Primele alegeri competitive sunt momente fondatoare în cadrul proceselor de democratizare. Alegerile din mai 1990 rămân punctul de cotitură al democrației românești, moment simbolic al rupturii în raport cu trecutul comunist. Cu toate acestea, scrutinul constituie și astăzi un subiect controversat, atât din perspectiva capacității sale de a atesta articularea unei competiții politice viabile, cât și din perspectiva, ex post, a rezultatelor electorale. Circulația limitată a presei în teritoriu (presa de opoziție), disparitățile la nivelul resurselor financiare și accesul diferențiat la televiziunea publică au constituit tot atâtea motive pentru denunțarea caracterului non-competitiv al primei curse electorale[1]. În același timp, rezultatele scrutinului au fost marcate de dominația unui partid hegemonic. Absența polarizării politice și majoritatea absolută obținută de către Frontul Salvării Naționale (în raport cu pleiada de mici formațiuni parlamentare ce prezentau un discurs alternativ la apelurile programatice ale FSN) au transformat reprezentanții acestui partid în guvernanți neconstestați. Rolul opoziției politice a revenit (funcțional) facțiunilor dizidente ale Frontului și nu celorlați competitori electorali.

Privite retrospectiv, primele alegeri democratice par să delimiteze un moment unic în dezvoltarea sistemului de partide. Competițiile electorale ulterioare au evoluat gradual spre polarizarea și echibrarea scenei politice, precum și spre delimitarea unor raporturi partizane (relativ) clare între actorii puterii și cei ai opoziției. Cu toate acestea, principiul care se perenizează odată cu aceste alegeri vizează o incongruență între cele două fațete ale momentelor electorale: articularea competiției și rezultatele scrutinului (articularea guvernării). La începutul anilor 90, competiția politică limitată a permis dominația sistemului de partide de către Frontul Salvării Naționale, fără ca statutul de monolit al partidului să fi asigurat stabilitate politică sau coerență guvernamentală. Timp de doi ani, luptele intestine pentru putere au delimitat o putere executivă marcată de numeroase conflicte și contestări. Or, în ciuda instituționalizării recente a partidelor politice, ceea ce pare a constitui o constantă a întregii tranziții românești este tocmai discontinuitatea, manifestată în forme diverse, între momentul alegerilor și articularea puterii. Dacă alegerile recente produc alternanțe guvernamentale și delimitarea a a două mari blocuri politice, acestea nu aduc însă în mod necesar un plus de predictibilitate în raport cu funcționarea executivelor sau a raporturilor putere-opoziție.

Confuziile ideologice, alianțele sui generis pre și post-electorale au contribuit în mod direct la menținerea instabilității politice în (aproape) toate noile democrații din Europa Centrală și de Est[2]. Cu toate acestea, în cazul românesc, tensiunea între cele două momente electorale pare să implice o incapacitate sistemică de a transforma beneficiile stabilizării sistemului de partide în beneficii ale funcționării instituționale. Două mari tensiuni ilustreazează această dificilă articulare a reprezentării politice în cazul românesc. (1) Primul paradox este acela că, la nivel sistemic, în ciuda faptului că în ultimul deceniu scena politică se clarifică, iar sistemul de partide pare a se stabiliza în jurul unui număr redus de competitori, această stabilizare nu pare a regăsi corespondențe la nivelul stabilizării scenei guvernamentale. (2) În al doilea rând, la nivelul partidelor politice, în ciuda unui proces de politizare a competițiilor electorale și de concentrare a opțiunilor electorale asupra principalilor competitori, partidele victorioase în alegeri eșuează în a deveni organizațional vectori ai guvernării. Absența loialităților politice, profesionalizarea superficială a elitelor și rolul crecut al resurselor non-politice la nivel politic deturnează sensul inițial al reprezentării (așa cum rezultă acesta din alegeri).

