Devine lumea iliberală?

Autenticitate, post-adevăr și populism

VINTILĂ MIHĂILESCU
[The National University of Political Studies and Public Administration, Bucharest]

Abstract:
The article discusses the fake news phenomenon as a social act, analyzed together with what has caused it and what accompanies it: the culture of authenticity, digital communication and its specificity (emphasis on image, not on concepts), post-truth and populism (with its emotional dimension). The premise is that fake news is immanent to the social space, but in the context of globalization and under the development of information technology and social media, it has a greater social impact and carries higher risks for the society.

Keywords: authenticity; post-truth; populism; fake news

 

Trăim într-o epocă a fake news și a post-adevărului, o lume fără precedent! Chiar așa? Putem să aruncăm un ochi în istorie pînă la epoca sofiștilor, de pildă, pentru a ne aduce aminte de arta construirii unor argumente false. Putem să trecem în revistă doar cîteva momente ale istoriei pentru a ne aducem aminte că dezinformarea a însoțit toate puterile lumii. Nimic nou sub soare, deci? Nici chiar așa! Mai întâi, fake news se referă la news, iar acestea își au sensul lor deplin de abia odată cu răspândirea presei scrise și a restului de mass media. Apoi, aceste news au început să fie considerate fake de abia după ce au fost instituționalizate norme ale informării publice prin media și s-au acumulat dovezile de încălcare a acestora. În sfârșit, fake news au devenit atât de vizibile și provocatoare doar după globalizarea și democratizarea informației dincolo de spațiul instituțional, adică odată cu tot ceea ce înseamnă rețele sociale. Or fi fake news o aceeași Mărie, dar cert una cu o pălărie fundamental diferită...

În ce constă atunci această „pălărie“ atât de diferită?

Fake news sunt, evident, un fenomen social. Or, nici un fenomen social nu vine din neant și nu există independent de un întreg sistem social din care face parte. Fake news trebuiesc deci abordate și ele „la pachet“ cu ceea ce le-a generat și ceea ce le însoțește. Iată doar câteva piste de investigat în acest sens.

Cultura autenticității și mitul fericirii

Putem să considerăm astfel că fake news vin la pachet cu ceea ce Charles Taylor a numit cultura (etica) autenticității. În forma practicată în prezent, aceasta are o istorie relativ recentă. După spusele lui Taylor, preocuparea pentru autenticitate ar începe de abia prin secolul XVIII, cu Rousseau și mai ales cu Herder. Pentru noi, numele lui Herder este legat în primul rând de Volksgeist, de ideea unei specificități a oricărei comunități de limbă și, in extenso, a oricărui popor. Dar, după cum ne amintește Taylor, „Herder a avansat (și) ideea că fiecare dintre noi are un mod original de a fi o ființă umană. (...) Această idee a pătruns foarte profund în conștiința modernă. (...) Există un anumit mod de a fi uman care este modul meu. Sunt astfel chemat să-mi trăiesc viața în acest mod și nu imitând pe oricine altcineva. Dar aceasta atribuie o nouă importanță faptului de a fi fidel cu mine însumi. Dacă nu sunt, ratez ce e mai important în viața mea, ratez ceea ce înseamnă pentru mine a fi om“[1]. A fi tu însuți înseamnă, din această perspectivă, „a fi fidel propriei originalități, iar aceasta este ceva ce doar eu pot să formulez și să descopăr. Formulând această originalitate, mă și definesc pe mine însumi. Împlinesc o potențialitate care îmi este proprie doar mie. Acesta este fundalul înțelegerii idealului modern al autenticității și al țelurilor de auto-împlinire și auto-realizare formulate de tehnicile de dezvoltare personală. Acesta este fundalul care oferă forța morală culturii autenticității, inclusiv formelor sale cele mai degradate, absurde sau triviale. Este ceea ce conferă sens imperativului ‘do your own thing’ sau „caută-ți propria împlinire’“[2]. Pe scurt, fii tu însuți, pentru că doar așa poți să fii cineva.

