Varia

Conflictul din Valea Uzului –
minoritatea maghiară, statul național român și patria-mamă ungară

HORIA-ALIN LUPU
[Babeș-Bolyai University

Abstract:
The article presents one of the most recent (victimless) ethnic conflict between the Hungarian minority from Romania (more precisely the Székelys/Szeklers from Harghita county) and members of the Romanian majority over a war cemetery where both sides had claims of ownership and former combatants/war heroes interred. The conflict is put in the general context of nowadays Romanian-Hungarian relations, using the theoretical “triadic nexus“ (national minority – nationalizing state – external national motherland) of interacting political fields provided by Rogers Brubaker. We can thus see the reciprocal influence between the three mentioned elements, and how they can work for both complicating and/or simplificating an already intricate reality.

Keywords: war heroes; ethnic conflict; nationality; triadic nexus; național state; național minority; external motherland; political field

 

Contextul istorico-administrativ

În Valea Uzului, un sat astăzi părăsit (la 33 de km de comuna Sănmartin, Harghita, și la 25 de km de orașul Dărmănești, Bacău) aflat pe vechea frontieră de până în 1916 dintre Vechiul Regat (Moldova) și Imperiul Austro-Ungar (ținând de comuna Sânmărtin, în fruntariile acestuia din urmă)[1] a fost înființat, anii 1926-1927 conform obligațiilor dreptului umanitar și al tratatelor internaționale semnate de România, un cimitir internațional. În 1919, în România luase ființă Societatea „Mormintelor eroilor căzuți în război“ și ulterior Societatea „Cultul eroilor“, acestea având ca scop identificarea, centralizarea și amenajarea pe teritoriul României, mormintelor tuturor ostașilor români sau străini, „căzuți în timpul și din cauza războiului“[2].

Societatea „Cultul eroilor“ s-a ocupat mai cu seamă de centralizarea și înhumarea osemintelor tuturor combatanților căzuți în zona Văii Uzului, zona unor operațuni militare semnificative în anii de război, în care exista deja un cimitir al eroilor austro-ungari din 1917. Potrivit statisticilor prezentate de aceasta, în zonă s-a realizat înhumarea rămășițelor a peste 1.900 de eroi, identificați și necunoscuți (incluzănd cei peste 300 de foști combatanți austro-ungari îngropați în 1917), majoritatea maghiari, apartinâțnd a șapte națiuni (maghiară, austriacă, germană, rusă, română, sârbă și italiană). Acestora li s-au adăugat, după Al Doilea Război Mondial, între 40 și 108 militari germani căzuți în luptele din zonă.

Conform lui Gergely András, primarul UDMR din Sânmărtin, în perioada postbelică cimitirul a ajuns în paragină, fiind folosit de localnici drept fâneață. Crucile de lemn s-au degradat și au dispărut, rămânând doar cele de piatră, unele din parcela civilă în care de-a lungul timpului au fost înmormăntați și locuitorii decedați din Valea Uzului. În 1994 a fost ridicat un monument dedicat combatanților maghiari căzuți în Al Doilea Război Mondial[3], iar în ultimii ani, din finanțări proprii și muncă voluntară dar și din donații ale unor fundații din Ungaria (conform primarului Gergely András) sau ale Ministerului Ungar al Apărării Naționale (conform ONCE, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor) pe situl cimitirului au fost executate de către Primăria comunei Sânmărtin mai multe modificări. Toate acestea fără aprobarea ONCE, organism înființat în 2004 și care gestionează, conform legislației naționale, domeniul mormintelor și al operelor comemorative de război la nivel de țară.

Dacă, conform primarului din Sânmartin, aceste modificări au fost minore, (folosidu-se, conform lui Gergely András, schita cimitirului din 1917 aflată în arhivele militare din Viena)[4] conform materialului ONCE[5] în cimitr s-au așezat peste 600 de semne de căpătâi (cruci) cu însemne națonale maghiare, fără a se respecta planul original al necropolei din 1927 și instalandu-se aceste cruci nu doar pe parcelele în care erau înmormântați eroi maghiari ci și peste cele ale combatanților celorlalte națiuni, singurele însemne națonale rămase în cimitir fiind cele maghiare. Aceasta, precizează același material, în lipsa unui acord din partea ONCE, contrar prevederilor dreptului umanitar și a înțelegerilor bilaterale româno-maghiare din domeniu.

Începănd cu 2018, „Primăria orașului Dărmănești, jud. Bacău, a executat, în cadrul Proiectului Reabilitarea Cimitirului Eroilor situat în Valea Uzului, la limita cu jud. Harghita, aprobat de Comitetul interministerial, și cofinanțat de Ministerul Culturii și Identității Naționale (….) lucrări prin care au fost amplasate, în latura dreaptă a cimitirului, în care nu existau morminte de război în schițele originale ale necropolei, 50 de însemne de căpătâi (cruci creștine – destinate eroilor români, nota H. L.), un monument comemorativ din marmură, dedicat tuturor eroilor înhumați în necropolă, opt catarge având arborate drapelele celor șapte state care au militari înhumați în necropola de război (Austria, Germania, Italia, România, Federația Rusă, Serbia, Ungaria) și al UE, amenajând și o alee de acces la monumentul central“. Toate acestea, la fel ca modificările anterioare, realizate în lipsa unui acord al ONCE,[6] și, conform unor surse, și a altor avize de specialitate necesare.[7] Pentru întreg complexul de lucrări se avea în vedere o inaugurare oficiala de Ziua eroilor, pe 6 iunie 2019.

