Dimensiunile functiei de control parlamentar
asupra Executivului

DAN CORIOLAN SIMEDRU
IULIA HUIU

Uncanny relations between legislative and executive powers - as there are regulated de jure and exerted de facto - have to be considered first as causes for the major social problems in Romania, as it is the case for corruption. Analyzing these relations, the authors approach the problem on three dimensions: of the information of parliamentary control, of the punitive capability of parliamentary control and of the inquiring and checking of parliamentary control. The conclusions show that no one of these dimensions is satisfactory for an effective control of the Executive by the Parliament.

Preambul

Necesitatea unui demers de analiza a raportului dintre puterea legislativa si cea executiva, sub toate aspectele sale - de la cel legal-juridic la cel politic, rezulta din importanta acestui raport pentru functionarea unei societati democratice. Implicatiile modului in care este conceput raportul legislativ - executiv sunt multiple, complexe si depasesc sfera politicului. Aspectul esential in raportul dintre cele doua puteri tine de controlul legislativului asupra executivului, iar reglementarea de jure a acestuia, precum si modul in care este exercitat de facto afecteaza functionarea intregului sistem politic si tot ceea ce inseamna statul de drept si domnia legii. In aceste conditii, putem considera raportul legislativ - executiv drept variabila independenta care determina mai multe variabile dependente, printre care se numara: reprezentativitatea si legitimitatea in procesul de luare a deciziilor, plasarea centrului de greutate in sistemul politic si, nu in ultimul rand, perpetuarea sau eliminarea coruptiei guvernamentale. In lipsa unor mecanisme democratice adanc inradacinate si a unei culturi politice de tip participativ, democratic, modul efectiv in care este exercitat controlul parlamentar asupra activitatii guvernului este un factor hotarator in problema coruptiei. Se spune ca "puterea corupe, iar puterea absoluta corupe absolut", ceea ce face ca lipsa unui "control" adecvat din partea Parlamentului asupra Guvernului sa deschida calea abuzului de putere si deplasarea centrului de greutate decizionala dinspre organismul cel mai reprezentativ al unei democratii - Parlamentul - catre Guvern.

Prin urmare, chiar problema coruptiei trebuie legata intr-un fel de modul in care se deruleaza raportul intre aceste doua puteri ale statului. Nu este suficient sa "umblam" la efectele coruptiei si sa fie arestate doua - trei personaje, in general din randurile inferioare ale esalonului decizional. Mult mai important este sa cautam cauzele sistemice ale coruptiei si sa identificam acele mecanisme care permit perpetuarea unor astfel de practici. Interpretarile care se fac asupra fenomenului coruptiei trec cu vederea, in mare parte, importanta functionarii adecvate a puterilor in stat in combaterea acesteia. Si, din acest punct de vedere, dupa cum am precizat si anterior, modul de exercitare a controlului parlamentar asupra guvernului este una din variabilele independente. O alta variabila ar fi functionarea celei de-a treia puteri in stat - cea judecatoreasca. Atata timp cat autoritatile resimt nevoia de a infiinta un organism specializat de combatere a coruptiei (cum este PNA), inseamna ca puterea judecatoreasca nu isi face datoria si nu este capabila sa aplice legea, in sensul sanctionarii actelor de coruptie.