Acest ideal, această dorință de „autenticitate“ s-au născut în prelungirea individualismului occidental, dar și dintr-un sentiment de inautenticitate, care a crescut exponențial în ultima vreme, accentuând la rândul său nevoia de autenticitate. În acest sens, Dean MacCannell remarca la începutul anilor 70 că până și turismul patrimonial „este o formă de respect ritual și absoarbe unele dintre funcțiile religiei în lumea modernă. (...) Preocuparea modernilor pentru superficialitatea vieților lor și inautenticitatea experiențelor lor este similară cu preocupările pentru sacru în societatea primitivă“[3]. Vizitarea unor „lieux de memoire“, de pildă, capăta astfel ceva din fervoarea pelerinajelor la locurile sacre, iar vestigii „autentice“ ale trecutului pot căpăta semnificație de obiecte de cult. Toată „economia autenticului“ din zilele noastre pare a confirma din plin ceea ce în urmă cu aproape jumătate de secol era doar o intuiție profundă.

Cel mai important – și nou! – lucru în cele de față este însă faptul că autenticitatea a devenit cultură și, astfel, a început să fie normativă: nu doar aspirăm, fiecare în parte și sui generis, la autenticitate, ci suntem îndemnați cu toții, tot timpul, să fim autentici. Dare to be yourself! – ne provoacă, zilnic, industria globală a fericirii. Trebuie, deci, să fim autentici – și astfel fericiți! Modernitatea a început cu ideea că Omul este ceea ce devine; acum, fiecare individ este un proiect de sine și trebuie să devină el însuși. Totul este un proiect al acestui sine: corpul este un proiect, sănătatea este un business plan, starea de spirit este o problemă de autocontrol, relațiile sociale sunt o chestiune de comunicare planificată etc. Sub efectul de seducție al Pieței, indivizii au început să creadă acest lucru și să-și interiorizeze această responsabilitate a fericirii: Yes, I can! Și au început să o cultive tot mai compulsiv, oferind corpului fericirea prin body-building, îngrijindu-și sănătatea prin alimentație sănătoasă, reglându-și starea de spirit prin psy și Prozac, dezvoltându-și relațiile sociale prin team-building etc. Pe scurt, tot mai mulți au început să „gândească pozitiv“, iar fericirea a devenit o datorie. Guvernanți au început să propună well-being în loc de welfare iar fericirea a devenit indicator economic. Evoluția teleologică a Omenirii spre progres și o bunăstare viitoare se restrânge astfel la dezvoltarea prezentă a individului întru împlinirea sa personală și fericire.

Comunicare și tehnologie

Această autenticitate implică însă, inevitabil, spontaneitatea: nu poți să construiești îndelung o imagine publică și în același timp să fii permanent autentic și fidel ție însuți. Pentru viața noastră cotidiană, aceasta presupune și transformarea intimității în extimitate și a rușinii de a te dezvălui public în bucuria de a te exprima liber, în deplinătatea adevărului tău inimitabil. Mai departe, această spontaneitate implică relativizarea normativității și reflectivității: nu poți să fii spontan după ce ai reflectat îndelung la ce e bine și ce e rău sau conformându-te normelor celorlalți. Pentru a atinge deplinătatea „adevărului tău inimitabil“ trebuie să te eliberezi de numeroase norme și constrângeri ale „altora“, să-ți depășești (măcar într-o măsură mai mare) inclusiv propriile cenzuri; să îndrăznești să fii tu însuți! În final, idealul autenticității eliberează emoționalitatea marginalizată și condamnată secole de-a rândul și o așează într-o poziție (și postură) dominantă față de spiritualitate și rațiune, care au fost atâta amar de vreme singurele instanțe ale omului deplin. Ne mutăm astfel în imperiul emoționalului, unde se trăiește autentic și fericit; și unde nu mai comunicăm, ci ne exprimăm. Consecința? Cogito interuptus – cum ar spune Umberto Eco...