Clarificare electorală versus instabilitate politică

Debutul anilor 1990 a fost marcat de existența unui pluralism atomizat. Opțiunea instituțională a începutului tranziției pentru reprezentarea proporțională fără prag electoral și a unor măsuri laxe în vederea înregistrării de noi partide viza în mod direct apariția pluralismului politic gândit ca mecanism fondator al democratizării și pacificării conflictelor etnice[3]. Efectele nu au întârziat însă să apară – cu ocazia primelor alegeri, 80 de partide erau deja înregistrate la Tribunal, iar în septembrie 1992 numărul acestora ajungea la 155[4]. Divizarea extremă a scenei politice, mai precis, a opoziției politice, va produce ulterior un proces de legiferare menit să introducă reglementări din ce în ce mai restrictive atât în privința înființării de noi partide cât și în privința legislației electorale. De pildă, reforma electorală din 1992 propunea introducerea metodei d’Hondt de transformare a voturilor în mandate (dar și introducerea unui prag electoral). Inițiativa era gândită ca o metodă eficientă de a limita pluralismul excesiv, proaspăt instaurat pe scena politică. Reforma reușea de altfel să reunească consensul forțelor politice – atât al partidelor mari, care își vedeau astfel confirmat locul de prim rang pe arena parlamentară, cât și pe cel al partidelor mici (din opoziție) – ce vedeau în această lege o ocazie în identificarea stimulentelor instituționale menite să conducă la unificarea opoziției împotriva social-democraților[5]. De altfel, reformele electorale ulterioare și transformările survenite în legislația cu privire la partide vor urmări același obiectiv: clarificarea lentă a scenei politice[6]. Consecințele reformelor nu au întărziat să apară. Numărul de partide politice înregistrate oficial a cunoscut un declin constant, numărul efectiv de partide a urmat o pantă descendentă în anii 2000, iar fragmentarea sistemului de partide a confirmat tendința spre stabilizarea relativă a unui număr redus de competitori importanți (vezi tabel 1).

Tabel 1. Fragmentarea sistemului de partide 1990-20127

	1990	1992	1996	2000	2004	2008	2012
Partide inregistrate oficial	80	155	75	73	30	34	28
Laasko&Taagepera (electoral)	2,20	4,68	5,73	4,43	3,93	2,61	2,54
Laasko&Taagepera (legislativ)	2,2	4,78	3,94	3,53	3,01	3,23	1,94
Rae Volatilitate electorală	0,55	0,86	0,84	0,81	0,75	0,75	0,61
Rae Volatilitate legislativă	0,54	0,79	0,77	0,72	0,70	0,72	0,53
Rae Index (Disproportionalitatea electorala)	0,34	1,80	1,69	2,49	1,31	1,63	2,11

Sursa: Calcul la nivelul Camerei Deputatilor. Date electorale Autoritatea Electorala permentanta/Monitorul Oficial www.roaep.ro/.

 

Alegerile din ultimul deceniu confirmă tendința de validare a unor formațiuni politice ca principali competitori. În fapt, cu excepția alegerilor din 2012 și victoria meteorică a unui partid nou creat, Partidul Poporului Dan Diaconescu, partidele care adoptă tonuri moderate în discurs nu reușesc să intre pe arena parlamentară. Excepții există, desigur, însă acestea iau forma unor prezențe temporare pe scena politică – de regulă, pe durata unei legislaturi.[7] Astfel de partide se creează fie ca urmare a facționalismului[8] sau a unor alianțelor electorale aflate în căutare de legitimare politică[9] –și sfârșesc (cel mai adesea) în a fuziona cu pricipalii competitori ai momentului (și integrarea unui număr restrâns de lideri în funcții publice). În mod paradoxal însă, absența permeabilității sistemului de partide la nivel parlamentar nu este o rezultantă directă a condițiilor restrictive de formare a partidelor și de participare în alegeri, ci mai degrabă, efectul votului util. In ultimii ani, în mod sistematic, noi partide (excluzând formațiunile politice ce fac parte din alianțele electorale organizate în jurul unor partide consacrate) se înscriu în mod direct în competiția electorală, fără însă a înregistra succese notabile.

