|
“Democratia romaneasca”,
teorie si metoda ROMULUS BRANCOVEANU
This is a comment on the type of
democracy in Romania, as illiberal democracy. Given
the Romanian democratization process, we can hope
that, in the future, all populisms and
politicization will cease, and a true liberal and
constitutional democracy will be installed, which
will not be a “Romanian democracy” as Paul Wolfowitz
suggested to be exported in Iraq. The question is
whether it is good or not to “export” such a
political model. “Romanian democracy” could be an
exporting model only as an alternative to
dictatorship and under the assumption that it will
be adjusted in time, under the external pressure.
Un pic de teorie
Romania se afla la al cincilea rand de
alegeri libere si pluraliste de dupa caderea
comunismului: 1990, 1992, 1996, 2000. Respectarea
ciclurilor electorale ar putea fi interpretata de catre
un observator nefamiliarizat cu realitatea romaneasca
drept un semn de admirabila stabilitate si
predictibilitate politica. Predictibilitatii ciclului
electoral i s-ar putea adauga testul alternantei la
guvernare, trecut in 1996 si 2000, si existenta unei
economii de piata functionale, certificata de Uniunea
Europeana. O democratie autentica, intr-o tara normala,
in care sistemul electoral, cupleaza cu piata libera si
este insotit de o realizare sistematica a drepturilor si
libertatilor specifice democratiei, ar putea conchide
atunci observatorul nostru.
Cu toate acestea, cu numai cateva saptamani in urma, un
posibil asemenea observator, Paul Wolfowitz aprecia ca
in Irak ar fi posibila edificarea unei “democratii
romanesti” (The New Yorker, 1 nov 2004). Tot Wolfowitz
intrevazuse posibilitatea rasturnarii lui Saddam
Hussein, dupa un “model romanesc”. Este destul de clar
ca “democratie romaneasca” nu inseamna in ochii lui
Wolfowitz vreun model ideal de democratie. Fara sa
reprezinte un ideal, “democratia romaneasca” asa cum e
pare, totusi, un rau mai mic in comparatie cu
instabilitatea politica sau cu dictatura. Desi
declaratia politicianului american nu impinge democratia
romaneasca in derizoriu (o anumita nota ironica este,
totusi, apasata), trebuie spus ca tocmai defectele
acestui soi de democratie o fac dezirabila si adaptabila
pentru alte zone geografice si chiar culturale.
Aprecierile lui Wolfowitz cu privire la democratia de pe
la noi nu sunt, totusi, singurele din spatiul american.
Fareed Zakaria (1997), de pilda, includea democratia
romaneasca intre exemplele sale de asa-numita democratie
iliberala, cum ar fi Belarus sau Bangladesh. Aspectul
iliberal al democratiei romanesti s-ar fi manifestat,
potrivit lui Zakaria, in primele mandate ale
presedintelui Iliescu. Totusi, consecintele
iliberalismului romanesc nu sunt la fel de serioase pe
cat sunt in Belarus, in Rusia, sau in alte tari ale
spatiului ex-sovietic, din Europa si Asia. Spre
deosebire de unele din aceste tari, sistemul iliberal
din Romania nu a condus si nici nu pare ca se indreapta
spre forme de guvernare autocrata. E un iliberalism cu
alternanta la guvernare.