Conflictul

Pe 17 mai 2019, în timpul campaniei electorale pentru alegerile europarlamentare din 26 mai un grup informal maghiar numit Úzvölgyi Civil Akciócsoport – Grup Informal de Acțiune s-a deplasat la cimitir și a acoperit cu saci negri din plastic (în presă s-a vorbit de saci de gunoi) crucile individuale și crucea mare (troița) instalate de autoritățile din Dărmănești.[8] Paradoxal, se pare că protestul a fost îndreptat în special împotriva UDMR, așa cum declară una din membrele grupului, Ladó Andrea, cea care după ce a protestat față de discursul lui Viktor Orban de la întâlnirea anuală de la Băile Tusnad/ Tusnádfürdő din 2017 a fost brutalizată și scoasă de păr din mulțime (vezi înregistrarea video din materialul PressOne).

Aceasta a declarat PressOne că s-a căutat un gest de impact mediatic de genul celor de la Famen sau Pusy Riot, care să provoace autoritățile, și că protestul a fost față de „mica înțelegere“ între factorii de decizie din Harghita și cei din Dărmănești (în contextul alianței din Parlament dintre PSD și UDMR, și în condițiile în care intervențiile în construcții făcute de primăria din Dărmănești în cimitir nu s-au făcut sub supravegerea unor specialiști în situri istorice), prin care să se amâne abordarea disputei legate de cimitir până după europarlamentare. „Elita maghiară – mai declara Ladó – și cea politică și intelectualii care ne reprezintă, este selectată astfel încât să nu spună nimic despre problemele noastre reale. Ei fac gesturi unilaterale și nu confruntă problemele pe care le întâmpinăm.“ De asemenea ea și-a exprimat regretul că nu s-a gândit la reacția românilor la acțiunea întreprinsă și față de faptul că aceștia s-au simțit jigniți.

Scandalul s-a extins odată ce imaginile cu crucile acoperite au devenit publice pe internet, gestul fiind considerat unul de profanare[9]. În aceeași zi, George Simion, liderul Mișcării Unioniste, candidat independent la Parlamentul European, s-a deplasat în incinta cinitirului cu doi colegi de campanie, cu scopul decrarat de a se documenta și filma ce se întamplă. Ei au fost acuzați că vor să provoace și li s-a explicat că ar exista, la 10 km distanță în direcția Dărmănești un alt cimitir dedicat exclusiv eroilor români. Apoi, în timp ce transmiteau live pe Facebook, George Simion (și conform lui colegii de campanie) au fost agresați, li s-au furat telefoanele cu care filmau și ulterior au fost urmăriți cu mașinile de către un grup de maghiari pe terenurile din jur. La întrebarea lui Simion cine a acoperit crucile un maghiar purtand o bluză cu harta Ungariei Mari a răspuns „Dumnezeu“, iar un altul care a coboarât dintr-o mașină i-a cerut să opreasca filmarea „pentru că ce drept aveți aicea? (...) Ăsta e drumul județean Harghita. Deci, ce drept ai aici?“, după care s-a apropiat în fugă strigând: „Dă-mi telefonul“.[10]

Atât George Simion cât și ulterior autoritațile din Harghita au cerut intervenția Poliției (cele din urmă pentru amplasarea ilegală a crucilor de către primăria Dărmănești). Consiliul județean Harghita a decis închiderea cimitirului și fixarea unui program de vizitare exclusiv duminica[11], iar ulterior, la 29 mai, închiderea completă, temporară, pentru 30 de zile ca urmare a unei decizii a primarului comunei Sânmartin, Gergely András. Motivul invocat era acela de a se pune capăt scandalului și a gestiona situația conflictuală[12], însă venea și în contextul în care mai multe organizații românești își anunțaseră intenția de a sărbători Ziua eroilor (6 iunie) la cimitir. În pofida acestei decizii, doar câteva zile mai târziu cimitirul a fost deschis pentru vizita vicepremierului maghiar Semjén Zsolt unul dintre cele mai puternice voci ale orbanismului alături de cea a premierului ungar și a ministrului de externe și susținător al autonomiei Ținutului Secuiesc.

Între timp, prin vocea președintelui său, Kelemen Hunor, UDMR a rupt, cu trei zile înainte de alegerile europarlamentare din 26 mai, protocolul de colaborare cu PSD până la soluționarea situației din cimitirul din Valea Uzului, invocând caracterul ilegal al construcțiilor comemorative dedicate foștilor combatanți români și complicitatea guvernului cu aceasta.[13] Kelemen solicitase încă de la începutul lunii mai premierului Viorica Dăncilă oprirea lucrărilor demarate de autoritățile din Dărmănești în cimitir din, considerându-le ilegale și ofensatoare la adresa memoriei soldaților maghiari.[14]

La 6 iunie, de Ziua eroilor, sute de români membri ai frăției ortodoxe „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință“ și ai Asociației „Calea Neamului“ veniți din București și din filialele din țară, dar și o delegație din Dărmănești condusă de viceprimarul Mihai Buzatu, printre participanți aflându-se și clerici ortodocși, au încercat să pătrundă în cimitir pentru inaugurarea noilor construcții. Porțile acestuia au fost închise și în jurul cimitirului au făcut lanț uman circa 1.000 de maghiari veniți din zonele învecinate, printre care și politicieni și parlamentari UDMR.[15] Conform unor surse, între manifestanții români se aflau un număr semnificativ de susținători ai mișcării Noua Dreaptă și de membri (ultrași) ai galeriilor diferitelor echipe de fotbal.