Un control parlamentar adecvat poate reprezenta un factor decisiv in combaterea coruptiei, care a devenit aproape un cliseu lingvistic, din pacate, din ce in ce mai lipsit de continut. Avand in vedere aceste considerente, scurta analiza de fata isi propune sa demonstreze ca in Romania controlul parlamentar asupra executivului este inca unul atrofiat. Acest aspect impieteaza, in lumina celor mai sus afirmate, asupra functionarii intregului sistem politic. Pentru a demonstra aceasta ipoteza vom analiza pe de o parte cadrul legislativ in baza caruia se desfasoara controlul parlamentar in Romania si vom evidentia continutul controlului parlamentar, iar pe de alta parte vom realiza o succinta comparatie cu alte tari europene. Pentru a raspunde anticipat contraargumentelor si interpretarilor care acorda circumstante atenuate Romaniei - legate de scurta experienta democratica si de parcurgerea unei perioade de tranzitie - am ales pentru comparatie nu doar tari din Europa occidentala, ci si fostele state comuniste. Vom incerca, asadar, sa demonstram si ca instituirea unui cadru legislativ adecvat pentru un control parlamentar eficient si prevederea unor proceduri care sa garanteze un raport neviciat intre legislativ si executiv nu este doar o caracteristica a democratiile consolidate, ci se putea realiza de la bun inceput si in Romania.

I. Dimensiunea de informare a controlului parlamentar

De latura controlului parlamentar pe care am denumit-o generic dimensiunea de informare tin, intrebarile, interpelarile si informarile parlamentare. Chiar daca, in aparenta, aceasta nu ar avea implicatii majore, ea este, de fapt, cruciala pentru aprecierea activitatii executivului si a modului cum se desfasoara si cum se concretizeaza relatia dintre acesta si Parlament. Caracterul esential al acestei dimensiuni in sistemul de checks and balances intre puterile statului este dovedit si de importanta pe care democratiile consolidate i-o acorda.

In practica parlamentara romaneasca, cele mai uzitate mijloace de control parlamentar sunt intrebarile si interpelarile. Intre acestea se pot identifica o serie de diferente, in special in ceea ce priveste procedura si continutul. Definitia juridica a celor doua mecanisme de control parlamentar indica, de la bun inceput, gradul superior de importanta si abstractizare al interpelarilor, intre care o semnificatie aparte o au cele adresate primului-ministru:

"Interpelarea consta intr-o cerere adresata Guvernului de un grup parlamentar, de unul sau mai multi deputati, prin care se solicita explicatii asupra politicii Guvernului in probleme importante ale activitatii sale interne sau externe." (art. 162 al Regulamentului Camerei Deputatilor).

"Intrebarea consta intr-o simpla cerere de a ras­punde daca un fapt este adevarat, daca o informatie este exacta, daca Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice inteleg sa comunice Camerei informatiile si documentele cerute de Camera Deputatilor sau de comisiile permanente ori daca Guvernul are intentia de a lua o hotarare intr-o problema determinata." (art. 154 al Regulamentului Camerei Deputatilor).¹

Cu alte cuvinte, intrebarile se refera la chestiuni punctuale, concrete, la actiuni particulare ale cabinetului, in vreme ce interpelarile urmaresc informarea cu privire la strategia Guvernului intr-un anumit domeniu, la politicile pe care acesta intentioneaza sa le aplice.

In Romania, dimensiunea de informare a controlului parlamentar cunoaste o serie de deficiente, atat de jure, cat si de facto. Sub multe aspecte, prevederile legale sunt suficient de inconsistente sau ambigue incat fie permit eludarea controlului parlamentar sub aceasta dimensiune, fie genereaza ineficienta. De-a lungul legislaturilor scurse pana in prezent Regulamentele celor doua Camere au suferit modificari, insa procedura intrebarilor si interpelarilor a ramas in principiu aceeasi. Acestora li se rezerva un interval intr-o singura zi a saptamanii, de regula luni. Formal, intrebarile sunt de doua tipuri: scrise si orale, in vreme ce interpelarile trebuie depuse obligatoriu in scris si anuntate in plenul Camerei in sedinta consacrata depunerii de interpelari. Daca intrebarile scrise pot fi depuse in fiecare saptamana, cele orale, la fel ca si interpelarile se depun o data la doua saptamani. Potrivit Regulamentului, saptamanile in care se depun si se anunta in plen interpelarile alterneaza cu cele in care se primesc raspunsurile. Intervalul de minim doua saptamani (care in practica se prelungeste) scurs intre depunerea unei interpelari si primirea raspunsului este suficient de mare pentru ca subiectul adus in discutie sa "expire" din punct de vedere politic, sa-si piarda actualitatea sau sa nu mai prezinte interes.

