Prefacerile democratice din Polonia i-au stricat lui Ceaușescu sărbătoarea naţională de 23 august 1989. „Solidaritatea“ câștigase la 4 iunie primele alegeri libere din lumea comunistă, iar Wojciech Jaruzelski[1] în loc să „acţioneze ferm“, cum și-ar fi dorit liderul român, invitase sindicatul să desemneze primul ministru. L-a numit în această funcţie pe unul dintre cei mai vocali critici ai regimului, Tadeusz Mazowiecki.

Ceaușescu s-a înfuriat și speriat totodată din cauza „evenimentelor antisocialiste“ de la Varșovia. A convocat de urgenţă ședinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român chiar în ziua desemnării lui Mazowiecki, ocazie pentru a-și prezenta „viziunea“ despre „vara poloneză“. Prezentăm în continuare un extras din stenograma ședinţei:

 

Nicolae Ceaușescu: Tovarăși, cred că cunoașteţi cu toţii evenimentele din Polonia, faptul că reprezentantul care fusese însărcinat cu formarea guvernului și-a prezentat demisia, care a fost acceptată, și a fost însărcinat să formeze guvernul unul din conducătorii „Solidarităţii“, care este cunoscut ca antisocialist, în strânsă legătură cu cercurile imperialiste reacţionare.

În legătură cu aceasta, ne-am sfătuit cu câţiva tovarăși și am adresat un mesaj conducerii sovietice, apoi câte un mesaj tuturor ţărilor socialiste. Am primit și o informare în legătură cu poziţia Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez în problema formării noului guvern și a situaţiei politice actuale. Orientarea polonezilor este în acord cu Uniunea Sovietică și cred că se poate spune chiar mai mult, adică este chiar la sfaturile Uniunii Sovietice.

Însă, după părerea mea, sfaturile sunt greșite, nu corespund intereselor Poloniei, nu corespund cauzei socialismului în Polonia, pentru că ele deschid calea „Solidarităţii“ care este, așa cum s-a demonstrat în deceniul acesta, o agentură a imperialismului străin, în primul rând a Statelor Unite ale Americii.

Aţi auzit acum care este și poziţia Partidului Muncitoresc Unit Polonez care, într-un anumit sens este ceva, pare-se, mai fermă.

Deși noi nu cunoaștem întru totul situaţia, considerăm că lucrurile sunt foarte grave. În orice caz, Partidul Muncitoresc Unit Polonez se pronunţă pentru a-și menţine rolul important în viaţa politică. Sigur, este greu să spunem cum vor evolua lucrurile.

Cred că răspunsul pe care îl dăm sovieticilor, în aceste condiţii, este foarte bun, iar ei, dacă vor înţelege, pot să determine ca, conducerea partidului Muncitoresc Unit Polonez să ia o poziţie mai fermă. Cred însă că ei se asociază la părerea sovieticilor, ca să determine acceptarea „Solidarităţii“.

În fond, acum discutăm între noi.

Sunt 50 de ani de când au împărţit Polonia cu Germania și acum se pare că există un acord cu SUA pe spatele Poloniei, ori să-și asigure problemele cu SUA pe spatele Poloniei.

Noi nu trebuie să admitem acest lucru și trebuie să acţionăm.

În general, deocamdată, tot ce discutăm acum sunt probleme strict interne de partid. Nu se publică nimic.

Însă noi trebuie să acţionăm.

Poate să ne gândim și să ne adresăm din nou, chiar astăzi, conducerii Partidului Muncitoresc Unit Polonez. În orice caz, poziţia lor este ceva mai clară și, dacă vor vedea că găsesc și un anumit sprijin, fără îndoială vor fi încurajaţi să acţioneze.

Sigur, problema nu este dacă vor primi sau nu reprezentanţi ai „Solidarităţii“ în guvern, dar predarea conducerii guvernului către conducerea „Solidarităţii“ este gravă. Primirea în guvern ai unor reprezentanţi ai „Solidarităţii“ se poate soluţiona, dar, după mine, predarea este gravă. De altfel, ei publică cele două formaţii care și-au schimbat poziţiile tocmai datorită Uniunii Sovietice și, desigur, presiunile americanilor și ţărilor occidentale.