Aceștia, în pofida opoziției jandarmilor, au reușit să rupă poarta și au intrat în cimitir (conform altor relatări pătrunzând și prin spatele acestuia), alungându-i pe maghiari, aruncând cu pietre și noroi în direcția acestora. Conform declarației unui participant român din Constanța, „i-am fugărit cu parul. Au plecat, așa că am putut să ne cinstim eroii țării așa cum se cuvine!“ Maghiarii care erau de față s-au retras, iar potrivit Jandarmeriei nu s-au înregistrat victime. Concluzia trasă de Kelemen Hunor, după evenimente (și criticată de o parte a presei românești) a fost „Aceasta este adevărata față a României“.[16]

Etnie, naționalitate, naționalism

Desigur că stabilirea exactă a faptelor și a cronologiei lor, oricât ar fi de importantă, nu constituie scopul principal al acestui articol. În episodul descris avem de a face cu un conflict interetnic (sau între o minoritate națională și majoritari) cum sunt cele are nu au ocolit nici regiunea și nici România, după 1989 sau în perioade istorice mai vechi, și care prezintă numeroase ramificații și implicații. Acțiunile și politicile de acest tip sunt cel mai des considerate ca fiind naționaliste (uneori fiind etichetate și cu atributul extreme).

Una din cele mai citate și utilizate definiții ale naționalismului este cea aparținând lui Ernest Gellner, care îl descrie ca fiind „un principiu politic conform căruia unitatea politică și unitatea națională trebuie să fie congruente.“[17] Unitatea națională este definită cultural, iar naționalismul clamează că statul și națiunea trebuie să coincide. Ca sentiment și mișcare, acesta apare mai cu seamă din lipsa congruenței pomenite mai sus, datorată numărului prea mare de posibile națiuni și naționalisme raportat la numărul existent de state.

Gellner continuă cu circumscrierea termenilor definiției, stat și națiune. Pentru stat este folosită definiția weberiană, de agenție care posedă monopolul violenței legitime într-un teritoriu, națiunea și naționalismul neputând apărea în lipsa acestuia. Statul reprezintă organizarea și diviziunea muncii în domeniul asigurării ordinii în societate, și apare doar în a doua dintre cele trei mari etape ale istoriei (pre-agrariană, agrariană și industrial)[18] iar națiunea este mai dificil de definit decât acesta.

Două elemente sunt importante în constatarea existenței unei națiuni, conform lui Gellner:[19] existența unei culturi comune între membrii acesteia și faptul ca aceștia să se recunoască unii pe ceilalți, reciproc, ca aparținând aceleiași națiuni. Cele două criterii cumulative corespund celor ale heterodefinirii și autodefinirii, cel de-al doilea stabilind acele trăsături comune ale membrilor unui grup care le par acestora mai importante decât cele care îi diferențiază.

Autori precum Tom Nairn consideră naționalismul ca fiind „cel mai ideal și subiectiv dintre fenomenele ideologice“.[20] O abordare mai cuprinzătoare o au autorii care se referă la teorii ale naționalismului. Ted Robert Gurr[21] vorbește de abordări instrumentaliste (pe care le împărtășește), primordialiste și constructiviste.

Astfel, adepții primordialismului susțin că procesul modernizării nu a dus la o slăbire a angajamentelor etnice și culturale ale comunităților, realitatea dovedind că aceste seturi de valori, mituri, narațiuni primordiale s-au menținut și chiar se reactivează în prezent.

Perspectiva instrumentaliștilor este oarecum opusă, acestia percepând conținuturile valorice și scopurile legate de etnicitate ca pe niște instrumente, deservind scopurile și interesele reale, de sorginte economică, de prestigiu social sau de putere (cele din urmă aplicabile în cazul elitelor comunităților).

Constructivismul apare ca un punct de confluență al celor doua abordări anterioare, urmărind punctele comune pe care primordialismul și instrumentalismul le-ar putea avea. Așadar, mobilizarea etnoculturală apare și datorită valorilor primordiale ale comunităților, care pot să fie diferite, pe un fond pe care competiția economică sau rivalitatea pentru bunuri simbolice îl poate amplifica, ajungându-se în unele cazuri la stigmatizarea competitorului/adversarului.

O perspectivă asemănătoare împărtășește Anthony D. Smith în lucrarea sa dedicată teoriilor despre naționalism.[22] Acesta vorbește tot despre trei paradigme. Cea dominantă în literatură, numită de el modernismul clasic (devenit clasic tocmai prin frecvența folosirii sale) asumă faptul că naționalismul este o consecință a modernității, cauzat de aceasta și că nu putea să apară în lipsa ei. Analiza este mai nuanțată decât cea a lui Gurr legată de instrumentalism, deși cele două viziuni se supraun parțial. În cazul modernismului clasic apariția naționalismului poate fi în aceeași măsură un efect organic, neutru, neintenționat al modernității, cât și unul urmărit cu intenție și parte (ca mijloc) a agendei promotorilor săi. Ca factori ai modernismului, Smith vorbește despre capitalism, industrializare, stat, conflicte moderne, mesianism politic, tradiții inventate și comunități imaginate.