Tabel 2. Permeabilitatea sistemului de partide. Electoral și legislativ

	1992	1996	2000	2004	2008	2012
Partide parlamentare	12	12	6	6	5	6
Permeabilitate parlamentar[10]	0,77	0,5	0,88	0	0,18	0,18
Competitori electorali	79	64	68	52	29	30
In	35	35	21	15	2	5
Out	19	36	12	26	24	3
Total	54	71	33	41	26	8
Permeabilitate electorala	0,72	0,99	0,5	0,68	0,64	0,27
Dinamica sistemului (voturi)[11]	43,69	0,87	0,87/(1,79)	0,30	0,00	(11,41)/ (14,79)

Sursă: calcule proprii pe baza rezultatelor alegerilor v.nota 10

 

Clarificarea opțiunilor electorale (în sensul votului eficient) nu produce însă în mod automat o scădere notabilă a volatilității electorale. Dacă în ultimul deceniu sistemul de partide pare mai stabilizat în raport cu anii 90, nivelul volatilității electorale se menține la cote ridicate în raport cu alte democrații occidentale[12]. Alianțele preelectorale fluctuante, redefinirea identitară a partidelor, votul negativ contribuie în practică la articularea unei scene politice aflate sub semnul impredictibilității (tabel 3). Astfel, după un scurt intermezzo spre stabilizare, la debutul anilor 2000 (alegerile din 2004), volatilitatea electorală cunoaște din nou o creștere cu ocazia ultimelor competiții electorale. Similar, sistemul de partide nu reușește să se cristalizeze în jurul a două mari blocuri de partide. De la începutul postcomunismului românesc, alianțele guvernamentale cât și coalițiile guvernamentale pot fi arareori plasate sub semnul tensiunii dintre dreapta si stânga. În anii 90, social democrația a reprezentat principa orientare politică atât la nivel de guvernare dar și în opoziție (de pildă FSN/Partidul Democrat în perioda 1992-1996). Social-democrații (Partdiul Democrației Sociale din România) se aliază și cu partide anti-sistem/extremist/succesoare pentru a susține guvernarea din 1992-1996 (Partidul Unității Națiunii Române, Partidul România Mare, Partidul Socialist al Muncii și Partidul Democrat Agrar din România (la Senat)), fie cu partide de pe versantul anticomunist (vezi de pildă participarea Partidului Național Liberal la guvernarea Stolojan). Căutările anilor 2000 nu aduc o clarificare ideologică a politicii de alianțe pre-electorale și logicilor de coaliție. Social democrații guvernează în perioadele recente alături de democrat liberali (deveniți parte a Partidului Popular European) sau alături de liberali (guvernarea Ponta 1 sau alături de o facțiune liberală în prezent). Democrații/democrat liberalii se aliază atât cu social-democrații, liberalii, sau cu foști membri ai unei alianțe pre-electorale cu social-democrații precum Partidul Umanist Român, etc. Ignorând logica ideologică și urmărind mai degrabă logica guvernare-opoziție, alternanțele complete sunt rare și mai ales, temporare în natura lor (durata coalițiilor este redusă). Dacă începutul anilor 2000 păreau astfel a marca un început de polarizare prin definirea unor blocuri politice coerente (Alianța D.A. versus PSD), tendința de coerentizare ideologică a fost abandonată începând cu 2005 (imediat după ce alegerile păreau să marcheze stabilizarea sistemului de partide).

Tabel 3. Volatilitate electorală în perioada 1992-2012[13]

	1990-1992	1992-1996	1996-2000	2000-2004	2004-2008	2008-2012
Pedersen Index	55,39	22,84	35,47	17,50	21,10	22,45
Bartollini & Mair	38,58	12,59	19,59	4,79	11,33	15,86

Incoerențele din politicile de alianțe – precum și numeroasele repoziționări ideologice – au transformat perioada guvernării într-o etapă situată sub semnul impredictibilității. Durata medie de viață a guvernelor, chiar și atunci când acestea sunt delimitate în sens larg[14], este sub doi ani (21 de luni), cu o scădere importantă în ultimul deceniu (în 2004-2014 durata medie a cabinetelor coboară la un an și jumătate). Instabilitatea guvernamentală este dublată de o volatilitate a portofoliilor ministeriale. Durata medie a unui mandat ministerial este de aproximativ un an (13 luni) și scade la sub un an în ultimul deceniu (10 luni) (vezi tabel 4). Mai mult, numeroase reconfigurări în reprezentarea partidelor la guvernare pot fi identificate pe parcursul întregii perioade. Dincolo de strategii individuale, guvernele care beneficiază la începutul mandatelor de susținere parlamentară considerabilă se regăsesc rapid în contexte vulnerabile politic.