Si ceva metoda
Alegerile deschise, libere si corecte reprezinta esenta
democratiei. Guvernele rezultate din alegeri pot fi
ineficiente, corupte, lipsite de viziune, iresponsabile,
conduse de interese particulare si incapabile de
adoptarea politicilor cerute de binele public. Asemenea
trasaturi fac unele guverne indezirabile, dar nu le fac
nedemocratice. Democratia este o virtute publica printre
altele, iar relatia democratiei cu alte vicii si virtuti
publice poate fi inteleasa doar daca democratia este
clar distinsa de alte caracteristici ale sistemelor
politice (Huntington, 1991). Oricate rezerve am putea
avea fata de definitia lui Huntington, ea surprinde,
totusi, un fapt esential pentru democratie: alegerea
conducatorilor de catre popor. Poporul poate aduce la
putere regimuri nedemocratice uneori, dar in regimurile
democratice guvernanti sunt in mod necesar alesi de
catre cetateni. Vorbind de alegerea guvernantilor,
presupunem deopotriva suveranitatea poporului si
posibilitatea schimbarii acestora. Prin urmare,
democratia nu priveste pur si simplu guvernarea de catre
popor, ci mai ales mecanismul prin care sunt alesi cei
care trebuie sa guverneze. Ceea ce inseamna ca abia
alegerile libere si corecte definesc mecanismul
electoral care poate fi denumit democratic. Daca
alegerile nu se desfasoara liber si corect nu putem
vorbi de democratie, chiar daca mecanismul electoral a
fost pus in functiune si lucreaza. Pentru ca mecanismul
democratic sa lucreze corect trebuie, pentru schimbare
guvernantilor trebuie sa nu depinda de bunul plac al
acestora si sa fie aplicate in mod riguros (spre exemplu
limita celor doua mandate, pentru presedinte, a fost
incalcata in Romania) Orice incercare de a impiedica
schimbarea guvernantilor prin mecanismele democratice
existente sau de a modifica functionarea acestora in
favoarea mentinerii acestora la putere este
nedemocratica. In pofida unor asemenea nuantari,
Huntignton sustine destul de abrupt ca alegerile
legitimeaza orice fel de guvern, si, prin urmare, orice
sistem in care aspectul plebiscitar este determinant
reprezinta, in ultima instanta, o democratie. Exista
insa si punctul de vedere opus. F. Zakaria, de exemplu,
respinge generalitatea unei asemenea definitii (de
altfel, e o problema daca putem vorbi de generalitate
pentru un fenomen care se realizeaza oricum numai local
si individualizant), considerand ca traditia democratica
occidentala nu se caracterizeaza in primul rand prin
aspectul plebiscitar. Modelul vestic, scrie el, este
intruchipat nu de plebiscit, ci de impartialitatea
justitiei. Astfel, in cursul secolului al XIX-lea, in
tarile din Europa Occidentala, a existat mai de graba o
forma de autocratie liberala (semi-democratie), decat o
democratie in puterea cuvantului, asimilabila
constitutionalismului liberal. In 1830, in Marea
Britanie, tara-cadru a democratiei moderne, abia 2% din
populatie alegea una dintre camerele Parlamentului
(Camera Comunelor). De aceea, exemplaritatea democratiei
occidentale, nu sta in existenta scrutinului, ci in
constitutionalismul liberal, adica in domnia legii,
dreptul la proprietate privata, separarea puterilor,
libertatea cuvantului si libertatea de asociere In
aceasta schema, domnia legii, include si impartialitatea
executarii acesteia. (Zakaria, 1997). Or, cum bine se
stie, in noile democratii, ceea ce este subred este
tocmai “constitutionalismul liberal”.
Democratia pare sa fie astazi o valoare universala, dar
numai cu greu putem sa identificam o trasatura a ei care
sa fie definitorie si, in acelasi timp, sa constituie un
criteriu de demarcatie fata de alte forme de guvernare.
De altfel, discutii cum sunt cele de mai sus nu sunt
discutii teoretice. Ele se leaga de contexte sociale si
politice, precum si de politicile strategice la nivel
global. De aceea, vom intelege mai bine lipsurile si
calitatile democratiei noastre, daca vom plasa evolutia
sistemului nostru in contextul mai larg al prefacerilor
care au loc in lume si care se leaga de ceea ce
Huntington (1991) considera a fi fost un al treilea val
de democratizare.
Acest val de democratizare a inceput in 1974 in
Portugalia. Pe atunci existau numai 40 de tari cu regim
democratic, astazi numarul acestora ridicanduse la 121.
