizatii politice, apare fireasca preocuparea pentru investigarea fenomenului partidist si din aceasta perspectiva. Este ceea ce imi propun in randurile de fata, cu precizarea ca intreprinderea mea trebuie privita mai ales ca una cu valente metodologice. Concret, imi pun problema identificarii unui instrument care sa masoare gradul de consolidare a partidelor romanesti ca organizatii politice.

Pentru aceasta, pornesc de la premisa ca putem vorbi despre un model tipologic al partidelor romanesti, iar acesta, raportandu-ne la tipurile clasice de partide retinute de literatura din domeniu, este cel al partidului personal. Fara a intra a cum in detalii, argumentele in favoarea acestei aprecieri le aflam in specificul procesului de geneza a partidismului postcomunist. In esenta, partidele s-au constituit “de sus in jos”, bazate pe anturajul liderilor politici, evolutia lor ca institutii politice fiind strans legata de destinul conducatorilor lor. Pe de alta parte, asa cum bine se stie, o organizatie politica este considerata un partid politic propriu-zis numai in masura in care indeplineste un set de conditii printre care si aceea ca viata ei sa fie mai lunga decat a membrilor sai¹. Aceasta caracteristica a partidului politic poate fi tradusa prin cerinta ca schimbarea liderului sa nu afecteze existenta organi-zatiei ca atare. Ca atare, in mod deosebit in cazul partidelor romanesti, repet, de factura personala, se impune a lua in considerare, ca un parametru esential, capacitatea partidului de a rezista ca organizatie la schimbarea liderului fondator. Este ceea ce eu numesc “testul rasturnarii liderului”. Mai precizez ca am in vedere schimbarea liderului in conditii de competitie interna democratica.

In fapt, supunerea unui partid la testul rasturnarii liderului presupune investigarea parcursului sau istoric in raport cu modificarile structurale generate de traversarea unor momente de criza ale conducerii, modificari oficializate prin deciziile adunarilor generale, de tipul congreselor sau conventiilor nationale. Operatiunea pare a fi una simpla atata vreme cat istoria partidelor este cunoscuta. Totusi, cum vom vedea in continuare, nu orice schimbare a conducerii unui partid poate fi considerata o rasturnare. In fine, pentru a formula o judecata globala, testul trebuie aplicat tuturor partidelor politice existente legal in Romania. Cu toate acestea, pentru nevoile prezente, ma voi referi doar la trei cazuri: PNTCD, PD si PRM. Iata, pe scurt, istoria acestor partide.

Partidul National Taranesc Crestin Democrat este primul partid politic constituit oficial dupa prabusirea regimului comunist. Partidul vechilor taranisti a fost inregistrat la Tribunalul Municipiului Bucuresti la data de 11 ianuarie 1990, sub denumirea initiala de Partidul National Taranesc – crestin si democrat (PNT-cd). Lider fondator al partidului a fost Corneliu Coposu, reprezentant de seama al miscarii taraniste. Congresul din 1991, primul de dupa reinfiintarea partidului, l-a confirmat ca lider al PNTCD. Secondat de Ion Diaconescu, Corneliu Coposu a condus partidul, nu doar ca un presedinte, ci si ca un parinte spiritual, pana la moartea sa, survenita la sfarsitul anului 1995.

La congresul din 1996, al doilea dupa 1989, destinele partidului au fost preluate oficial de Ion Diaconescu. Schimbarea presedintelui taranist, produsa totusi in conditii speciale, nu a afectat unitatea si parcursul partidului. Dimpotriva, cu noul sau presedinte, PNTCD, prin intermediul CDR, a castigat alegerile parlamentare si prezidentiale din 1996. Totusi, fara Corneliu Coposu PNTCD nu mai era acelasi, efectele disparitiei liderului fondator facandu-se simtite in timp. Pe 28 martie 1998, in contextul crizei din interiorul coalitiei majoritare, premierul taranist Victor Ciorbea, infrant de propriii sai sustinatori, a trebuit sa paraseasca Palatul Victoria. Drept urmare, Ciorbea si-a dat demisia din partid si, alaturi de alti fosti taranisti, a fondat un nou partid - Alianta Nationala Crestin-Democrata, provocand prima defectiune majora din existenta postcomunista a PNTCD.