Tabel 4. Stabilitate guvernamentală și volatilitate ministerială 1990-2012

	Roman 2 29.06.1990 – 15.10.1991	Stolojan 16.10.1991 – 12.11.1992	Văcăroiu 13.11.1992 – 10.12.1996	Ciorbea 11.12.1996 – 15.04.1998	Vasile 16.04.1998 – 13.12.1999	Isărescu 14.12.1999 – 12.12.2000	Năstase 13.12.2000 – 21.12.2004
Durata (luni)	16	13	49	16	20	12	48
Volatilitate min	13,27	12.95	27.71	10.54	13.44	10.32	25.35
Std	4,32	0	16.7	5.52	6.47	2.87	14.6
	Tăriceanu 29.12.2004 – 22.12.2008	Boc 1 22.12.2008 – 23.12.2009	Boc 2 23.12.2009 – 9.02.2012	Ungureanu 9.02.2012 – 27.04.2012	Ponta 1 7.05.2012 – 21.12.2012	Ponta 2 21.12.2012 – 5.03.2014
Durata (luni)	48	12	26	2	7	15
Volatilitate min	17.66	9.74	15.48	1.89	5.70	13.42
STD	12.0	3.26	8.39	0.45	2.79	6.48

Sursa: calcule proprii. Volatilitatea ministerială-Durata medie a mandatelor membrilor guvenului & Std –deviația standard[15].

 

Eșecul partidelor în a se constitui în vectori ai guvernării

Absența transferului între elementele de stabilizare identificate la nivelul alegerilor asupra funcționării instituționale-majorități/guverne stabile este dublată de incapacitatea principalelor partide parlamentare în a deveni vectori de coordonare a deciziei politice. În democrațiile consolidate, partidele la guvernare joacă un rol fundamental în rezolvarea conflictelor sociale, în medierea socio-politică între așteptările votanților și procesele decizionale[16]. Partidele la guvernare sunt cele care dau Primul ministru și membrii echipei guvernamentale și stabliesc marile dimensiuni programatice ale cabinetului[17]. La nivel ideal tipic, partidul care se prezintă în alegeri devine o agenție de recrutare și de coordonare a deciziei politice în funcții publice. Selecția reprezentanților partidului – miniștri, candidați la alegerile parlamentare în poziții eligibile, lideri locali – constituie un prim dispozitiv de control prin care partidul se asigură de îndeplinrea programului electoral[18]. În acest model, specific democrațiilor parlamentare, loialitatea membrilor de partid și disponibilitatea acestora de a implementa voința organizației politice sunt elemente cheie în înțelegerea mecanismelor de responsabilitate politică[19]. Or, în cazul postcomunismului românesc, în ciuda unor tendințe emergente de profesionalizare și de politizare a selecției („partizare“), determinanți ideal tipici ai coerenței partidului în funcții publice, partidele sunt departe de a dispune de capacitatea de coordonare a propriilor reprezentanți.

O primă analiză a carierelor elitelor postcomuniste dezvăluie articularea unor traiectorii devenite clasice în recrutarea personalului politic în democrațiile parlamentare – atât la nivelul Parlamentului cât și la nivel guvernamental. La nivel guvernamental, filiera parlamentară (trecând prin local în special în anii 2000), mandarinatul sau promovarea în interiorul funcțiilor executive sunt în prezent modele clasice pentru numirea într-o funcție ministerială[20]. Similiar, în cazul alegerilor parlamentare, aleșii partidelor încep gradual să prezinte experiențe politice la nivel local (35% in 2008). Cu precădere ca urmare a adoptării reformei codului electoral în 2008 și introducerea unor colegii uninominale, logica majoritară[21] a făcut ca numărul parlamentarilor care prezintă – nu doar experiență politică de lungă durată, dar și rădăcini locale, să crescă într-un interval scurt (cf. Stefan si Grecu cu aproape 15%). În fapt, marii competitori politici vizează, dincolo de o profesionalizare politică incipientă, controlul ex ante asupra numirilor. Alți factori întăresc această strategie de consolidare a partidelor în funcții publice. Formarea guvernelor atestă preocuparea pentru numirea unor reprezentați din lidershipul central în funcții ministeriale. Începând cu 1996, în mai bine de jumătate din cazuri, există o suprapunere între miniștri și liderii partidelor din coaliția guvernamentală. Excepție fac doar guvernarea Nastase (43,8%) – ca urmare a politicii de înnoire a personalului politic- și guvernul Mihai Răzvan Ungureanu (47%)- care a fost prezentant publicului larg ca un guvern de tehnocrați. Mai mult decât atât, selecția guvernamentală presupune o creștere graduală a experienței politice și a experienței de partid. Dacă la începutul anilor 2000 miniștrii care aveau o afiliere politică prezentau, în medie, șase ani de experiență în partid, iar media de experiență în politică a tuturor miniștrilor era de cinci ani, ultimele guverne marchează o creștere notabilă a rolului experienței politice în selecția personalului guvernamental. Experiența prealabilă în politică joacă un rol important și în selecția candidaților pentru alegerile parlamentare (vezi tabel 5). Dacă nivelul de rotație în funcție (realegerea parlamentarilor) rămâne relativ scăzut în raport cu alte state din regiune, parlamentarii (care conform legislației trebuie să fie membri de partid) prezintă în general o lungă experiență de activism politic. O anchetă desfășurată la începutul anilor 2000 la nivelul Camerei Deputaților arăta deja că deputații români dispuneau în medie de o experiență de partid de 7.2 ani[22].