Toate acestea nu ar fi fost însă posibile – sau, în orice caz, nu la o astfel de scară planetară – fără revoluția rapidă a mijloacelor de comunicare. Omenirii i-au trebuit milenii să treacă de la oral la scris, secole ca să treacă de la scris la vizual, dar decenii ca să treacă la ceea ce nu poate fi numit altfel decât comunicarea digitală actuală. Nu doar internetul a contribuit la aceasta, ci în cel puțin egală măsură și fuziunea dadaistă dintre un telefon (oralul), o mașină de scris (scrisul) și un aparat de fotografiat (vizualul): a rezultat cel mai banal obiect intim al zilelor noastre, mobilul, care combină, la îndemâna oricui, toate sistemele esențiale de comunicare inventate de omenire de-a lungul istoriei sale.

Această comunicare digitală, într-un permanent proces de schimbare și dezvoltare a mijloacelor sale tehnice, a avut și un „efect pervers“, cum ar spune Raymond Boudon: adâncirea conflictului dintre generații – sau, mai exact, schimbarea naturii acestuia. Pur și simplu, generația copiilor nu mai vorbește aceeași limbă cu generația părinților; iar distanțele dintre „generații“ devin tot mai mici pe măsură ce ritmul schimbărilor tehnologice devine mai rapid. Motiv în plus ca fiecare generație emergentă să-și caute propriile repere de autenticitate și să-și construiască propriile comunități de limbă, la adăpost de neînțelegerea generațiilor precedente.

Pe de altă parte, oricât de sincretică ar fi această comunicare digitală, componenta care domină rămâne aceea vizuală. Or, imaginea poate transmite orice, numai concepte nu: un selfy cu Ființa este, pur și simplu, imposibil! Exit deci, în bună parte, Rațiunea; bun venit Viziunea! Viziunea proprie, autentică, emoțională și mai mult sau mai puțin vizionară. Prin ea putem să ne în-fățișăm mai mai bine, mai rapid și mai direct propria autenticitate. Ne întoarcem astfel la concluziile paragrafului anterior...

Post-adevăr

„Autenticitatea ființei tale individuale“? „Adevărul tău inimitabil“? Oricum am defini – am fi definit – adevărul, acesta se întemeiază într-o evaluare rațională a unei relații ca având valoare de adevăr sau de fals. Cultura – și quasi-norma – autenticității schimbă ceva în această ecuație: mai importantă devine relația de adevăr cu propriul mod de a fi uman, fiind tu însuți. Or, acest adevăr este deja o formă de post-adevăr, diferit de universalitatea și raționalitatea „adevărului“. El este, de asemenea, mai aproape de credință (implicând o dimensiune cvasi-religioasă, după cum am mai amintit), decât de convingere (care presupune o raționalitate normativă). „Post-adevărul“ despre care se vorbește atât de intens în ultima vreme datorează deci ceva și acestei expansiuni și presiuni a culturii autenticului.

Desigur, aceasta nu este singura sursă și explicație. Un rol decisiv l-au jucat instituțiile mandatate cu respectarea și promovarea „adevărului“, de la cele ale Statului, la cele ale Pieței, în primul rând mass-media. Împreună sau separat, acestea au promovat ad libitum „good news“ (de exemplu, ideologia fericirii, a gândirii pozitive și Prozacului), „bad news“ (de exemplu, industria fricii, de la E-urile din alimente la imigranți) și imperturbabile „fake news“ (de la Anglia plătește subdezvoltarea din UE la Soros ne-a cumpărat cu Mioriță cu tot), astfel încât nimeni nu mai știe prea bine care e realitatea, dar toți reacționează la imaginea pe care și-o fac, spontan, despre aceasta.