O noua schisma taranista s-a oficializat la inceputul anului 2000, in urma demiterii premierului Radu Vasile, inlocuitorul lui Victor Ciorbea din 1998, inlocuit la randul sau cu independentul Mugur Isarescu, guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei. Grupul taranistilor fideli lui Radu Vasile, printre care si numerosi parlamentari, cunoscut sub numele de “grupului de la Brasov”, s-a transformat in Partidul Popular.

Parasiti de adeptii lui Ciorbea si Vasile, dar si de partenerii liberali din CDR, taranistii au inregistrat, la alegerile generale din toamna anului 2000, cea mai grava infrangere din intreaga istorie a partidului. Ob-tinand doar putin peste 5% din voturi, PNTCD a ratat calificarea in Parlament². Ca atare, conducerea nationala a partidului si-a depus mandatul, lasand congresului viitor misiunea de a alege un nou lider.

La inceputul lui 2001, delegatii la cel de al treilea congres taranist au incredintat partidului unui out-sider, Andrei Marga, reprezentant al gruparii reformatoare. Mandatul sau nu a durat insa decat sase luni, Marga fiind inlocuit, in imprejurari confuze, de fostul premier taranist Victor Ciorbea. Pentru PNTCD a urmat o perioada neagra, soldata, la sfarsitul lui 2001, cu separarea oficiala a celor doua aripi taraniste.

In fine, dupa alegerile locale din 2004, un nou congres taranist l-a inscaunat in fruntea partidului pe primarul Timisoarei, Gheorghe Ciuhandu. In continuare insa, PNTCD se mentine la periferia scenei politice.

Asadar, perioadei de puternica stabilitate si ascensiune constanta, prelungita pentru scurta vreme dupa moartea lui Corneliu Coposu si incununata cu castigarea alegerilor din 1996, i-a urmat perioada de criza a PNTCD, marcata de instabilitate, sciziuni si pierderea rolului de actor politic important. Pe scurt, putem aprecia ca PNTCD nu a avut forta de a-i supravietui liderul sau fondator.


Partidul Democrat, constituit oficial sub acest nume in primavara anului 1993, este continuatorul aripii Roman a FSN, devenita partid de sine statator odata cu scindarea Frontului din martie 1992.

Condus de Petre Roman, PD a atins apogeul carierei sale politice in mandatul 1996-2000, perioada in care s-a aflat la guvernare, alaturi de CDR si UDMR. Anterior, in 1995, PD constituise, impreuna cu PSDR, Uniunea Social-Democrata, alianta care i-a adus consacrarea internationala. La alegerile din 1996, PD, prin intermediul USD, s-a clasat pe locul al treilea, rezultat care i-a permis sa devina a doua formatiune din coalitia guvernamentala³. Conform acordului incheiat cu CDR si UDMR, PD a obtinut 6 posturi guvernamentale (din cele 7 ce reveneau USD), iar Petre Roman a devenit presedinte al Senatului, a doua functie in ierarhia statului⁴. Pozitia ocupata de PD a fost datorata in special bunei performante inregistrate de Petre Roman in competitia prezidentiala, unde a atras voturile a peste 20% dintre alegatori (peste 2,5 milioane de votanti). Pentru turul secund, liderul PD a cerut sustinatorilor sai sa il voteze pe Emil Constantinescu, clasat in primul tur in urma lui Ion Iliescu, la o distanta de doar 4 procente, fapt care a contribuit decisiv, asa cum demonstreaza studiile sociologice, la succesul candidatului CDR.

Ca partid guvernamental, PD s-a distins prin asumarea unei pozitii declarat reformatoare, pe de-o parte, si prin afirmarea constanta a independentei sale ca formatiune politica, pe de alta parte. Strategia sa, care l-a plasat in postura de opozitie in interiorul puterii, i-a asigurat un rol decisiv in cadrul coalitiei guvernamentale. Costurile acestei strategii, materializate in numeroasele disensiuni si crize intervenite in functionarea coalitiei, au afectat si parcursul PD.

