La începutul anilor ’70, Banca Mondială și Fondul Monetar Internaţional au fost ţinta unor proteste ale organizaţiilor non-guvernamentale din statele dezvoltate datorită politicii de finanţare a ţărilor din așa-zisa „lume a treia“. De această dată, nemulţumirile nu aveau conotaţie politică, precum în deceniile anterioare, când instituţiile financiare internaţionale au fost criticate pentru sprijinul acordat unor state nedemocratice. Cauza protestelor era ecologică deoarece ţările „lumii a treia“ finanţau din banii FMI-ului dezvoltarea extensivă a economiei, cu consecinţe grave asupra mediului[2]. După un secol de dezvoltare industrială accelerată, cercetările privind mediul prognozau scenarii apocaliptice dacă nu se luau măsuri privind limitarea creșterii economice și apariţia unor sectoare industriale nepoluante.

De la „etica pământului“ la dezvoltarea durabilă (sustenabilitate)

După Al Doilea Război Mondial, intelectualii din spaţiul de cultură occidental au iniţiat studii știinţifice sau filozofice privind accelerarea degradării mediului, ca urmare a exploatării industriale neraţionale. În 1949, filozoful Aldo Leopold a lansat conceptul de „etică a pământului“, în finalul lucrării Sand County Almanac[3]. Pornind de la definirea eticii ca fiind cooperarea pașnică a indivizilor în interes reciproc, Leopold susţinea că omul era dator să aibă aceiași atitudine și faţă de mediu. În opinia sa, conceptul de „comunitate“ trebuia extins și asupra elementelor non-umane, cum ar fi solul, apa, plantele și animalele.

În anii următori, lucrările privind poluarea și ambientul au devenit foarte populare. Un impact deosebit l-a avut cartea „Primăvara tăcută“, scrisă de autoarea americană Rachel Carson[4]. În studiul său, Carson analiza impactul industrializării asupra ambientului. Devenită best-seller, lucrarea a fost reeditată în câteva rânduri în Statele Unite, iar apoi a fost tradusă în mai multe state ale lumii. După lectura cărţii, președintele american John Fitzgerald Kennedy înfiinţat un organism guvernamental pentru cercetarea problemelor de mediu. Primele rapoarte ale instituţiei au admis că degradarea ambientului era cauză colaterală a dezvoltării industriale, iar mediul natural nu mai trebuia văzut ca un rezervor nesfârșit de resurse, care aveau capacitate neîngrădită de regenerare[5].

Ulterior, problemele de mediu au intrat pe agenda Clubului de la Roma, care a comandat un raport privind efectele industrializării asupra naturii. Studiul a fost efectuat de un grup de specialiști de la reputata universitate americană MIT (Massachusetts Institute of Technology). Acesta a fost publicat în 1972, cu titlul „Limitele creșterii“[6]. Raportul a avut un impact deosebit asupra comunităţii internaţionale. Conform concluziilor sale, dezvoltarea economică a lumii era compromisă datorită consumării nechibzuite a resurselor care existau iniţial la debutul industrializării. Autorii apreciau că omenirea se afla în faţa unei „catastrofe ecologice“, fiind nevoie de măsuri urgente pentru reducerea consumului. Raportul „Limitele creșterii“ a constituit punctul de plecare pentru dezvoltarea energiilor alternative, care exploatau resursele minerale mai sărace, sau factorii climatici (vântul, soarele)[7]. Tot în acest studiu apare pentru prima dată și conceptul „sustainability“ (trad. dezvoltare durabilă), cu sensul de a susţine, a păstra integritatea mediului înconjurător.

Nu toţi specialiștii au fost așa de radicali. Economistul Simon Kuznets, laureat al Premiului Nobel, considera că dezvoltarea industrială afectează mediul conform reprezentării grafice a literei U întoarse. Așadar, la începutul perioadei de creștere a bunăstării ambientul se degradează până atinge un prag maxim. Ulterior, datorită spotului de afluenţă, starea mediului se va ameliora[8].