De un concept clar al democratiei avem nevoie nu pentru
a numara tarile democratice, ci pentru a ne orienta in
hatisul proceselor politice si geostrategice ce
marcheaza lumea de astazi si asa-numitul proces de
globalizare. Punctul de varf al procesului de
democratizare inceput in 1974 a fost, de buna seama,
colapsul comunismului. Caderea comunismului reprezinta
un succes, oarecum, nesperat al democratizarii, caci
tarile comuniste pareau reduta destinata sa cada ultima.
Dominoul s-a prabusit insa in partea lui cea mai bine
asigurata, lasand procesului de democratizare
oportunitati neanticipate. Astfel, in noul secol,
efortul de democratizare este nu doar politic, ci si
militar. Razboiul din Irak trebuie inteles mai ales in
acest context, al efortul militar cerut de continuarea
procesului de democratizare. Aceasta logica razboi –
democratie nu este neaparat straina instaurarii
regimurilor democratice. Ea a functionat in Germania
Occidentala, Italia si Japonia, si asa cum a functionat
dupa al doilea razboi mondial in tarile invinse, ar
putea functiona si in Irak. Daca ne situam in contextul
razboi – democratie, modelul romanesc are si parti lui
bune. Rasturnarea printr-o miscare populara a regimului
lui Saddam ar fi reprezentat o cale mai buna sau un
acces mai bun la o stabilitate democratica, decat
ocupatia militara. Cum tot la fel, o democratie in care
se inainteaza numai in urma presiunilor externe, si nici
atunci intr-un ritm convenabil, dar in care se pastreaza
aparentele, este dezirabila in comparatie cu
instabilitatea politica, razboiul civil sau dictatura.
Prin defectele ei, “democratia romaneasca” ar
reprezenta, astfel, o solutie si un model care ar putea
fi exportat. Totusi, aceasta schema este valabila numai
in masura in care scopul este universalizarea
democratiei.
Intelegerea democratiei ca proces si echivalarea
acesteia cu democratizarea transforma democratia intro
sarcina pe termen lung si intr-o scuza pentru relele
epocii sau ale momentului. Politicienii nostri nu sunt
straini de aceasta interpretare si multi dintre ei o
manipuleaza in defavoarea democratiei si in propriul
folos. Nici societatea noastra nu se lasa mai prejos.
Societatea romaneasca are, de altfel, o uriasa
capacitate de disimulare si ipocrizie. Este poate
adevarat ca poporul roman n-a capatat aceasta capacitate
in comunism, dar comunismul i-a oferit terenul pe care a
exersat-o enorm. Intreg spatiul public in comunism
fusese acaparat de manifestarile ei: supunere fata de
partid si de capriciile acestuia, puterea de gasi
intotdeauna suficiente resurse pentru a-l trada pe cel
de alaturi, de a asuma cu zambetul pe buze ca albul e
negru si negrul e alb s.a.m.d. Totusi, in acei ani,
exista o recunoastere tacita a binelui. Binele tacit
prevala si constituia un reper. Tot el contribuia la
mentinerea unei sanatati sociale oarecare. Astazi,
disimularea si ipocrizia sunt un mod de viata. Semnele
acestui mod de viata sunt peste tot. Si nu e vorba doar
de faptul ca intelectuali de seama au girat si gireaza
cu prestigiul lor partide, oameni politici sau
publicatii, ci de faptul ca realitatea romaneasca devine
pe zi ce trece un imens si tot mai vulgar tabloid.
Pagina politica a acestui tabloid arata un sistem
democratic de tip iliberal in care partidele politice
plebisciteaza marimea salariilor, a pensiilor, preturile
la produsele alimentare etc., iar guvernul, in loc sa
elaboreze si sa implementeze politici, imparte ajutoare
sociale, realizeaza festivaluri de muzica usoara,
editeaza carti de poezie s.a.m.d. Cei care nu guverneaza
intra, la randul lor, in acest joc, hipnotizati ca de
atata ori in istorie. Aceasta participare nediferentiata
reprezinta contributia romaneasca la modelul iliberal.