De drept, interpelarile sunt menite a genera si o scurta dezbatere pe problemele aduse in discutie de parlamentari. Astfel, in saptamana in care se primesc raspunsurile, parlamentarii care au depus interpelari le dezvolta in maximum trei minute inainte de a se da cuvantul oficialului interpelat pentru prezentarea raspunsului. Daca acesta este considerat inadecvat sau daca parlamentarul nu este multumit de raspunsul primit, el poate interveni cu puncte de vedere suplimentare si are dreptul de a comenta raspunsul. In cazul interpelarilor adresate premierului, expunerii fiecareia ii sunt alocate 2 minute, premierul (sau, de cele mai multe ori, un reprezentant al sau) are la dispozitiei 3 minute pentru a raspunde. Urmeaza posibilitatea unui drept la replica de inca 2 minute, de ambele parti, ultimul cuvant avandu-l premierul. Un calcul sumar indica faptul ca timpul de comentare alocat parlamentarilor este mai mic decat cel revenind reprezentantilor Guvernului.

Una dintre problemele esentiale legate de procedura interpelarilor si intrebarilor, care a suscitat dezbateri aprinse si cu ocazia revizuirii Constitutiei, se refera la primirea raspunsurilor. Obligativitatea ministrilor de a veni la tribuna Parlamentului si de a raspunde direct si personal interpelarilor pe care le primesc ar putea reprezenta un factor important in realizarea unui control parlamentar mai eficient asupra Guvernului si s-ar incadra, de fapt, in sfera raspunderii politice a executivului in fata forului legislativ. Practica a aratat cat de mare este riscul ca niste instrumente parlamentare consacrate in democratiile consolidate si care ar putea influenta activitatea Guvernului (cum sunt interpelarile si intrebarile) sa cada in derizoriu. Absenta ministrilor care prefera sa-si delege secretarii de stat sau chiar directorii si consilierii pentru a raspunde parlamentarilor impiedica, de fapt, exercitarea controlului parlamentar asupra Guvernului. Raspunderea politica apartine titula­rilor diferitelor portofolii, iar delegarea atributiilor catre executanti, catre functionari cu putere de decizie limitata este ilegitima politic, insemnand, de fapt, eludarea controlului parlamentar. Textul de lege destul de ambiguu permite ministrilor sa nu vina personal la tribuna Parlamentului, ceea ce face ca performanta forului legislativ in exercitarea functiei de control asupra executivului sa aiba de suferit. Cu alte cuvinte, aceasta ar depinde de "dispozitia" si de vointa politica a guvernantilor de a se lasa "controlati" si de a raspunde la solicitarile parlamentarilor.

Am identificat pana acum cateva elemente care ne indreptatesc sa afirmam ca modul in care se exercita controlul asupra executivului pe scena parlamentara romaneasca este unul profund deficitar. Fara a intra in detalii putem afirma totusi ca motivele acestei stari de fapt tin atat de lacunele cadrului juridic in baza caruia se desfasoara controlul parlamentar, cat si de lipsa unei culturi politice democratice, care ar presupune intelegerea esentei si rolului mecanismelor unui sistem democratic si interiorizarea regulilor jocului.

Pentru a intari cele afirmate anterior, este suficient sa mentionam cateva contra-exemple de practica parlamentara din democratiile consolidate. Astfel, in Marea Britanie, este prevazut zilnic, de luni pana joi, un interval de o ora pentru intrebari si raspunsuri, iar premierul este chemat in fiecare saptamana la tribuna Parlamentului pentru a da curs solicitarilor parlamentarilor si pentru a justifica politica Guvernului. Intrebarile formulate initial pot fi dublate de intrebari suplimentare, fiecare zi prilejuind astfel o dezbatere intre reprezentantii Guvernului si ai Parlamentului.