Preocupările știinţifice asupra conservării mediului au culminat cu introducerea problemei pe agenda Organizaţiei Naţiunilor Unite. În toamna anului 1983, prin Rezoluţia nr. 38-161 a Adunării Generale a ONU s-a înfiinţat Comisia Naţiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare (WCED – World Commission on Environment and Development). La conducerea organismului a fost numită Gro Harlem Brundtland, prim-ministru al Norvegiei. Secretariatul comisiei a fost stabilit la Geneva, unde au lucrat cei 22 de membri ai comisiei. Jumătate dintre aceștia au fost selectaţi din ţările în curs de dezvoltare. Timp de patru ani, experţii au colectat și interpretat date despre starea mediului înconjurător la nivel global. Pe parcursul activităţii, comisia și-a extins preocupările de la atribuţiile stricte privind mediul. Specialiștii au concluzionat că degradarea ambientului corela cu sărăcia din ţările „lumii a treia“. Dacă aceste state nu erau ajutate să se dezvolte prin tehnologii moderne, vor acţiona asupra mediului cu mijloacele utilizate de ţările bogate la începutul epocii industriale.

Comisia și-a încheiat lucrările în 1987, prin publicarea așa-numitului „Raport Brundtland“, cu titlul „Viitorul nostru comun“[9]. Documentul ne oferă și cea mai cunoscută definiţie a dezvoltării durabile, ca fiind „acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi“.

Definiţia din raport a oferit două perspective noi asupra creșterii economice la nivel global. Nevoilor celor săraci, cărora trebuia să li se ofere prioritate, li se opunea conceptul de limitare a dezvoltării, prin utilizarea raţională a tehnologiilor. Raportul punea accent mai ales pe calitatea dezvoltării economice, care trebuia să aibă în vedere reducerea utilizării materiilor prime, precum și un consum mai mic de combustibil și energie. De asemenea, pentru a combate decalajele dintre ţările bogate și cele sărace, rezultatele dezvoltării ar fi trebuit redistribuite mai echitabil. Autorii documentului erau conștienţi însă că principiile dezvoltării durabile nu puteau fi aplicate fără efortul conjugat al societăţii în general, la nivelul fiecărei ţări. Trebuia responsabilizat un spectru larg de actori: instituţiile publice, organizaţiile non-guvernamentale, cetăţenii. Gro Harlem Brundtland a vorbit despre nevoia integrării politicilor de sustenabilitate. Ea a nominalizat cazuri în care miniștrii mediului erau chemaţi să rezolve dezastre ecologice create de politicile sectoriale ale guvernelor[10].

Protecţia mediului în România socialistă

Normele privind protecţia mediului în România socialistă au fost reglementate prin Legea nr. 9 din 20 iunie 1973. Actul normativ a fost emis în contextul preocupărilor internaţionale din epocă privind consecinţele grave ale poluării. Conform legii, protecţia mediului devenea problemă de interes naţional. În vederea conservării ambientului erau prevăzute toate măsurile recomandate la nivel internaţional: folosirea raţională a resurselor naturale, adoptarea tehnicilor de producţie care nu dus la poluarea mediului înconjurător, reducerea chimizării îngrășămintelor folosite în agricultură etc. Ministerele și organizaţiile de partid erau obligate să urmărească evoluţia poluării și starea de sănătate a populaţiei. Se înfiinţa și un organism permanent care să monitorizeze calitatea ambientul, respectiv Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător[11].

Prin această lege, România a răspuns recomandărilor externe privind protecţia mediului. În general, ţările comuniste erau receptive la solicitările „progresiste“ ale organismelor internaţionale, pe care se grăbeau să le adopte înaintea statelor capitaliste. În sprijinul legislaţiei au fost editate lucrări de specialitate care să expună problema poluării la nivel global și să prezinte principalele măsuri pentru combaterea degradării mediului[12].

Însă România socialistă nu a respectat normele internaţionale privind sustenabilitatea. La Congresul al X-lea al PCR (6-12 august 1969), Nicolae Ceaușescu a afirmat necesitatea dezvoltării economice pentru consolidarea independenţei politice. Însă a orientat investiţiile cu prioritate spre industria grea, care degrada atât solul, prin extracţia de materii prime, cât și aerul și apele, prin funcţionarea uzinelor.

Cele mai însemnate investiţii au demarat după aderarea României la BIRD și FMI, în decembrie 1972. Împrumuturile contractate au finanţat în general dezvoltarea extensivă a industriei, în contradicţie cu mersul economiei în statele dezvoltate. Spre exemplu, s-au extins masiv combinatele siderurgice. Platforma industrială de la Galaţi, construită la începutul anilor ’60, a fost modernizată prin credite de la FMI și BIRD. Tot din banii celor două instituţii s-au construit alte obiective siderurgice la Târgoviște și Roman. În sudul ţării, la Călărași, a fost proiectat un mare combinat finanţat din credite externe, care ar fi putut funcţiona cu greu la capacitate maximă. După căderea comunismului a ajuns o imensă ruină.