In ciuda faptului ca, in ultimul an al mandatului, Petre Roman si-a asumat functia de ministru de externe, o pozitie profitabila sub aspect electoral, PD a obtinut o performanta modesta la alegerile din 2000, la jumatatea celei din 1996. Totusi, partidul s-a calificat in parlament pe pozitia a treia, inaintea fostilor sai parteneri liberali. Un esec usturator a inregistrat insa liderul PD in competitia prezidentiala, Petre Roman reusind sa atraga abia 3% dintre votanti.

In aceste conditii, o schimbare la varful partidului era iminenta. Ea s-a produs in mai 2001, cand, cu 653 de voturi, de doua ori mai multe decat cele obtinute de Petre Roman, Traian Basescu, popularul primar al Capitalei, a devenit noul presedinte al PD, al doilea de la infiintarea partidului. Trebuie subliniat ca, cel putin pana in 2001, PD era primul caz in care iesea infrant presedintele in exercitiu din competitia pentru sefia partidului.

A urmat o perioada relativ incerta, in care partidul a inregistrat numeroase dezertari. Multi dintre cei nemultumiti de schimbarea produsa au parasit partidul, in principal in favoarea PSD. S-a ajuns astfel la situatia exceptionala ca, la Senat, PD sa nu mai aiba grup parlamentar. Totusi, si acest lucru este de subliniat, partidul si-a pastrat integritatea ca organizatie, neafectata nici de decizia fostului sau presedinte de a pune bazele, la inceputul anului 2004, unui nou partid numit Forta Democrata. In acelasi timp, fara a atinge tinta propusa de Traian Basescu la alegerea sa ca presedinte al partidului, PD si-a ameliorat constant sustinerea electorala. Mai mult, prin alianta “Dreptate si Adevar”, oficializata in ianuarie 2004, PD a reusit amplificarea rolului jucat pe scena politica. Ca o confirmare a ascensiunii sale, PD, alaturi de PNL, a castigat practic alegerile locale din 2004, Traian Basescu reconfirmandu-si mandatul de primar al Capitalei.

Asadar, la Conventia PD din 2001, liderul sau istoric, cel care conferise partidului o fizionomie mai degraba elitista, a cedat locul unei personalitati politice opuse. Condus de Traian Basescu, PD se prezinta astazi ca un partid cu o fizionomie schimbata, dar care a trecut testul rasturnarii liderului.


Partidul Romania Mare, constituit in jurul revistei Romania Mare condusa de acelasi Corneliu Vadim Tudor, a fost inregistrat oficial in 1991. Preluand o serie de fosti membri ai FSN cu vederi nationaliste, PRM a activat ca partid parlamentar inca de la debutul sau. Datorita in exclusivitate personalitatii liderului sau, un excelent orator care reusea intotdeauna sa iasa invingator din orice confruntare directa cu un adversar, dar, in fapt, un politician cu certe tendinte dictatoriale mascate sub stindardul justitiarului, PRM si-a mentinut reprezentarea parlamentara de circa 4%, atat in legislatura 1992-1996 fiind chiar, pentru o perioada scurta, dar agitata, aliat al guvernarii Vacaroiu cat si in legislatura 1996-2000. La alegerile parlamentare din 2000, PRM a reusit o surprinzatoarea ascensiune, plasanduse in pozitia secunda⁵. Totodata, liderul sau s-a calificat in turul al doilea pentru alegerile prezidentiale, atragand de partea sa peste 30% dintre votanti.

In tot acest timp, PRM s-a distins printr-o disciplina de fier, orice incalcare a regulilor impuse de lider fiind drastic sanctionata de acesta, ca si printr-o puternica stabilitate structural-organizatorica, partidul dovedindu-se imun la microbul faramitarii partidiste.

Fondatorul partidului, Corneliu Vadim Tudor, a fost confirmat, in unanimitate, ca presedinte PRM la primul sau congres, din martie 1993, si reales, tot cu vot unanim, in 1997, la al doilea congres PRM. Acelasi Corneliu Vadim Tudor a fost reconfirmat in functie la congresul din 2001, desi, de asta data, cu cateva voturi impotriva.

