In chestiunile institutionale stim ce si cum sa reformam?*

* Giovanni Sartori, Ingineria constitutionala comparata, trad. de Cristina Dan si Irina Mihaela Stoica, Cuvant inainte la editia romaneasca de Gheorghe Lencan Stoica, ed. Mediterana 2000, Bucuresti, 2003.

Preluand o metafora larg citata, adeptii “jumatatii goale a paharului” se vor alatura idiosincraziei intelectuale de a condamna schimbarile institutionale din Romania, indiferent de culoarea politica a decidentului, fara referire la vreun criteriu de eficienta sau de functionalitate. Pe de alta parte, reprezentantii puterii isi asuma rareori vreo umbra de failibilitate privind capacitatea de a reforma un (micro)sistem politic. “Jumatatea plina a paharului” se vede mai bine din terenul de joc si nu de pe banca de rezerve. Intrebarea ramane: stim ce si cum sa reformam?

Pentru ambele categorii, ultima carte a politologului italian Giovanni Sartori reprezinta o excelenta oportunitate de a construi un discurs argumentat privind pilonii institutionali ai unei comunitati politice. Cunoscut prin clasica “Teorie a democratiei reinterpretate”, prezenta “Ingineriei constitutionale comparate” pe piata romaneasca se alatura simptomelor de sincronicitate a stiintei politice romanesti cu cea occidentala.

Ca si influenta sa teorie despre sistemele de partide (Parties and Party Systems: A Framework for Analysis, 1976), analiza conceptelor in stiintele sociale (Social Science Concepts, 1984) sau teoria democratiei, Ingegneria constituzionale comparata a devenit in curt timp un reper bibliografic de neevitat, fenomen paradoxal avand in vedere ca, asa cum declara autorul, “aceasta este o lucrare “subtire” dat fiind ca nu m-am gandit la o lucrare erudita ci la o lucrare orientata spre practica” (p. 13).

Cartea este impartita in trei parti – Sistemele electorale, Prezidentialismul si Parlamentarismul si Teme si propuneri, traducerea romaneasca continand si trei anexe referitoare la evolutia institutionala a Italiei in perioada 1995-2000. In prima parte sunt clasificate sistemele electorale si sunt oferite definitii clare ale acestora. Trihotomia lui Sartori difera de analiza clasica prin faptul ca sistemul proportional, majoritar si al dublului tur de scrutin sunt categoriile principale. Sistemele mixte nu constituie un sistem electoral in sine. In functie de tipul circumscriptiei (uninominal sau plurinominal), dublul tur de scrutin poate avea atat rezultate majoritare cat si rezultate proportionale.

Discutia despre votul uninominal este interesanta pentru tentativa reformarii sistemului electoral din Romania. O buna parte din neincrederea in partide si institutii politice se datoreaza unor actori politici alesi pe liste de partid, a caror conduita contravine normelor etice si, adesea, juridice. Pozitia lui Sartori este extrem de realista in aceasta privinta: “caii lui Caligula sunt alesi mai greu prin votul dat unei persoane (...) decat prin sistemele cu lista” (p. 32). Altfel spus, votul pentru o persoana nu elimina exhaustiv situatia in care persoanele nepotrivite ajung in functii de reprezentare, dar circumscriptia uninominala obliga partidele la o selectie mai atenta a candidatilor.

Adevarata provocare intelectuala provine din resuscitarea ideii (initiate de M. Duverger) ca exista o legatura nomologica, cu statut de legitate, intre sistemele electorale si sistemele de partide. Scepticismul cercetatorilor (A. Lijphart sau Bogdanor&Butler) se opune efortului constructiv sartorian. Un astfel de nexus se poate stabili daca microteoria porneste de la presupozitia ca legile stiintei sociale nu sunt de tip determinist, unde exceptia poate, in mod popperian, “ucide legea”, dar nici simple generalizari.

In a doua parte, Sartori analizeaza critic si comparativ cele trei prototipuri de sisteme politice, prezidential, parlamentar si semiprezidential. Agenda de teme cuprinde urmatoarele intrebari: cum se explica singularitatea democratiei am­ricane ca sistem prezidential functional, spre deosebire de experienta latino-americana, condamnata la instabilitate si recurente lovituri de stat? ce se poate imprumuta din modelul parlamentar tip Westminster sau kanzelardemokratie? cum putem recunoaste sistemele semiprezidentiale, al caror prototip este dat de constitutia franceza redactata de Michel Debré cumulat cu alegerea directa a presedintelui (din 1962)?

Dintre ultimele capitole retine atentia propunerea adresata reformatorilor politici a ceea ce Sartori numeste “prezidentialismul intermitent”. Politologul italian argumenteaza in favoarea tezei ca disfunctionalitatile sistemelor parlamentare si/sau prezidentiale pot fi depasite printr-un mecanism institutional cu doua “motoare” disponibile in contextul unei crize de guvernare, anume fie cel prezidential, fie cel parlamentar.

Adresata in primul rand reformatorilor politici, Ingineria constitutionala comparata se dovedeste si un excelent instrument de analiza politica. Scrisa intr-un ritm alert, cartea frapeaza prin imbinarea unei rigori analitice maxime cu tonul accesibil, al unei conferinte. La fel cum majoritatea analizelor dedicate recentelor alegeri locale au folosit limbajul sartorian al teoriei sistemelor de partide (prin potentialul lor de coalitie sau de santaj), este de asteptat ca tezele expuse in Ingineria constitutionala comparata sa inspire si sa provoace acele dispute si discutii publice profesioniste, de care o democratie relativ tanara are atata nevoie.

Alexandru GABOR

 sus