In Marea Britanie, dezbaterea parlamentara ca mijloc de control asupra cabinetului este o adevarata institutie a democratiei si cunoaste posibilitati extrem de variate de initiere. Daca sistemul romanesc este de asa natura incat permite ca subiecte ce afecteaza serios intreaga societate fie sa nu ajunga niciodata in discutia Parlamentului, fie sa se dezbata prea tarziu, acest lucru nu se intampla in democratiile consolidate. Marea Britanie, in spiritul traditiei sale, ofera parlamentarilor numeroase cai de actiuni in acest sens. Fiecare membru al Camerei Comunelor poate solicita intrunirea acestui for pentru a discuta chestiuni legate de circumscriptia pe care o reprezinta sau probleme de interes public. Dezbaterea are loc timp de jumatate de ora dupa epuizarea ordinii de zi. Conform Ordinului nr. 24, exista, de asemenea, posibilitatea initierii unor dezbateri de urgenta "asupra unei chestiuni specifice si importante care necesita a fi luata in considerare urgent." In aceasta situatie, dezbaterii i se aloca 3 ore. In fine, opozitia parlamentara beneficiaza de asa-numita "zi a opozitiei". Este vorba, de fapt, de 20 de zile in fiecare sesiune, in care opozitia are dreptul de a alege si propune subiecte spre dezbatere. Dintre acestea, 17 sunt la dispozitia Liderului opozitiei (institutie si denumire oficializata in Marea Britanie), iar celelalte 3 revin celui de-al doilea partid de opozitie ca marime.²

Si in Germania, Bundestag-ul are la dispozitie, pe langa mecanismele clasice, un tip de procedura inexistent in Romania. Este vorba despre intrebarile cu dezbatere, care pot fi initiate de orice grup parlamentar si care sunt inscrise pe ordinea de zi imediat dupa instiintarea Guvernului cu privire la acestea. O procedura similara exista in Senatul francez, in care orice senator are dreptul sa formuleze o intrebare si sa solicite o dezbatere pe marginea ei.³ Nu numai tarile cu traditie democratica acorda importanta cuvenita dimensiunii de informare a functiei de control parlamentar. Deoarece exista tendinta de a ne compara cu si de a ne raporta permanent la fostele state comuniste din Europa Centrala si de Est, suntem datori sa oferim exemple eloc­vente si din aceasta parte a continentului. In Polonia, in afara procedurii obisnuite care acorda un termen de 21 de zile pentru formularea unui raspuns la intrebari si interpelari, primul-ministru si membrii Consiliului de Ministri sunt obligati sa raspunda pe loc chestiunilor urgente ridicate in fiecare sedinta a Seim-ului. Intre­barile cu privire la probleme curente si importante pot fi adresate oral, sub obligatia responsabililor vizati de a raspunde pe loc.⁴ Un mijloc de control suplimentar este stipulat in Constitutia Ungariei, potrivit careia Guvernul "este obligat sa furnizeze Parlamentului rapoarte regulate cu privire la activitatea sa."⁵

II. Dimensiunea punitiva a controlului parlamentar

Dimensiunea punitiva a functiei de control se refera la sanctionarea efectiva a Guvernului de catre Parlament. Aceasta se poate face, in cazul Parlamentului Romaniei, prin intermediul motiunilor de cenzura sau simple si poate presupune, in ordinea crescatoare a importantei: obligarea Guvernului la anumite masuri de politica (prin aprobarea unei motiuni simple), demiterea unuia sau mai multor ministri (prin aprobarea unei motiuni simple in care se solicita expres acest lucru) sau demiterea intregului cabinet (prin votarea unei motiuni de cenzura).⁶