Eu am de gând ca, după amiază, să mă refer la problemele acestea.

Am deja o referire cu privire la începutul războiului acum 50 de ani, la împărţirea Poloniei și la ajutorul pe care l-a dat România și care, de altfel, a fost singurul ajutor. Mă refer la faptul că ţările occidentale nu și-au respectat angajamentul și România a acordat întregul său ajutor. Am spus în cuvântare că România a fost singurul stat care a acordat ajutor și aceasta este realitatea.

După aceea, mă gândesc să adaug că, în situaţia grea care s-a creat, ne exprimăm deplina solidaritate cu partidul și cu poporul polonez și îi urăm ca, în deplină unitate, să depășească această situaţie și îi urăm deplină solidaritate.

(Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale, Fond Comitetul Central al Partidului Comunist Român – Secţia Cancelarie, dos. nr. 57/1989)

 

 

 

„Evenimentele“ din Polonia se succedaseră ca un vis urât pentru Ceaușescu. El avertizase încă din 1980 că un sindicat liber într-o ţară din Europa de Est nu putea aduce decât deservicii comunismului. În ajunul sărbătorii naţionale, la 22 august 1980, convocase de urgenţă ședinţa CPEx pentru a discuta „provocările antisocialiste“ din ţara prietenă. La acea vreme tocmai se născuse „Solidaritatea“, iar liderul român nu-și putea închipui cum s-a putut întâmpla așa ceva. A acuzat „lipsa de combativitate“ a tovarășilor de la Varșovia, care permiseseră unor „elemente periferice“ să preia conducerea fabricilor și să instaleze „spiritul grevist“.

„Analistul“ Ceaușescu identificase și cauza „tulburărilor“: atmosfera de liberalism din societatea poloneză. Partidul își pierduse caracterul de clasă, majoritatea membrilor nefiind muncitori. Nici măcar în structurile de conducere nu-și găsea locul clasa producătoare. În plus, organele Ministerului de Interne erau prea blânde cu forţele „antisocialiste“. În primul rând, Biserica catolică avea influenţă prea mare asupra populaţiei. Pe de altă parte, emigranţii erau insuficient controlaţi informativ atunci când reveneau în patrie pentru concedii de odihnă sau în vizită la rude. Incitaseră populaţia la revolte contra ordinii sociale, acuza secretarul general al PCR. În plus, polonezii aveau propriile nemulţumiri legate de independenţa ţării lor, unde staţionau încă trupe sovietice. Erau grav răniţi în orgoliu[2].

Un partid prea slab

Îngrijoraţi de ascensiunea sindicatului „Solidaritatea“, secretarii generali ai partidelor comuniste din ţările membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varșovia s-au reunit pentru discuţii la Moscova, pe 5 decembrie 1980. Toţi participanţii au căzut de acord că o intervenţie în forţă ar fi fost cea mai eficientă soluţie. Însă cine se încumeta să o facă? Leonid Brejnev a declarat că nu mai dorea așa ceva. „Balșoi tankist“ din august 1968 se temea la senectute de o soluţie care i-ar fi compromis pe veci memoria. Concluzia a fost că polonezii trebuiau să-și rezolve singuri problemele. Întâi pe cale pașnică, prin dialog, iar în caz de eșec, prin utilizarea „organelor de stat“[3].

Ceaușescu nu a insistat pe soluţia represiunii, deși n-a respins-o, ca ultimă variantă. În opinia sa, Polonia ajunsese la o „ruptură“ între partid și clasa muncitoare. Propunea „lărgirea democraţiei socialiste“, prin crearea unor consilii ale oamenilor muncii, care să participe la conducerea economiei. Invoca marea sa „inovaţie“ în privinţa doctrinei socialiste, prin care ar fi reușit să-i facă pe muncitori „adevăraţii stăpâni“ ai bunurilor poporului. În acest fel, „Solidaritatea“ nu mai putea pretinde grija pentru soarta fabricilor și uzinelor deoarece muncitorii organizaţi de partid participau liber la „autoconducerea“ unităţilor economice. De fapt, nimeni nu a luat vreodată în serios „democraţia muncitorească“ a lui Ceaușescu.