A doua este cea a primordialismului/perenialismului în care primul termen accentuează importața identificărilor de tip național iar cel de-al doilea a vechimii acestui tip de manifestări, ele putând fi semnalate încă din antichitate, cazul tipic fiind cel al Israelului antic (dar poate și al Egiptului și al Greciei). Ideea comună este că acestea preced perioada modernă, chiar dacă modul lor de manifestare în vechime a fost diferit de cel de azi.

Varianta de sinteză propusă, numită etnosimbolism,[23] subliniază incapacitatea de o oferi răspunsuri complete atât a modernismului, mobilizarea datorată modernizării fiind precedată și facută posibilă de existența unor simboluri anterioare reprezentând etnicitatea (teritoriu, limbă/dialect, religie, sărbători, mituri), cât și a primordialismului/perenialismului, construcția națională având nevoie de modernitate (un sistem economic, educațional, un aparat birocratic/administrativ). Dincolo de această paradigmă compozită, Smith mai vorbeste despre influența contextului post-modernitate asupra naționalismului, identificând factori precum ideologia feministă, globalizarea, entitățile supranaționale (Uniunea Europeană).

Rogers Brubacker și relația triadică minoritate – stat gazdă – patrie-mamă

Unul din autorii care se înscriu în paradigma modernismului clasic prezentată de Smith, și cel mai important pentru contextul teoretic al articolului de față este Rogers Brubaker[24].

Brubaker folosește categoria de „naționalism“ (o categorie extrem de proteică/versatilă) ca pe una practică și nu de analiză, „naționalismul așa cum există el“[25], nu abstract sau în general. Naționalismul la cere se referă este cel presupus/prezumat de discursul și practica naționaliste și este tratat ca atare, nu ca o entitate reală, palpabilă.[26] Volumul său urmărește să descrie naționalismul, mai degrabă decât să îl definească sau să îi măsoare intensitatea (naționalismul, afirmă autorul, nu este o forță), și să răspundă la întrebarea cum este el mai degrabă decât la cea legată de ce este.

Lucrarea se ocupă de zona din Europa Centrală și de Est – Eurasia, aflată la confluența stăpînirii imperiilor habsburgic, otoman și țarist (al Romanovilor), teritoriu polietnic, polilingvistic și polireligios din estul și sudul Europei de Vest și Nord cu state mai compacte, consolidate și integrate.[27] Aici categoria de „națiune“ a pătruns și a organizat realitatea din regiune începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, definind-o ca fiind mai degrabă multinațională decât polietnică, multilingvistică sau multireligioasă. Prin urmare, în acest areal, începând cu criza Imperiului Otoman din secolul al XIX-lea și culminând cu perioada de după Primul Război Mondial, apar o serie de state noi (Polonia, Cehoslovacia) iar altele își extind teritoriile. După 1989-1990, naționalismele în această regiune se reafirmă, reformulând (reframing) naționalismul de dupa Primul Război Mondial.

La începutul anilor ’90, țările din regiune au trecut printr-o triplă tranziție/evoluție: naționalizatoare (în sensul de creare de stat național), democratizatoare și de trecere la economia de piață. Naționalismul este atât o cauză, cât și o consecință a creării de noi state/extinderii altora de după Primul Război Mondial, prin modificarea frontierelor politice. Naționalismul care (în conjuncție cu o varietate de alți factori) a creat aceste state este de un tip și a fost studiat mai pe larg[28], pe când cel care este generat de crearea lor (din nou în conjuncție cu o varietate de alți factori) este diferit și a fost studiat mai puțin.

Atât în anii 1920, cât și în anii 1990 naționalismele din zonă sunt reprezentate de o triadă de elemente:

1) Naționalismul „naționalizator“ al noilor state independente/state reconfigurate (ai căror cetățeni sunt membrii minorităților naționale), exprimat în numele unei națiuni care constituie „miezul“ acestora, înțeleasă ca posesor legitim al statului care funcționează pentru ea[29]. În ciuda faptului că deține propriul stat, această națiune se percepe ca slabă în termeni economici, culturali și demografici, ca urmare a discriminărilor percepute din trecut, care trebuie compensate folosind puterea/mecanismele de stat.

2) Naționalismul „țărilor-mamă“, care consideră că este dreptul și responsabilitatea lor să monitorizeze situația conaționalilor lor de altă cetățenie și să se preocupe de bunăstarea, drepturile și interesele acestora. Aceasta le pune adesea în divergență cu poziția/politicile statului naționalizator/gazdă.

3) Distinct de cele două tipuri de naționalism prezentate mai sus este cel al minorităților naționale propriu-zise. Aceatea cer să fie percepute în termeni de „naționale“ (și nu simplu „etnice“), recunoașterea statutului lor de către stat și o serie de drepturi colective culturale sau politice. Naționalismul lor este diferit de cel al „țărilor-mamă“, care adesea urrmăresc seturi diverse de interese, unele non-naționale, putând renunța la unele obiective de sprijinire a conaționalilor atunci când o cer alte interese (spre ex. cele geopolitice)[30].