În plus, cea mai recentă criză a lovit prin surprindere pe mai toată lumea. Ea a fost ambalată la rândul său într-o serie derutantă de good/bad/fake news, de nu mai știa nimeni care este cauza reală, dar toți simțeau efectul concret: scăderea nivelului de trai și creșterea insecurității. Astfel, nemulțumirea a crescut pretutindeni, având drept unul dintre principalele sale efecte scăderea încrederii în Autoritate (oricare ar fi aceasta): autoritatea minte! A urmat imediat revolta împotriva ei. Aruncând copilul împreună cu apa din copaie, această revoltă (îndreptățită!) a pus sub semnul întrebării inclusiv autoritatea cunoașterii (adică, în ultimă instanță, a Rațiunii): cine ești tu să-mi spui mie ce e adevărat sau nu? Elitele mint! Autoritatea parentală a fost inclusă și ea în această sferă a neîncrederii, părinților atribuindu-li-se tot mai mult vina pentru efectele crizei și deruta actuală: nu doar că nu se poate comunica cu ei (vorbesc altă limbă), dar sunt și de vină pentru situația actuală (au beneficiat, egoist și inconștient, de perioada de bunăstare și au lăsat moștenire doar sărăcia). Această viziune se face simțită și în România, unde părinții au trăit în comunism, dar, conform unui studiu Kruk, 47% dintre copiii lor consideră că aceștia au avut o viață mai bună, 52% că își permiteau mai mult și 57% că aveau mai puține datorii. Per ansamblu, încrederea în oameni, dar mai ales în instituții – în stat și mass-media în primul rând – scad vertiginos, România având din acest punct de vedere unele dintre cele mai scăzute cote de încredere în instituțiile politice din Europa.

Ce rămâne în aceste condiții? Propriile tale emoții, sincere și autentice! Acestea sunt apoi preluate și amplificate de rețelele de socializare, care generează propriul univers de „adevăruri“, fiecare cu secta sa de fideli drept-credincioși. Când nu este război religios, cunoașterea realității devine un plebiscit de fiecare zi. Politica devine și ea, în cel mai bun caz, o gestiune „democratică“ a emoțiilor. Din toată această poveste, cultura autenticității iese întărită și, într-un fel, confirmată: singura soluție este să rămâi fidel cu și încrezător în tine însuți, să fii tu însuți. Jurnalismul s-a retras în bloguri, iar cei mai tineri au devenit vloggeri. Exprimând și împărtășind spontan „modul propriu de a fi om“, toate acestea constituie noile „comunități de limbă“ pe care Herder le așeza la temelia popoarelor; acum se cheamă, de către unii, „societate civilă“ și sunt, de fapt, rețele sociale de drept-credincioși ai adevărului personal, spus și ex-pus public.

Populism

Unde mai este atunci „poporul“? E greu de spus... Majoritatea electorală? Este, desigur, un criteriu, dar această majoritate începe să fie alcătuită tot mai mult din mulțimi emoționale care aleg răul cel mai mic, care votează mai degrabă împotrivă decât pentru. Cetățenii, cu toții? Așa ar trebui să fie, dar divizările dintre aceștia sunt tot mai puțin doctrinare, ideologice, adică, în ultimă instanță, „raționale“ – ceea ce face tot mai dificilă negocierea democratică a conflictelor. În aceste condiții, populismul, care vorbește și el limba emoțiilor, câștigă inevitabil teren.

În acest sens, cartea clasică a lui John Lukas, „Democracy and Populism. Fear and Hatred“, poate fi considerată o referință de luat în considerare[4]. Acesta insistă de multă vreme asupra apariției unei noi forme de democrație în lume: democrația populistă, profund diferită de democrația „clasică“, pe care o numește constituțională. Democrația populistă diluează, cu timpul, distincțiile ideologice și partinice, dreapta și stânga, sfârșind prin a le contopi într-un populism naționalist care se diferențiază doar prin clientela dominantă: „poporul“ pe care și-l alege pentru a-l reprezenta politic. O dreaptă și o stângă ideologice devin discuții de salon.

În aceste condiții, continuă Lukas, „una dintre principalele diferențe dintre cei de dreapta și cei de stânga este următoarea: în timp ce, în cele mai multe cazuri, ura îi motivează pe primii, frica îi motivează pe cei din urmă. Dacă ura este un defect moral, aceasta poate fi, din păcate și cel puțin pe termen scurt, și o sursă de obținere și păstrare a puterii, mai ales în vremurile democrației populiste“. Aparent mizantrop, Lukas conchide: „ura este cea care unește oamenii. Aceștia găsesc o satisfacție în ideea că noi suntem buni pentru că ei sunt răi“. Dar și frica poate uni în egală măsură: ne temem de răutatea lor!