Procedura pentru depunerea si adoptarea motiunilor este in principiu aceeasi in Romania, ca si in celelalte state foste comuniste, cu cateva mici diferente. Romania nu practica asa-numita "motiune de cenzura constructiva" care ii obliga pe initiatori sa precizeze numele potentialului prim-ministru, care ar urma sa intre in functie in cazul aprobarii motiunii. Polonia si Ungaria sunt cele care aplica acest sistem. O alta diferenta demna de mentionat se refera la numarul de semnaturi necesare pentru depunerea unei motiuni de cenzura. Cea mai permisiva este Constitutia Poloniei care permite introducerea unui vot de neincredere de catre 46 de deputati, din cei 460. Pentru celelalte state din zona Europei Centrale si de Est numarul este egal cu o cincime (Bulgaria, Ungaria) sau cu o patrime (Cehia) din totalul celor care au dreptul de a initia o motiune de cenzura. Din acest punct de vedere, Romania face parte din categoria statelor mai restrictive, fiind necesare semnaturile unui sfert din numarul total de parlamentari. In plus, Constitutia Poloniei, da posibilitatea introducerii unui vot de neincredere indreptat impotriva unui singur ministru.⁷

Date fiind deficientele sistemului descrise la capitolul anterior, pentru parlamentarii opozitiei din Romania motiunea de cenzura a capatat si o alta miza, care lipseste in cazul tarilor unde comunicarea dintre Parlament si Guvern functioneaza la parametrii normali. Initierea unei motiuni de cenzura a devenit aproape singurul prilej cu care premierul poate fi adus in fata Parlamentului, in scopul unei dezbateri efective pe probleme acute. Acest lucru este valabil si pentru motiunile simple, care determina prezenta celorlalti membri ai cabinetului in fata forului legislativ, in functie de tematica lor. In acest fel, "parlamentarismul" romanesc este generatorul unui fenomen paradoxal si anormal pentru un sistem functional: in conditiile in care pe de o parte dimensiunea de informare a functiei de control parlamentar este atrofiata, iar pe de alta parte sansele ca o motiune simpla sau de cenzura sa fie adoptata sunt minime, intre dimensiunea de informare si cea punitiva a functiei de control se produce o translatie. Cu alte cuvinte, cea de-a doua dimensiune - reprezentata prin motiuni - isi pierde caracterul punitiv si asuma rolul si sensul dimensiunii de informare. Din cauza faptului ca mecanismele menite a genera dezbatere intre membrii Parlamentului si ai cabinetului si a asigura comunicarea, informarea - interpelarile si intrebarile - isi indeplinesc doar in mica masura rolul, acesta a fost preluat de mecanismele mai puternice - motiunile. Astfel, instrumentele de lupta parlamentara care implica o sanctiune sunt utilizate pentru a genera dezbaterea pe care ar fi presupus-o intrebarile si interpelarile. Acest aspect explica frecventa tot mai mare cu care sunt depuse motiuni simple la ambele Camere.

In plus, "atentia" publica de care se bucura motiunile si, in general, dezbaterile parlamentare chiar de importanta maxima este una extrem de redusa. Caracterul public al sedintelor Parlamentului nu echivaleaza si nu aduce cu sine mediatizarea acestora. In ultima legislatura, doar motiunile de cenzura s-au bucurat de o anumita mediatizare, din pacate cu caracter partial.

III. Dimensiunea de verificare si ancheta a controlului parlamentar

Control parlamentar presupune, atunci cand situatia este de asa natura, infiintarea unor comisii de ancheta, care sa faca investigatii suplimentare cu privire la evenimente sau fapte de importanta aparte. Reglementarile in vigoare fac distinctia intre "comisiile speciale" si "comisiile de ancheta."