În capitolul 3 Burbaker[31] se ocupă de ceea ce el numește nexusul triadic minorități naționale, state naționalizatoare și patrii-mamă (externe). Acesta a generat cele două etape de afirmare puternică a naționalismului pe care le cunoaște secolul XX. Prima are loc după Primul Război Mondial (dar începută din secolul XIX, consecutiv cu procesul de decădere al Turciei otomane), odată cu prăbușirea celor trei mari puteri imperiale multinaționale din zonă (Imp. Otoman, Habsburgic și al Romanovilor), dând naștere unui „cordon“ de state noi între Marea Baltică și Balcani. A doua se desfășoară după prabușirea/dizolvarea URSS, a Jugoslaviei și Cehoslovaciei, dând naștere la peste 20 de state noi care se întind din Europa Centrală și de Est până departe în Eurasia și generând, așa cum ne arata evenimeltele din Georgia și Ucraina, efecte și în secolul XIX.

Minorități naționale, state naționalizatoare și patrii-mamă (externe) nu sunt entități reale, palpabile, materiale, ci câmpuri politice variabile, dinamice și în cadrul cărora factori diverși se află în relaționare/competiție.

Minoritățile naționale nu sunt simple date etnodemografice, ci reprezintă poziționări (sau mai exact serii de poziționări) politice. Ele au trei elemente caracteristice:

– afirmă în mod public apartenența la o națiune etnoculturală diferită de cea numeric sau politic dominantă în acel stat;

– cer recunoașterea de către stat a acestei apartenențe naționale distincte;

– solicită, pe baza acesteia, anumite drepturi colective culturale sau politice.

Tipurile de obiective urmărite și de politici adoptate diferă pe larg între minorități, dar adesea și intra (în interiorul lor)[32], acoperind o mare varietate de variante de la minimalism (folosirea limbii materne în administrație și educație) până la maximalismul autonomiei depline și al secesiunii (în privința propriilor drepturi) și de la pasivism/absenteism la participarea în coaliții guvernamentale (legat de implicarea în viața politică a statului-gazdă). Nu de puține dăți poziționările diferitelor mișcări, organizații, asociații, partide sau antreprenori politici individuali diferă, acestea/aceștia fiind în competiție pentru a reprezenta respectiva minoritate, căutând în același timp monopolul legitimității acestei reprezentări. Câteodată, rareori însă, însăși existența minoritară distinctă ca atare este subiect de controverse în interiorul comunității (ex. cazul rușilor din Ucraina).

Statul naționalizator – Brubaker preferă sintagma de stat-naționalizator celei de stat național pentru a accentua că este vorba de o poziționare politică (sau o serie de poziționări) dinamice ale acestuia, mai degrabă decât de o stare de lucruri statică. Caracteristică acestora este tendință de a vedea acest stat ca „nerealizat“, ca un stat-națiune (sau stat al unei anumite națiuni, și funcționând pentru aceasta) în devenire, încă nedesăvărșit în totalitate[33]. Consolidarea sa, pentru/în favoarea unei națiuni „titulare“ trebuie să se faca prin politici economice, demografice, lingvistice, culturale în favoarea acestei, pentru a compensa presupusele dezavantaje/presupusa deznaționalizare din trecut la care aceasta a fost supusă.

Dincolo de acțiuni concrete în câmpul politic al statului naționalizator, contează mai ales dacă în rândul minorității și în patria-mamă a acesteia există percepția că acesta acționează ca să-și stabilească hegemonia sau să asimileze/discrimineze minoritatea/minoritățile naționale.

Aici explicațiile lui Brubaker intră ușor într-o zonă de sofistică.[34] Pe de o parte, el precizează că aceste percepții trebuie să fie „validate“ sau „sustenabile“ din punct de vedere social, fără însă a detalia. Pe de altă parte, recunoaște că în absența unor politici naționalizatoare ale acestui stat, legitimitatea cerințelor minorității/minorităților naționale devine chestionabilă, acestea având ca obiectiv, în fiecare țară în care există, să susțină o serie de demersuri privind propriile drepturi și interese, dar și să impună (față de terți – patria-mamă, comunitatea sau organizațiile înternaționale) o anumită viziune asupra statului-gazdă, ca unul care promovează naționalizarea în favoarea „propriei națiuni“.

Câmpul politic al statului-naționalizator este de așteptat să fie dinamic, schimbător și format din politici propuse și adoptate de diferite agenții, organizații, partide sau chiar actori individuali, care urmăresc în mod consonant sau disonant, în colaborare sau competiție, să transforme statul într-un stat-națiune real, al și pentru o anumită națiune. Rareori acesta conține și poziționări care resping principiile și programele naționalizării în favoarea unor forme de pluralism cultural. Ca exemplu putem cita politica lingvistică (privind limbile națiunilor „titulare“) în statele succesoare ale URSS, altele decât Rusia.

Mai departe, autorul explică că, deși în câmpul politic al statului naționalizator este posibil ca politicile naționalizatoare să nu fie în intregime asumate, articulate și conștiente, este probabil, datorită unor motive istorice și instituționale, ca acestea să fie astfel, și că este plauzibil ca ele să se fie oricum percepute ca atare de către minoritate/patria-mamă a acesteia[35].