Tabel 5. Experiența în partid și în politică miniștri & parlamentari români (1990-2014)

		1991	1992	1996	1998	1999	2000	2004	2008	2009	2012a	2012b	2014
Partid Ministri	Mean	.92	1.54	5.16	8.08	8.21	6.46	8.08	10.36	11.05	11.31	13.23	12.84
	Std	0.27	0.76	2.05	2.36	2.41	3.16	5.27	5.15	6.48	7.83	6.51	8.16
Politic ministri	Mean	0.9	1.00	2.82	6.57	5.65	5.29	4.89	8.39	9.96	9.84	10.78	11.76
	Std	0.44	.96	2.75	2.44	3.22	4.36	5.60	5.336	6.38	6.56	6.75	6.25
Parlamentari Realesi		1992-1996		1996-2000			2000-2005			2004-2008		2008-2012
Realesi polit		31,4%		37,3%			40,9%			39,5%		41,6%
Exp politica		51,3%		65,6%			74,2%			55,9%		61,1%

Sursă: Pentru miniștri date proprii Min_Cariere. Partid Min – vechimea medie în partid la data numirii (calculată în raport cu data inserării într-o primă organizație politică, doar pentru miniștrii non-tehnocrați). Politic Miniștri=vechimea medie în politică (data numirii-data primei ocupări a unei funcții publice în postcomunismul românesc –pentru toți membrii guvernelor). Cei doi indicatori nu iau în considerare eventualele ieșiri și reveniri de pe scena politică în intervalul determinant. Datele cu privire la parlamentari – nivelul de realegere și experiența politică sunt preluate din (Stefan&Grecu 2014)

 

Delimitarea marilor traiectorii în selecția elitelor sugerează preocuparea partidelor pentru asigurarea coerenței și loialității reprezentanților în funcții publice. Premisele pentru crearea unei componente politice la nivelul instituțiilor sunt prezente: concentrarea voturilor asupra marilor competitori, suprapunerea între lidershipul central al partidului și decidenții politici, precum și creșterea importanței experienței politice și de partid în recrutarea politică. Cu toate acestea, partidele eșuează în a deveni cenzori ai practicilor instituționale. În fapt, toate organizațiile politice sunt profund atinse de lipsa fidelității în raport cu organizația de partid. Fenomenul este vizibil cu precădere la nivel parlamentar. Începând cu 1996 partidele parlamentare sunt marcate de astfel de trădări politice. În cadrul ultimei legislaturi, numai în interval de doi ani procentul liderilor politici care au migrat de la un partid la altul s-a dublat. Mai mulți factori convergenți se impun în explicitarea acestei stări de fapt:

(1) Mai întâi, nu există sancțiuni clare (operate de către partide) în raport cu reprezentanții care au acumulat la nivelul biografiei politice astfel de experiențe. Chiar și în cazul funcțiilor extrem de selective prin numărul lor redus, e.g. la nivel ministerial, în ultimul deceniu, 31 dintre miniștrii numiți sunt la origini membri ai altor partide (competitoare) care și-au abandonat „organizația mamă“ pentru a adera la partidul guvernamental (înaintea numirii).