"Camera Deputatilor poate constitui comisii speciale pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate in hotararea de infiintare a comisiei. Propunerile legislative astfel elaborate nu se mai supun examinarii altor comisii..." (art. 71 al Regulamentului Camerei Deputatilor)

"La cererea unei treimi din numarul membrilor sai Camera Deputatilor va putea hotari infiintarea unei comisii de ancheta, prevederile art. 37-57 si ale art. 71 alin. 2-5 fiind aplicabile." (art. 72 al Regulamentului Camerei Deputatilor)

"Comisia de ancheta poate invita orice persoana care poate avea cunostinta despre o fapta sau o imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in cauza care formeaza obiectul activitatii comisiei.
La cererea comisiei de ancheta orice persoana care cunoaste fapte sau imprejurari in legatura cu obiec­tul cercetarii sau care detine un mijloc de proba este obligata sa le aduca la cunostinta sau sa le infatiseze. Institutiile si organizatiile sunt obligate, in conditiile legii, sa raspunda la solicitarile comisiei de ancheta in termenul stabilit de aceasta.
Cand, pentru lamurirea unor fapte sau imprejurari in vederea aflarii adevarului, sunt necesare cunostintele unor experti, comisia de ancheta dispune efectuarea de expertize…" (art. 73 al Regulamentului Camerei Deputatilor).

Comisiile de ancheta nu se substituie organelor judiciare in drept, iar concluziile lor se prezinta sub forma unui raport.

La inceputul anilor '90, la nivelul Parlamentului se infiintau comisii de ancheta cu o frecventa destul de mare, in ciuda faptului ca rezultatele obtinute nu fost intotdeauna transparente. Desi eficienta acestor comisii nu a fost mereu cea asteptata, cel putin procedural si formal dimensiunea de verificare si ancheta era asigurata. Astazi insa, procedura de infiintarea a unei comisii de ancheta este extrem de greoaie si descurajanta. In conditiile in care instituirea unei comisii de acest tip se face doar cu acordul plenului Parlamentului, in actuala legislatura nu s-a reusit niciodata aprobarea infiintarii unei comisii de ancheta. 

Aceasta stare de fapt poate fi explicata prin logica politica simpla ca parlamentarii majoritatii se vor opune constant sau cel putin vor fi reticenti fata de crea­rea unui organism suplimentar care sa ancheteze sau sa verifice chestiuni legate mai mult sau mai putin de activi­tatea propriului Guvern.

In plus, chiar in cazul infiintarii unei comisii de ancheta, componenta acesteia va respecta structura Parlamentului. De vreme ce majoritatea parlamentara si cabinetul se situeaza de aceeasi parte a baricadei si sunt aliati in jocul politic, este greu de crezut ca parlamentarii puterii vor fi dispusi a actiona impotriva colegilor din executiv.

Singura parghie care ramane la dispozitia Parlamentului la acest capitol este Comisia permanenta pentru petitii si abuzuri. Eficienta activitatii acesteia depinde si ea, in buna masura, de disponibilitatea membrilor cabinetului de a raspunde solicitarilor Comisiei si de a se prezenta in fata acesteia. Prin urmare, problematica este aceeasi ca si in cazul intrebarilor si interpelarilor.

In concluzie, si la acest capitol putem constata disfunctii grave, care afecteaza in ansamblu eficienta Parlamentului in exercitarea controlului asupra executivului.

Concluzii

Ipoteza pe care ne-am propus sa o demonstram in acest studiu este aceea a caracterului "atrofiat" al controlului parlamentar asupra executivului in Romania. Analizand ceea ce am denumit "dimensiunile controlului parlamentar" - de informare, punitiva, de verificare si ancheta - am putut constata ca fiecare dintre acestea prezinta anomalii care afecteaza controlul parlamentar ca functie a forului legislativ, in ansamblu. Inexistenta unei reale accountability a ministrilor in fata Parlamentului se datoreaza atat lacunelor cadrului legal care reglementeaza acest domeniu, cat si lipsei culturii politice democratice, participative. Aceasta stare de fapt a condus la un fenomen atipic de transfer de atributii intre dimensiunea de informare si cea de sanctionare. Astfel, instrumentele care in esenta presupun sanctionarea - mai atenuata sau mai drastica - a cabinetului, in speta motiunile, sunt utilizate si pentru a compensa ineficienta interpelarilor si intrebarilor.