Patria-mamă externă: acesteia îi corespund aserțiunile că naționalitatea împărtășită contează și dincolo de frontiere și că țara-mamă este răspunzătoare și pentru conaționalii trăind în alte state, având dreptul și obligația să îi monitorizeze și să le promoveze drepturile și interesele.

Ca în cazul celorlalte două sintagme, există însă o varietate de moduri în care aceste obiective pot fi urmărite, ele uneori manifestându-se în competiție unele cu altele, de la intervenții directe și (putem observa în prezent) acordarea cetățeniei co-naționalilor aflați în alte state (după vechiul model german al cetățeniei acordate în funcție de apartenența culturală germană, copiat mai recent sub forma acordării dublei cetățenii de către Ungaria și România) la (mai rar) contestare a însăși faptului că un stat are dreptul să intervină pentru indivizi/comunități care au o altă cetățenie decât a sa.

Minoritățile naționale, statele naționalizatoare și patriile-mamă (externe) sunt fiecare câmpuri relaționale, relațiile dintre ele fiind relații între câmpuri care au de asemenea și o dinamică internă. Acestea se monitorizează reciproc în permanență. În multe dăți informațiile dintr-un cîmp extern sunt selectate (preluate selectiv) fie aleator, fie datorită unor reprezentări deja existente în campul intern, care funcționează pe post de filtru/sursă de distrosionare. Există trei caracteristici ale relațiilor dintre aceste câmpuri relaționale[36]:

– interdependență accentuată a relațiilor din interiorul câmpurilor cu cele dintre ele;

– caracter responsiv și interactiv al acestei relații triadice;

– caracterul mediat al acestei relații, dat de faptul că răspunsul la o luare de poziții dintr-un câmp extern este influențat de o poziționare deja existentă în câmpul intern.

Nexusul triadic minoritate națională, stat naționalizator și patrie-mamă – studiu de caz Valea Uzului

Relațiile româno-maghiare pot fi configurate în cadrul nexusului triadic conceptualizat de Brubaker cel puțin de la începutul existenței statelor maghiar și român moderne, în forma Imperiului Austro-Ungar (dualist) și a Principatelor Unite, după mijlocul secolului XIX. Secuii, o categorie/etnie distinctă dar care își afirmă cu ferrmitate apartenența la etnia/naționalitatea maghiară, trăiesc compact în județele Covasna, Harghita și estul județului Mureș (unde sunt majoritari), sunt de religie catolică spre deosebire de majoritatea celorlalți maghiari transilvăneni și reprezintă, conform recensământului din 2011[37], 609.033 (dintr-un total de 1.227.623 de maghiari trăitori in Romania), deci 49,6% din totalul populatiei maghiare din țară (în acest număr fiind incluși toți maghiarii din județul Mureș).

Zona în care aceștia viețuiesc forma „Scaunele Secuiești“ medievale și este numită azi de locuitori Tinutul Secuiesc (Székelyföld în limba maghiară), dar acesta nu beneficiază de nicio recunoaștere de tip formal din partea statului român. Prevederile din Articolul I, alineatul 1 al Constituției României[38] care stipulează caracterul „national“ și „unitar“ al statului fac dificilă recunoașterea unei autonomii pe criterii entice, așa cum cer o multitudine de voci ale maghiarilor atât din rândul secuilor, cât și din cel al maghiarilor din România și Ungaria, o parte din ei factori decizionali. Dacă în alte regiuni ale țării (Moldova, Muntenia) folosirea heraldicii medievale tradiționale este acceptată sau încurajată, utilizarea drapelului secuiesc este adesea privită ca problematică de către autoritățile române.

Trebuie totuși menționat că în ciuda declarațiilor și a unei (atribuite de către politicienii români) „politici a pașilor mici“ adoptate de către responsabilii comunității maghiare, prea mulți pași (mici sau mari) concreți spre autonomie, în afară de multe gesturi simbolice, nu s-au făcut. Aceasta pentru că, datorită majorității statistice, în zonele secuiești administrația publică este aproape exclusiv maghiară și limba maghiară este folosită oficial pe scară largă. Pe de altă parte, contrinuția celor două județe la PIB este una redusă, ele fiind îndeobște zone către care se redistribuie fonduri la nivel național.[39]

Am putea vorbi, așadar, de o separare/enclavizare simbolică, pe ale cărei linii de demarcație se suprapun mai multe elemente. În cazul Valea Uzului nu vorbim de o zonă de conviețuire, ci de un sat pustiu aflat în zona frontierei dintre două regiuni (Transilvania cu Ținutul Secuiesc și Moldova), două etnii (secui/maghiari și români), suprapusă peste o fostă fronitera interstatală (Vechiul Regat și Transilvania încoroprată Ungariei, în Imperiul Austro-Ungar) până în 1916, de-a lungul căreia s-au derulat în cele două conflicte mondiale ostilități în decursul cărora cele două naționalități s-au situate în tabere diferite – un teren aproape ideal pentru un conflict simbolic.