In ciuda victoriei electorale, partidul a traversat mai multe momente critice. Numerosi parlamentari si lideri din linia secunda au parasit PRM, acuzandu-l pe Vadim Tudor de comportament dictatorial. Pana la inceputul lui 2003, PRM a pierdut 16 parlamentari, din care 15 deputati, adica 13% din totalul reprezentarii sale parlamentare castigate in alegerile din noiembrie 2000.

Totusi, nici pierderile inregistrate, nici firavele incercari reformatoare nu au afectat monolitismul partidului. Explicatia este oarecum simpla. In majoritatea lor, cei intrati in conflict cu Vadim Tudor nu erau peremisti get-beget, ci peremisti de ocazie, precum revolutionarii proveniti din Partidul Fortelor Democrate, aciuati in partid chiar inainte de alegerile din 2000, in speranta unor cariere politice personale ascendente. Neadaptati la disciplina de fier din partid, acestia nu au avut decat solutia dizidentei. Aceeasi cale a trebuit s-o urmeze si cei care si-au pus sperante intr-o utopica reformare “de jos in sus” a partidului, asemenea lui Sever Mesca si Ilie Neacsu⁶. Plecarea tuturor acestora nu a avut urmari importante asupra partidului in ansamblu, nici in ceea ce priveste structura sa, nici asupra evolutiei sale politice. Mai mult, in ultimul an, grupurile sale parlamentare au recuperat o parte din pierderile inregistrate dupa alegeri. In prezent, PRM ar fi votat de circa 15% dintre electori.

Asadar, PRM ramane acelasi one-man-party, prezervandu-si principalele sale caracteristici ca organizatie politica. Putem insa aprecia ca o asemenea evolutie favorizeaza producerea unei crize interne majore odata cu schimbarea liderului fondator.


Cum se remarca, cele trei cazuri prezentate mai sus reprezinta, fiecare in parte, o posibila solutie la testul rasturnarii liderului, ceea ce si justifica alegerea pe care am facut-o. Astfel, PNTCD este cazul partidului care nu a rezistat schimbarii liderului fondator. E drept, criza nu a aparut imediat dupa moartea lui Corneliu Coposu, ci in timp, devenind evidenta odata cu esecul electoral din 2000. Cu toate acestea, evolutia PNTCD ne indreptateste a spune ca PNTCD a esuat la testul rasturnarii liderului. La polul opus se situeaza PD, despre care putem afirma ca reprezinta prototipul partidului consolidat. In fine, PRM se plaseaza intr-o situatie exceptionala in raport cu testul rasturnarii liderului – faptul ca este condus tot de liderul fondator nu ne permite sa facem deocamdata nici o judecata de valoare in legatura cu stabilitatea partidului ca organizatie.

Din aplicarea testului pe care il propun rezulta doua tipuri de concluzii. Pe de-o parte, in functie de raspunsurile particulare obtinute vom putea imparti partidele romanesti in doua categorii majore: a) organizatii politice stabilizate si b) organizatii politice insuficient stabilizate. Acestora li se adauga categoria partidelor de tipul PRM. Bunaoara, alaturi de cele deja mentionate, in prima categorie vom include formatiuni precum PNL sau UDMR, iar in a doua vor intra partide ca PSDR, PUNR sau PSM. Pe de alta parte, comparand ponderile partidelor ce compun cele doua categorii majore vom constata ca, pe ansamblu, partidele romanesti sunt inca insuficient stabilizate, concluzie nu tocmai surprinzatoare.