Deficientele modului in care este inteles si aplicat controlul parlamentar in Romania devin cu atat mai evi­dente in momentul in care facem o scurta comparatie cu statele occidentale, dar si cu cele foste comuniste. O democratie consolidata cu traditie, cum este Marea Britanie, recunoaste atat rolul opozitiei parlamentare, careia in acorda asa-numitele "zile ale opozitiei", cat si importanta dezbaterii si comunicarii intre forul legislativ si cel executiv prin asa-numita "ora ministeriala." Primul-ministru insusi, precum si ceilalti membri ai cabinetului sunt chemati saptamanal la tribuna Parlamentului pentru a isi explica politica, dar si pentru a raspunde intrebarilor si obiectiilor membrilor forului legislativ. Chiar fostele state comuniste prevad instrumente suplimentare care sa asigure un control adecvat asupra cabinetului si politicii acestuia. Exemplul cel mai elocvent in acest sens este Polonia. Acest aspect ne indreptateste sa afirmam ca cel putin de jure, controlul parlamentar asupra executivului putea sa beneficieze si in Romania de un cadrul legal adecvat.

Cu ocazia revizuirii Constitutiei, Romania ar fi avut posibilitatea sa opereze modificarile necesare in aceas­ta directie, mai ales ca dezbaterile la capitolul raporturi intre puterile statului au fost foarte aprinse. Desi s-a cazut de acord asupra catorva modificari, acestea tin mai degraba de forma si nu de fondul problemei, iar in practica au ramas fara consecinte notabile.

Fara indoiala, solutii pentru a remedia aceasta stare de fapt exista. In conditiile in care revizuirea Constitutiei nu a adus ameliorari semnificative, o solutie pe termen scurt ar fi modificarea Regulamentului Camerei Deputatilor si Senatului, in sensul unei mai mari rigori. Pe termen lung insa, incetatenirea si interiorizarea principiilor democratice la nivelul clasei politice si al intregii societati, cu alte cuvinte o educatie politica in spiritul valorilor si mecanismelor democratiei vor schimba acest tablou deloc de invidiat al parlamentarismului romanesc.

NOTE
¹ Vezi Regulamentul Camerei Deputatilor, disponibil pe site-ul oficial www.cdep.ro.
² Vezi site-ul oficial al Camerei Comunelor, www.parliament.uk/..., in special partea despre "raspunderea guvernamentala."
³ Vezi Directia pentru Informare Parlamentara, Controlul parlamentar prin intermediul intrebarilor si al interpelarilor in Franta, Marea Britanie si Germania, studiu documentar, iunie 2002.
⁴ Vezi site-ul oficial al Seim-ului Poloniei www.sejm.gov.pl/english.html
⁵ Constitutia Republicii Ungare, art. 39; vezi de asemenea site-ul oficial al Parlamentului Ungariei www.mkogy.hu/parl_en.html
⁶ Pentru detalii cu privire la motiuni, vezi Iulia Huiu, "Motiunea ca mecanism democratic," in Sfera politicii, nr. 107/ 2004.
⁷ Art. 159 din Constitutia Poloniei.

DAN CORIOLAN SIMEDRU - Absolvent al Facultatii de Me­ca­nica din cadrul Universitatii Tehnice Cluj-Napoca, doctorand la Academia de Studii Economice Bucuresti - Facultatea de Management. Coautor al Cursului de Sociologie Economica Rurala.
IULIA HUIU - Masteranda anul II la Facultatea de Stiinte Politice. Coautoare (impreuna cu prof. Dan Pavel) a lucrarii Nu putem reusi decat impreuna. O istorie analitica a Conventiei Democratice, 1989-2000.

 sus