În ultimă instanță, această dimensiune emoțională (altminteri, general umană) este cea care face diferența, în apele profunde ale mișcărilor de masă, dintre democrația parlamentară și cea populistă. De fapt, marele risc al populismului constă în decuplarea îngrijorărilor populare – indiferent de cine este considerat a fi „poporul“ – de grija pentru cadrul normativ de expresie și acțiune al acestora. Politica devine astfel, tot mai mult, o gestiune de moment a fricilor și urii „populare“ – deci „legitime“. Iar libertatea de expresie și acțiune, eliberată de cadrele normative împărtășite ale unei autorități legitime, devine însăși democrația – genul de democrație pe care „poporul“ o reclamă tot mai mult și pe care leaderii populiști se întrec tot mai frecvent să o satisfacă de azi pe mâine: populismul, spune Marine Le Pen, este apărarea politică a poporului. Mass-media (relativ reglementate) și internetul (total nereglementat) sunt apoi mediile propice de diseminare a unor epidemii de frică&ură, de natură să amplifice spirala i-rațională a populismului.

Politica românească recentă ar trebui citită și ea (și) în această cheie. Încă din 1990, anti-comunismul nostru, care a mobilizat elitele democratice, a fost și el predominant emoțional. De fapt, România nu a fost niciodată „comunistă“. A fost o societate socialistă înapoiată, cu un terorism de stat (internaționalist) inițial și un soi de sultanism (naționalist) ulterior. De crezut în comunism au crezut doar puțini; în anti-comunism, au crezut însă mulți! Apoi, cel puțin din 2000 încoace, alegerile sunt tot mai „emoționale“, iar voturile sunt, de regulă, „negative“. Manifestațiile din ultima vreme au fost și ele emoționale, doar că în alt spectru afectiv: umilirea populației prin disprețul Puterii. Ceea ce ne mână tot mai mult și mai des în luptă nu mai sunt atât rațiuni pe termen lung, cât raționalizări pe termen scurt ale emoțiilor de moment: întâi te urăsc, și pe urmă găsesc eu un motiv printre atâtea fake news revelatorii...

Dar Lukas mai spune un lucru: când politica abdică de la rațiune și adevăr (măcar ca idealuri și criterii universaliste), populismul preia puterea, folosindu-se de emoțiile „poporului“ și amplificându-le pentru a-i sluji propriilor sale interese. Populismul este astfel anticamera violenței! Un populism globalizat e pe cale să globalizeze violența...

Fake news? Ar fi bine să fie așa...

BIBLIOGRAFIE

John Lukas, Democracy and Populism. Fear and Hatred, Yale University Press, New Haven and London, 2005

Dean MacCannell, „Staged Authenticity: Arrangements of Social Space in Toursit Settings“, The American Journal of Sociology, 79 (3), 1973, 589-603

Charles Taylor, The Ethics of Authenticity, Harvard University Press, Cambridge and London, 1991

NOTE

VINTILĂ MIHĂILESCU este profesor universitar doctor şi directorul departamentului de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice din Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Absolvent în 1974 al Facultăţii de Psihologie din Universitatea Bucureşti, obţine în 1993 titlul de Doctor în Psihologie cu teza „Ungureni şi pămînteni. O analiză etnopsihologică”. În 1990 înfiinţează Societatea de Antropologie Culturală din România (SACR), al cărei preşedinte a fost între 1994 şi 2000. Între 2005 şi 2010 a fost director general al Muzeului Ţăranului Român. Printre lucrările sale se numără: Antropologie. Cinci introduceri, Polirom, Iaşi, 2007; Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Curtea veche, Bucureşti, 2010; Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, Iasi, 2013; Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Cartier, Chişinău, 2013. Domenii de interes: Antropologie culturală, Sociologie rurală, Cultură materială, Istoria antropologiei.

 sus