(2) În al doilea rând, nu există o cenzură clară din partea electoratului în raport cu parlamentarii care își abandonează partidul de origine[23]. La nivelul alegerilor parlamentare, chiar și în sistemul colegiilor uninominale, mulți dintre parlamentarii „traseiști“ sunt realeși.

(3) În al treilea rând, parlamentarii nu par să-și valorizeze propriu mandat. O analiză cumulativă a ponderii celor care și-au abandonat partidul în Parlament (fie ca urmare a demisiei, fie ca urmare a migrației politice) arată că începând cu 2004 aproape un sfert dintre deputații intrați în Camera Deputaților cu ocazia alegerilor generale renunță la mandatul inițial – cel mai adesea pentru o altă funcție, fie pentru un alt partid (alte motive, mai rare, includ decesul sau punerea sub acuzare). Ponderea acestora în ultimii doi ani a atins o treime dintre deputați (vezi tabelul 6).

(4) Finalmente, practica parlamentară a migrației politice este departe de a constitui un caz izolat. Acțiunile deputaților ilustrează o tendință mai largă de compunere și recompunere a organizațiilor politice. Nivelul local prezintă practici similare în articularea reprezentării. De exemplu, în alegerea primarilor, partidele au maximizat cooptarea de adversari politici pentru a-i promova drept candidați ai propriilor organizații. Paradoxal, acești candidați rămân necenzurați de către electorat. Ponderea primarilor realeși cu un trecut în migrația electorală este mai ridicată în raport cu ponderea candidatorilor de acest tip. De pildă, în 2004-2008, un sfert dintre aleșii locali erau foști candidați ai altor partide (oponente) la ultimele două scrutinuri.

Tabel 6. Migratia politica în postcomunismul romanesc 1990-2012

		1990-1992	1992-1996	1996-2000	2000-2004	2004-2008	2008-2012	2012-2015
Camera Deputaților	Migratie	0%	9,04%	14,84%	13,28%	14,20%	13,07%	22,46%
	Migratie1	0%	9,19%	14,71%	13,49%	25,13%	23,59%	30,21%
	Abandon	15,37%	20,93%	21,70%	27,32%	28,84%	25,00%	34,05%
	Abandon1	15,37%	21,26%	21,53%	27,74%	51,06%	45,13%	30,22%
Alegeri locale[24]	Migratie candidati	NA	NA	NA	15,69%	23,63%	16,56%	16,9%
	Alesi	NA	NA	NA	31,95%	34,69%	25.11%	14.86%

Sursa: Calcule proprii pe baza datelor disponibile pe site-ul Camerei deputaților. Migrație = Σ migrații individuale / Σ numărul total de numiri în cadrul unui grup parlamentar, Migrație1= Σ migrații individuale / numărul total de parlamentari (incluzând alegeri parțiale), Abandon = Σ parlamentari care au abandonat grupul parlamentar (demisii, decese, migrație) / Σ numărul total de numiri în cadrul unui grup parlamentar, Abandon1 = Σ parlamentari care au abandonat grupul parlamentar (demisii, decese, migrație) / numărul total de parlamentari (inclusiv cei nou intrați)

 

În democrațiile consolidate, recrutarea în funcții publice este o procedură prin intermediul căreia partidul încearcă să controleze pontențialul derapaj politic al viitorilor reprezentanți. Or, în ciuda politizării și profesionalizării profilului personalului politic, comportamentul elitelor politice, odată numite sau alese, rămâne impredictibil în ceea ce privește atașamentul față de partidul de origine. Un motiv pentru această situație paradoxală ar putea fi faptul că, în ciuda cvasi-profesionalizării elitelor, partidele mențin criterii implicite de selecție, fundamental diferite de logica clasică a ascensiunii graduale în organizația de partid. Spre deosebire de anii 90, când absența loialității este marcată de demisii în parlament și de conflicte vizând alocarea funcțiilor publice în cadrul conducerii partidelor, anii 2000 atestă o nouă logică de promovare ce aduce și o slăbire a relației dintre reprezentanții partidului în funcțiile publice și organizația de bază.