Programul de dezvoltare industrială a României s-a suprapus însă cu accelerarea crizei energetice la nivel mondial. Din cauza conflictelor politice din Orientul Mijlociu, dar și datorită creșterii consumului, preţul petrolului s-a majorat în ritm alert. Statele în curs de dezvoltare, care nu-și puteau permite să cumpere produse din ţiţei scumpe de pe piaţa internaţională, au fost nevoite să caute soluţii alternative. Unii economiști propuneau să se revină la folosirea cărbunelui pentru producţia de energie. Această resursă nu mai era folosită pe scară largă de la începutul secolului XX, iar rezervele mondiale de cărbune erau de 57 de ori mai mari decât cele de petrol[13].

Pentru a suplini deficitul de petrol, autorităţile române au decis să relanseze industria carboniferă. Strategia a fost adoptată oficial prin programul PCR din 1975, care prevedea că „se vor dezvolta îndeosebi termocentralele bazate pe cărbune și șisturi bituminoase“[14]. Ulterior petrolul a fost raţionalizat drastic. Se limita arderea acestuia pentru producţia de energie, fiind utilizat cu prioritate în industria chimică[15].

Politica energetică a statului român din anii ’70 și ’80 a avut o consecinţă dublu poluantă. Pe de o parte s-a continuat dezvoltarea industriei chimice, care emitea în atmosferă noxe cu mult peste standardele admise la nivel internaţional. Pe de altă parte, Ceaușescu a revigorat industria termoelectrică. Din banii împrumutaţi de la FMI și BIRD s-au construit în bazinul carbonifer Oltenia două mari termocentrale, în localităţile Turceni și Rovinari[16]. El și-a pus speranţe în potenţialul noilor centrale pe cărbune, extinzându-le capacitatea la proporţii megalomanice. Acestea au bătut recordurile europene în domeniu, însă investiţiile au fost făcute în zadar. Cărbunele din regiunea Oltenia era slab caloric, conţinând siliciu în calitate prea mare pentru a-l face eficient.

Pentru a rezolva problema deficitului caloric, Ceaușescu a dat dispoziţii să fie extinse prospecţiile geologice în vederea identificării unor zăcăminte noi. Pentru extragerea cărbunelui a fost preferată varianta carierelor de suprafaţă, datorită accesului rapid la minereu. Consecinţele au fost dramatice pentru mediu. Dealurile din zonă au fost decopertate, iar materialul steril rezultat va face dificil traiul localnicilor pentru câteva generaţii.

Pe lângă dezvoltarea minelor de cărbune din Oltenia, Ceaușescu a încurajat prospecţii în toate regiunile ţării. Au apărut astfel mici cariere în zone care nu aveau tradiţie în minerit. Căuta soluţii pentru suplinirea petrolului în obţinerea energiei. Cu ocazia unei consfătuiri de lucru de la Comitetul Central din 20-21 octombrie 1982, a interzis definitiv utilizarea produselor din petrol pentru încălzit și apă caldă. În cartiere trebuiau construite micro termocentrale pe combustibil solid, care să deservească blocurile. În localităţile mici, sau în mediul rural, noile construcţii nici nu mai trebuiau prevăzute cu încălzire centrală, ci cu sobe de teracotă[17]. A dat exemplul ţăranului român, care de secole se încălzea cu lemne!

În consecinţă, mediului de locuire s-a degradat. Datorită economisirii materiilor prime energetice, lemnele pentru foc se găseau destul de greu. Iar cărbunele era o soluţie aproape primitivă. Fumul degajat de acest combustibil instala în case un miros greu de suportat, iar plămânii locatarilor erau grav afectaţi. Nu puţine au fost cazurile de intoxicare cu monoxid de carbon.

Indici ridicaţi de poluare a mediului înconjurător

Dezvoltarea extensivă a economiei a avut drept consecinţă creșterea poluării la niveluri alarmante. Proporţiile ne sunt dezvăluite într-un studiu efectuat de cercetătorii Institutului de Economie Socialistă, care au colectat și interpretat indicii de protecţie a mediului pentru anul 1985. Rezultatele cercetării nu au fost făcute publice, fiind cotate „secret de serviciu“[18].