După ședinţa furtunoasă de la Moscova din 5 decembrie 1980 polonezii au încercat să dea un semnal de „fermitate“, desemnând la conducerea guvernului un general, în februarie 1981. Wojciech Jaruzelski era singurul militar de carieră care conducea un stat comunist. Dar rezultatele întârziau... Lună de lună, „Solidaritatea“ anunţa creșterea numărului de membri. Recrutaseră adepţi chiar în rândul personalului militar!

Secretarul general al PCR era foarte nemulţumit de bâlbâielile tovarășilor de la Varșovia. Nu s-a sfiit să-și arate indignarea chiar în prezenţa ministrului polonez de Externe, Józef Czyrek, aflat în vizită oficială la București, la începutul lunii iunie 1981. Ceaușescu considera că liderii PMUP nu-i ascultaseră sfaturile privind refacerea legăturii dintre clasa muncitoare și partid. Din câte aflase, la congresul comuniștilor polonezi, programat în aceiași lună, din 300 delegaţi, doar 80 erau muncitori[4].

L-a împiedicat Ceaușescu pe Brejnev să invadeze Polonia?

Sovieticii deveneau și ei iritaţi de modul în care polonezii gestionau problema „Solidarităţii“. Succesul sindicatului alimenta declaraţiile acide ale americanilor. Noul președinte Ronald Reagan afirmase că după ce trăise prăbușirea nazismului spera să mai prindă și sfârșitul comunismului.

La 5 iunie 1981, Comitetul Central al PCUS a trimis către toate „partidele frăţești“ o scrisoare extrem de dură, în care-i acuza pe tovarășii polonezi de incapacitate. Brejnev ajunsese la capătul răbdării. Le sugera liderilor de la Varșovia că aveau și armată, Securitate etc. pentru a reduce la tăcere „Solidaritatea“.

Ameninţările n-au avut efect. Congresul PMUP din iunie 1981 a fost un veritabil eșec. Reales în fruntea partidului, Stanisław Kania se temea în continuare să intervină în forţă. În septembrie 1981, „Solidaritatea“ și-a organizat propriul congres, desemnându-l președinte pe „turbulentul“ electrician Lech Wałęsa. Probabil la presiunea sovieticilor, pe 18 octombrie 1981 secretarul general al PMUP a fost schimbat cu prim-ministrul Jaruzelski. Deși avea origine aristocratică, generalul fusese educat în Uniunea Sovietică, fiind considerat un om al Moscovei.

În iarnă, evenimentele s-au precipitat. Liderii „Solidarităţii“ și-au dat întâlnire la Gdansk pentru finalul anului, fiind suspectaţi că vor încerca o lovitură de stat. În regim de urgenţă, sovieticii au convocat pe 3 decembrie la Moscova Comitetul miniștrilor apărării din ţările participante la Tratatul de la Varșovia. Reprezentatul sovietic a dorit să introducă în comunicatul final un pasaj despre „îngrijorarea în legătură cu situaţia din Republica Populară Polonă“. Informat de Constantin Olteanu, ministru Apărării, Ceaușescu a convocat ședinţa CPEx pentru a respinge această iniţiativă. Ce treabă aveau militarii cu o problemă politică? Doreau oare sovieticii o justificare pentru invadarea Poloniei?