Backgroundul politic pare să fi pregătit o asemenea evoluție. La nivel de comunitate, rivalele UDMR (Partidiul Civic Maghiar și Partidul Popular Maghiar din Transilvania) nu participă la alegerile parlamentare și încheie înțelegeri cu Uniunea, viziunea generală în privința viitorului comunității maghiare fiind similară și diferită de a marii majorității a partidelor și organizațiilor civice românești, aceasta deși UDMR este o prezență nelipsită în Parlament și aproape nelipsită de la guvernare/din coaliția parlamentară de sprijin a guvernului din 1990, respectiv 1996 – acest fapt implicand o coabitare și o colaborare aproape permanentă pe proiecte concrete cu partidele românești.

La nivelul relațiilor cu patria-mamă, idea oferirii celei de-a doua cetățenii (cea ungară) maghiarilor din afara frontierelor a înregistrat un succes major în rândul maghiarilor din România, aproximativ 515.000 optând pentru obținerea acesteia[40], discutabil dacă din motive de naționalism/pariotism maghiar sau pentru a-și extinde paleta oportunităților în contextul existenței unei Ungarii vecine ceva mai avansate economic și mai prospere. Acest lucru s-a petrecut în paralel cu alunecarea graduală a partidului de guvernamant maghiar (FIDESZ), a liderului Viktor Orban și a anturajului său apropiat (vicepremierul Semjén Zsolt, ministrul de externe Szijjártó Péter) spre autoritarism.

Unele din texele acestuia privind democrația iliberală și liberalismul nedemocratic au fost lansate chiar în discursuri la Școala de vară de la Tușnad/Tusnádfürdő în Harghita. În acest context, este interesant că, deși propriului statul UDMR este o organizație pluralistă, incluzănd mai multe platforme ideologice[41], mișcarea a susținut FIDESZ în cadrul Internaționalei Populare și a Partidului Popular European din care ambele fac parte și dând exemplul unei alinieri disciplinate și nedisonante față de linia partidului majoritar din Ungaria și a șefului acestuia, de tipul autorității de care se bucurau elitele conducătoare din modelul consociativ teoretizat de Arend Lijphart în anii ’60[42] asupra propriei comunități. Imaginile prezentate în materialul de presă de la începutul articolului, în care o protestatară (care de fapt încerca să adreseze niște întrebări în timpul discursului premierului maghiar) este prinsă de păr și astfel evacuată, sunt ilustrative.

De asemenea, ilustrativ este faptul că, protestând împotriva UDMR în mai 2019, la Valea Uzului, așa cum a făcut-o, respectiva activistă n-a realizat că va leza sensibilități ale românilor. Dacă, așa cum arată în analiza Clujului în perioada administrației Funar (trei mandate succesive), Bruaker și coautorii[43], în oraș exista un spațiu al conlocuirii firești, cotidiene interetnice care atenua și neutraliza în bună parte tensiunile etnice din zona publică, a politicii și mass-media, un asemenea spațiu a lipsit în Valea Uzului și se pare că este absent și în zona Secuimii.

În lipsa acestui spațiu, secuii au un sentiment al izolarii și al nonapartenenței simbolice la România, pe care se pare că îl transmit (ca izolare și nonapartenență la zonă, prin diferite gesturi simbolice – considerarea sărbătoririi zilei drapelului național în Secuime drept provocare sau a zilei de 1 Decembrie drept o zi de doliu) minorității românești din zonă. Pornind de la faptul că, după 1919, secuii au ajuns literalmente să se regăsească cu regiunea în care erau majoritari ca făcând parte dintr-un alt stat s-a ajuns la utilizarea sloganului cu potențal vădit destabilizator „Székelyföld nem Románia!“ („Ținutul Secuiesc nu face parte din România!“)[44], care a generat mult mai ofensatorul „Afară cu ungurii din țară!“ al ultrașilor galeriilor românești de fotbal și al simpatizanților Noii Drepte.

În acest context, între Centenarul Marii Uniri și cel al semnării Tratatului de la Trianon, cu greu s-ar fi putut găsi o temă mai sensibilă (pentru toate componentele „nexusului triadic“) decât un cimitir al foștilor combatanți/eroilor de război revendicat de ambele părți. În care una dintre acestea „maghiarizează“ mormintele combatanților aparținand altor națiuni (conform comunicatului ONCE bazat pe harta cimitirului din 1927), iar cealaltă „invadează“ un spațiu dintr-un județ vecin, fără a consulta primăria care a avut în grijă cimitirul până în prezent (cea din Sânmărtin), ambele în lipsa aprobărilor cerute de lege. „Încuierea“ cimitirului de către factorii de decizie din Harghita/Sânmărtin, mai puțin pentru delegațiile din Ungaria, și deplasarea în zona a vicepremierului maghiar, precum și perseverarea autorităților din Dărmănești în a inaugura parcela combatanților români de Ziua eroilor, în pofida solicitărilor venite din partea maghiarilor, au inflamat lucrurile la maximum. Din fericire conflictul a rămas fără victime, aceasta fiind mai degrabă regula decât excepția în lunga (și adeseori sincopata) conviețuire româno-maghiară.