Voi incheia demersul de fata raspunzand unor posibile observatii. Mai intai, reamintesc ca nu mi-am propus altceva decat sa identific o modalitate de a masura stabilitatea partidelor ca organizatii politice. Cu alte cuvinte, testul rasturnarii liderului se vrea a fi un indicator ca multe altele utilizate in stiinta politica si nimic mai mult. Apoi, desi menirea unor astfel de indicatori este aceea de a standardiza analiza politica, si rezultatele testului rasturnarii liderului depind in buna masura de conventiile adoptate de analist. Un bun exemplu in acest sens il reprezinta cazul PSD. Astfel, judecand strict formal problema succesiunii liderilor acestui partid, PSD poate fi considerat un partid stabilizat. Daca insa vom considera ca Ion Iliescu a fost adevaratul lider al partidului, indiferent de denumirile purtate de acesta – FSN, FDSN, PDSR sau PSD – atunci va trebui sa plasam PSD alaturi de PRM si sa asteptam o schimbare de lider in conditii de concurenta interna. In fine, tin sa intaresc faptul ca testul rasturnarii liderului este complementar altor modalitati si perspective de investigare a domeniului. Bunaoara, mi se pare util a chestiona si raportul dintre centru si filiale in functionarea partidelor. Ratiunea unei astfel de investigatii o aflam in tendinta de descentralizare a partidelor ce se manifesta, in ultimii ani, prin autonomia tot mai mare a filialelor, unele suficient de puternice chiar pentru a se opune directivelor centrului. Exemplele care pot fi citate in acest sens sunt numeroase, dar diversitatea lor se poate reduce, in esenta, la doua situatii. Pe de-o parte, trebuie avute in vedere schimbarile statutare care recunosc forta si competentele specifice organiza-tiilor locale ale partidelor. Un criteriu puternic il reprezinta gradul de independenta acordat de statute filialelor in ceea ce priveste intocmirea listelor cu candidati parlamentari. Solutiile utilizate sunt diverse, mergand chiar pana la libertatea totala a filialelor de a nominaliza persoanele de pe aceste liste. Un alt criteriu este structura bugetului unui partid, alimentat in proportie tot mai mare prin contributiile organizatiilor teritoriale si a sponsorilor acestora. Spre exemplu, in campania pentru alegerile locale din acest an, cheltuielile electorale au fost suportate practic in totalitate de filiale. Pe de alta parte, este vorba de ceea ce media numeste fenomenul “baronilor de partid”, in fapt o manifestare directa a fortei organizatiilor teritoriale ale partidelor, in general fiefuri consacrate ale acestora, de ale caror interese si cerinte conducerile centrale trebuie sa tina seama. Desi semnalat in mod deosebit in legatura cu partidul de guvernamant, fenomenul “baronilor de partid” devine o caracteristica a partidelor stabilizate, cu reprezentare puternica la nivel teritorial. Dar toate acestea necesita o discutie separata.

NOTE
¹ Este vorba despre ceea ce teoreticienii partidului politic numesc cerinta durabilitatii (vezi in acest sens J. LaPalombara & N. Weiner, Political Parties and Political Development, Princeton University Press, 1974).
² Reamintesc ca PNTCD a candidat pe listele CDR-2000, o coalitie de 5 partide pentru care pragul electoral era de 10%. Rezultatele obtinute au fost: 5,04% (546.135 voturi) pentru Camera Deputatilor; respectiv 5,59% (575.706 voturi) pentru Senat.
³ Pentru Senat, USD a obtinut 1.617.384 voturi (13,16%), respectiv 23 mandate (16,08%), iar la Camera Deputatilor, 1.582.231 voturi (12,93%), respectiv 53 mandate (15,45%).
⁴ Acordul de solidaritate guvernamentala si parlamentara dintre CDR, USD si UDMR a fost semnat la inceputul lunii noiembrie 1996 si oficializat pe 6 decembrie.
⁵ Rezultatele obtinute de PRM au fost: la Senat, 21,01% din voturi, respectiv 26,43% din mandate (37 de senatori); la Camera Deputatilor, 19,48% din voturi si 24,35% din mandate (84 de deputati).
⁶ De mentionat ca cei doi, fosti locotenenti ai lui Corneliu Vadim Tudor, au lansat, in 2002, la cateva luni dupa plecarea lor din partid, o carte numita Vadim, intre Presedintie si Ospiciu, in care liderul PRM este prezentat “dezbracat de costumul de salvator al neamului”.

ALEXANDRU RADU - conferentiar dr. la Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir”, autor al lucrarilor Fenomenul partidist, Nevoia de schimbari, Partidele politice din Romania dupa 1989 etc.

 sus