Ca urmare a indicaţiilor primite de acasă, Constantin Olteanu a refuzat să-și pună semnătura pe comunicatul final. Văzându-i fronda, colegul maghiar s-a codit și el, motivând necesitatea consultărilor cu tovarășii de la Budapesta. Ulterior s-a declanșat un mic scandal deoarece reprezentantul Ungariei amintise consecinţele invaziei sovietice din 1956: mii de morţi și răniţi[5]. Ceaușescu avea cam aceiași părere. Dacă trupele Tratatului de la Varșovia lansau ocupaţia, poporul polonez s-ar fi apărat. Operaţiunea sfârșea cu un măcel de mari proporţii, care compromitea definitiv „lumea socialistă“ pe plan internaţional[6].

O duminică fierbinte în toiul iernii: stare de război în Polonia

În dimineaţa zilei de 13 decembrie 1981, într-o duminică, membrii CPEx au fost chemaţi de urgenţă la sediul Comitetului Central. Pentru început s-a dat citire comunicatului Agenţiei France Presse, care anunţa că în Polonia se decretase starea de război. La ora locală șase, vocea „tristă“ a gen. Wojciech Jaruzelski a întrerupt programul radioului de stat pentru a anunţa noile măsuri excepţionale. Sediul din Varșovia al „Solidarităţii“ fusese ocupat, iar mai mulţi lideri ai sindicatului au ajuns în arest. Nu doar opozanţii au căzut victime. Au fost ridicaţi de acasă fostul secretar general al PMUP, Edward Gierek, precum și fostul prim-ministru, Piotr Jaroszewicz. Aceștia conduseseră Polonia în perioada 1970-1980. Jaruzelski a cerut polonezilor „să nu fie vărsată nici o picătură de sânge“, iar comunităţii internaţionale „înţelegere“, deoarece „acţiunea nu ameninţă pe nimeni“.

Ceaușescu s-a ferit să ia imediat poziţie faţă de evenimente. Mai întâi aștepta să vadă „cum vor evolua lucrurile“. Era tare nemulţumit de ce se întâmpla în Polonia pe linie de partid: „Cred că e o răfuială politică între ei. Le e teamă de organizarea partidului, de asta au arestat activiști vechi“. În opinia sa, așteptaseră prea mult până să apeleze la soluţia militară: „E rău că s-a întâmplat acum. Trebuiau să facă ordine în 1980, în vară“.

Secretarul general al PCR era totuși rezervat privind eficienţa soluţiei militare. Noul regim trebuia mai degrabă să recapete încrederea clasei muncitoare în partid. Jaruzelski va pune ordine în societate, spunea Ceaușescu. Dar fără „acţiuni politico-educative“ nu va face nimic pentru consolidarea socialismului: „Cea mai mare parte a activului era de acord cu «Solidaritatea». Sunt probleme de fond pe care societatea poloneză nu le-a rezolvat. Biserica catolică le folosește împotriva partidului. De fapt, partidul nu reprezintă Polonia, ci Biserica. Au neglijat sentimentul naţional al polonezilor, care e foarte puternic, dar în schimb a fost exploatat de biserica catolică. Toate problemele privind independenţa naţională să fie problemele partidului, ale politicii statului“[7].

Concluzii

În 1989, Ceaușescu ajunsese cel mai conservator, și cel mai izolat totodată, dintre liderii comuniști europeni. Atitudinea lui în „criza poloneză“ reprezintă un indicator semnificativ al poziţiei faţă de prefacerile democratice est-europene din anii ’80. Gândea în paradigmele comunismului primar, acuzându-i chiar pe sovietici că abandonaseră idealurile leninismului. Refuzând să accepte căderea Cortinei de Fier, s-a ţinut cu dinţii de putere. Dintre toţi secretarii generali ai „partidelor frăţești“, el a sfârșit cel mai tragic, căzând sub tirul gloanţelor în ziua de Crăciun a anului 1989.

 

Bibliografie

Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale, Fond

Comitetul Central al Partidului Comunist Român – Secţia Cancelarie, dos. nr. 71/1980, dos.

nr. 96/1981, dos. nr. 101/1981, dos. nr. 57/1989.

Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale, Fond

Comitetul Central al Partidului Comunist Român – Secţia Relaţii Externe, dos. nr. 135/1981,

dos. nr. 138/1981.

 

NOTE