Concluzii

Existența și consolidarea la conducerea Ungariei a unui partid și a unui lider cu tendințe autoritariste și antidemocratice (a se vedea referendumul privind migranții, cotrolul asupra presei, diferendele cu UE), existența naționalismului ca un capitol important al agendei acestora și propaganda electorală pe care aceștia o fac în Transilvania, alături de implicarea în diferite forme în viața comunității maghiare și secuiești este de așteptat să fi dus la o radicalizare a națonalismului maghiar din România. Existența pe scară largă a dublei cetățenii (maghiare) și înregimentarea UDMR până la absența oricăror critici față de FIDESZ/Viktor Orban accentuează cu siguranță această stare de lucruri.

Pe de altă parte, contează și faptul că nu există nimic concret în ceea ce am putea numi proiect de țară prin care autoritățile centrale să se adreseze, direct și specific, cetățenilor de etnie diferită și îndeosebi celor care trăiesc compact în anumite zone, fie aceste inițiative/proiecte economice, sociale sau culturale. Până în prezent singura idee cu aplicabilitate practică se referă la învățarea limbii române în scoli după metodologia predarii limbilor straine, care i-ar putea face vorbitori de romînă și pe cei care nu au avut niciun contact cu această limbă în colectivitate.

Așa cum modelul triadic poate provoca radicalizarea prin intervenția mai multor factori, el poate permite și aplanarea conflictului și diminuarea tensiunilor. O cale relativ accesibilă, mai ales în contextul relațiilor minoritate – patrie-mamă descris mai sus, este aceea a înțelegerilor româno-maghiare la varf. Exact ceea ce a inițiat Ministerul Apărării Naționale prin preluarea sub controlul propriu a cimitirului din Valea Uzului și demararea de consfătuiri cu omologii maghiari.[45] Este posibil ca, urmând acestei abordări, eroii de toate naționalitățile să ajungă să se bucure în final de liniștea meritată.

Bibliografie

Rogers Brubaker, Nationalism reframed. Nationhood and the national question in the New Europe (Cambridge: Cambridge University Press, 1996)

Rogers Brubaker, Margit Feischmidt, Jon Fox, Liana Grancea, Politică naționalistă și etnicitate cotidiană într-un oraș transilvănean, traducere Andreea Lazar (Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale – Editura Kriterion, 2010)

Ernest Gellner, Nations and Nationalism (Ithaca, New York: Cornell University Press, 1987)

Ted Robert Gurr, Minorities at Risk: A Global View of Ethnopolitical Conflict (Washington D.C.: United States Institute for Peace Press, 1993)

Levente Salat, Multiculturalismul liberal. Bazele normative ale existenței minoritare autentice (Iași: Editura Polirom, 2001)

Anthony D. Smith, Nationalism and Modernism. A critical survey of recent theories of nations and nationalism (London and New York: Routledge, 1998)

Surse online (accesate la 18 august 2019):

https://www.constitutiaromaniei.ro/textul-integral/

https://cursdeguvernare.ro/aportul-judetelor-si-regunilor-la-pib-decalaje-severe-intre-cele-2-3-romanii.html

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/udmr-a-rupt-protocolul-de-colaborare-cu-psd-1136361

https://www.g4media.ro/fata-urata-a-extremismului-comemorarea-rusinoasa-de-la-valea-uzului.html

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/ungurii-au-profanat-crucile-eroilor-romani-din-cimitirul-valea-uzului-acoperindu-le-cu-saci-de-gunoi

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23189994-atmosfera-foarte-tensionata-cimitirul-din-valea-uzului-imbranceli-jandarmii-care-separa-grupurile-romani-maghiari.htm

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23201658-video-dosarul-complet-conflictului-romano-maghiar-valea-uzului-cati-romani-sunt-ingropati-cimitirul-eroilor-disputa-teritoriala-problemele-legalitate-date-documente-oficiale.htm

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23225236-cazul-cimitirului-din-valea-uzului-reprezentantii-mapn-discutii-omologii-din-ungaria-reprezentanti-statelor-care-morti-razboi-inhumati-acolo-vor-merge-fata-locului-pentru-cercetari.htm

https://www.hotnews.ro/stiri-europarlamentare_2019-23147848-video-george-simion-candidat-europarlamentare-spune-fost-batut-extremisti-maghiari-cimitirul-din-valea-uzului-unde-crucile-eroilor-romani-fusesera-acoperite-saci-negri-mai-multi-maghiari-acuzat-provoc.htm

https://www.hotnews.ro/stiri-politic-21330251-cati-maghiari-din-romania-dubla-cetatenie-votat-referendumul-din-ungaria.htm

https://www.mediafax.ro/politic/kelemen-apel-catre-dancila-cerem-premierului-sa-opreasca-denigrarea-memoriei-soldatilor-maghiari-18106644

https://www.news.ro/social/consiliul-judetean-harghita-a-introdus-program-de-vizitare-a-cimitirului-militar-din-valea-uzului-1922405803062019061519022942

https://once.mapn.ro/pages/view/175

https://pressone.ro/o-serie-de-evenimente-nefericite-cum-au-ajuns-la-violenta-romanii-si-maghiarii-in-valea-uzului/

http://r.udmr.ro/page/despre-noi

http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/REZULTATE-DEFINITIVE-RPL_2011.pdf

https://www.rfi.ro/social-112093-scandalul-continua-la-cimitirul-din-valea-uzului

https://www.vice.com/ro/article/597jmz/conflictul-dintre-romani-si-maghiari-la-valea-uzului