Tabel 7. Rolul resurselor economice în recrutarea politică

	1990-1992	1992-1996	1996-2000	2000-2004	2004-2008	2008-2012	2012-2014
Parlamentari	0,5%	2,1%	3,8%	9,6%	22%	32,3%	na
Miniștri	4.4%	9.1%	11.2%	22.4%	44.2%	38.8%	36.4%

Sursa: Min_Cariere, pentru populația parlamentară (Stefan&Grecu, 2014)

 

De exemplu, în ultimul deceniu, prezența actorilor politici care prezintă în traiectoria lor legături directe cu sfera economică (foști oameni de afaceri, foști manageri în mediul privat) a crecut considerabil la nivel central. Actualmente, aproximativ o treime dintre reprezenții numiți în funcții publice prezintă în parcursul lor legături directe cu sfera economică (vezi tabel 7). Scandalurile recente de corupție cu referire directă la incompatibilități, trafic de influență, alocarea preferențială de contracte, etc. pot găsi o explicație în raport cu această logică de promovare în politică. În același timp, cazurile recent dezbătute în presă sugerează că astfel de relații ambigue între partide și diverse firme și antreprenori privați pot chiar depăși ca amploare o analiză strict pozițională a biografiilor oficiale.

Concluzii

Ultimii 25 de ani au fost marcați de incoerența orginară dintre articularea competiției electorale și practica politică. Continuitatea acestui principiu a marcat profund instituirea reprezentării în cazul românesc. In ciuda concentrării și clarificării sistemului de partide, instabilitatea la nivelul personalului politic și reconfigurările continue ale majorităților parlamentare fac dificilă identificarea unor alternative viabile la guvernare. În practică, absența loialității politice, precum și crearea de loialități paralele către sectorul economic videază de sens orice tentativă incipientă de articulare a unei competiții politice robuste. Astfel, în mod simetric în raport cu anii 90, formele de control politic sunt adesea dependente de facționalism, interese contradictorii și mai puțin rezultanta directă a unui principiu clar de delegare și responsabilitate dintre electori și aleși. Cu toate acestea, este dificil de estimat în ce măsură această articulare atipică a sistemului de partide este rezultanta unui moment fondator ratat al anilor 90. În fond, România este departe de a constitui un caz aparte la nivelul postcomunismelor din regiune. Elemente convergente în structurarea sistemului de partide pot fi identificate în toate statele din Europa Centrală și de Est, în special în perioda post-aderare. La nivel guvernamental, state precum Ungaria sau Republica Cehă au dezvoltat modele similare de selecție guvernamentală[25]. La nivel parlamentar, migrația politică caracterizează țări precum Republica Cehă sau Polonia[26]. În multe dintre statele postcomuniste ponderea oamenilor de afaceri în Parlament a crescut considerabil în ultimii ani ajungând la o medie de 23% (în 2009)[27]. În Ungaria, de pildă, parlamentarii manageri reprezentau 7,6% in 1990, 19,4% în 1998 și 25,1% in 2006[28]. In Polonia, deși ponderea descrescătoare a oamenilor de afaceri este vizibilă în perioadele recente, începând cu 2005, resursele economice sunt mai importante pentru deputații nou intrați în Parlament în raport cu populația generală a aleșilor[29].

Ce rol explicativ mai au atunci primele alegeri în înțelegerea evoluțiilor ulterioare ale sistemului de partide din România? Sistemul politic al primei decade postcomuniste se construiește în raport cu acest moment fondator. Fragmentarea opoziției politice și pluralismul atomizat generează contrareacții menite să conducă la o clarificare prin reducerea numărului de competitori electorali. Stabilizarea unui număr de partide ca principiali actori ai tranziției nu aduce însă cu sine o scădere notabilă a volatilității electorale sau o polarizare dreapta-stânga. Dacă parlamentarii anului 1990 nu se mai regăsesc astăzi pe scena politică, nu este mai puțin adevărat faptul că debutul tranziției românești funcționează și ca moment de consacrare pentru multe dintre carierele reprezentanților de astăzi din Parlament sau din Guvern. Selecția politică a acestor actori rămâne esențială, cu atât mai mult cu cât, mecanismele de responsabilitate pe verticală (în raport cu electorii) par să eșueze. Controlul facțiunilor asupra altor facțiuni (migrația fiind doar unul dintre mecanismele aflate la îndemâna liderilor politici) constituie un element de continuitate al democrației românești.