Cand ofera mici sau festivaluri, marirea pensiei si
recompensa pentru depunerea la CEC pentru stravechea
Dacie, sau cand propune desfiintarea coruptiei in 48 de
ore, ieftinirea mancarii si bauturii etc.,
reprezentantul stie ca minte si stie ca reprezentatul
stie de minciuna sa. Reprezentatul se lasa mintit, il
aplauda pe reprezentant, ... “papa tot” ce i se da, mici
si promisiuni, si apoi isi vede de ale lui.
Aceste aspecte ale modelului democratiei romanesti sunt
si nu sunt parte a culturii noastre politice. Argumentul
cultural nu este greu de schitat. Cand nu este pur si
simplu pitoresc si nu se refera la trasaturi psihologice
nationale in sensul lui Draghicescu, argumentul cultural
trimite, de obicei, la lipsa traditiei politice. Aceste
aspecte nu sunt cauzate, insa, doar de cultura politica,
ci si de modelul iliberal ca atare. In tipul de
iliberalism romanesc in care alternanta la guvernare
este posibila iar pastrarea aparentelor este esentiala,
incercarea de a suspenda producerea acesteia are loc fie
prin nerespectarea legii (domnia legii este anualata,
asa cum este cazul numarului mandatelor presedintelui
Iliescu sau a participarii sale in campania pentru
alegerile din aceasta toamna), fie pur si simplu prin
politicianism si populism. Dar de politicianism si
populism se abuzeaza nu numai in prezervarea, ci si in
asaltarea puterii. In acest cadru teoretic, numararea
din doi in doi a mandatelor presedintelui Iliescu nu se
deosebeste prea mult, in esenta, de reinterpretarile
vointei populare asumate de Victor Ciorbea cand a
devenit prim ministru, functia de primar ramanand o
vreme una de rezerva. In asemenea situatii, buna
practica ar trebui sa propuna cutume in sensul legii si
nu in raspar cu aceasta. Ori, asemenea precedente sunt
departe de a fi in favoarea democratiei. Nici din
virtute si nici macar din buna credinta, oamenii nostri
politici nu vor sa instituie regula buna pe termen lung.
Ei aleg calea politicianista si acest lucru a fost
vizibil in ultimele luni in avalansa de masuri luate de
actualul guvern, care a devenit el insusi parte a
masinii electorale. In felul acesta politica de
redistribuire mai generala practicata de PSD s-a
transformat intrun mecanism de targhetare a grupurilor
si de concepere de produse electorale specifice pentru
acestea, incepand cu studentii, care au primit
promisiunea burselor sociale sau in strainatate si
terminand cu grupul, foarte special, al celor cu impozit
de 18%, care vor beneficia in viitor de o cota de 10%.
Este destul de greu de anticipat cu ce se va solda socul
politicianist si populist la care alegerile din aceasta
toamna supun societatea romaneasca si au adaugat noi
trasaturi modelului “democratiei romanesti” gata de a fi
exportat. Putem fi insa optimisti! Daca democratia este
un proces si pana la urma oamenii invata din experienta,
poate ca, intr-un tarziu, virtutile democratiei
plebiscitare si ale liberalismului constitutional se vor
suprapune si in sistemul nostru politic. Insa atunci,
vai, nu vom mai putea vorbi de o “democratie
romaneasca”.
BIBLIOGRAFIE
HUNTINGHTON, Samuel P. (1991) The Third Wave:
Democratization in the Late Twentieth Century,
Oklahoma: University of Oklahoma Press
ZAKARIA, Fareed (1977) “The Rise of Illiberal
Democracy”, Foreign Affairs, Nov/Dec. vol.76,
nr.6, pp. 22 - 43
ROMULUS BRANCOVEANU - Doctor in filosofie. Preda
filosofie politica si filosofia istoriei la Facultatea
de Filosofie, Universitatea din Bucuresti.
sus
|