În 1985, cantitatea de poluanţi eliberaţi în mediul natural s-a ridicat la 363 milioane tone, reprezentând peste 15 tone pe cap de locuitor. Se înregistra un ritm de creștere accelerat, fiind constatate modificări semnificative ale indicilor de poluare de la an la an. În 1985, faţă de 1984, nocivităţile deversate în ape crescuseră cu 6,3%. Cantitatea de substanţe poluante eliberate în aer înregistra de asemenea un progres îngrijorător, respectiv 21,7%. Însă cea mai alarmată situaţie privind nivelul de poluare în 1985 faţă de anul precedent s-a constatat la substanţele evacuate pe sol, al căror volum s-a triplat. Cele mai poluante judeţe erau Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Galaţi, Gorj, Hunedoara și Vâlcea[19].

Poluarea apelor se datora în special pierderilor din instalaţiile tehnologice, conductelor de transport, rezervoarelor etc. Din cauza deversărilor au fost scoase din uz numeroase captări de apă potabilă și fântâni domestice. Fenomenul avea repercusiuni pe termen lung. Nu exista soluţie tehnică pentru epurarea apelor subterane infestate, iar purificarea naturală durează de la 30 până la 120 de ani. Poluarea apelor era cauzată și de restricţiile privind consumul de energie și carburanţi, impuse de Ceaușescu în anii ’80. Staţiile de filtrare din cadrul stabilimentelor industriale nu funcţionau permanent, iar deversările se făceau direct în mediul natural[20]. Principalii poluanţi ai apelor erau industriile chimică, petrochimică, alimentară și minieră[21].

Poluarea aerului atinsese în 1985 cote alarmante. Măsurătorile estimau degajarea în atmosferă a unei cantităţi de 480 t / km2 [22]. Cauza era deficitul calitativ și cantitativ a instalaţiilor de filtrare a gazelor și pulberelor rezultate din procesele industriale. Poluarea se datora neglijării soluţiilor de protecţie a mediului încă din faza de proiectare. S-a constatat că instalaţiile de purificare a aerului aveau randament inferior. Filtrele de producţie internă erau de proastă calitate, cu slabe rezultate în reţinerea substanţelor nocive. În plus, se uzau rapid. Ca fenomen general s-a constatat necorelarea între capacitatea de producţie și capacitatea de epurare a instalaţiilor. Foarte multe stabilimente industriale nici nu erau prevăzute cu echipamente de filtrare. Era preferată soluţia coșurilor de evacuare înalte. Însă acestea, pe lângă faptul că erau costisitoare financiar, nu rezolvau decât parţial problema poluării. Purtate de vânt sau de ploi, substanţele nocive afectau atât populaţia, cât și solul[23].

Poluarea solului era la niveluri fără precedent, depășind în 1985 de trei ori cota anului 1984. Poluarea fizică a solului se datora în special lucrărilor de excavare la zi (exploatări miniere, balastiere, cariere de suprafaţă) și depozitărilor de steril. În paralel, se înregistra și o poluare chimică a solului, cauzată de folosirea neraţională a îngrășămintelor chimice și a depunerilor de reziduri industriale purtate de aer[24].

Investiţiile în protecţia mediului erau sub nivelul gradului de poluare a industriei românești. În 1985 s-au alocat 3 miliarde de lei, bani insuficienţi pentru menţinerea în funcţiune a instalaţiilor de epurare sau filtrare. Circa 25% din echipamentele pentru filtrarea aerului nu au funcţionat la parametrii normali, sau nu au fost puse în funcţiune. Procentul de nefuncţionalitate a staţiilor de epurare a apei era aproape dublu, respectiv 46%[25].

Starea de sănătate a populaţiei s-a agravat în anii ’80 din cauza poluării excesive a mediului. Cel mai nociv efect îl avea asocierea emisiilor de bioxid și trioxid de sulf, monoxid și bioxid de carbon etc. cu diverse suspensii industriale (funingine și/sau pulberi în suspensie). Cercetările efectuate de Ministerul Sănătăţii în zonele unde funcţionau termocentrale de mari dimensiuni au dezvăluit fenomene patologice în rândul populaţiei. S-a observat o incidenţă crescută, mai ales la copii, a conjunctivitei, amigdalitei acute, faringitei, bronșitei, și în general a bolilor aparatului respirator[26]. Industria termoelectrică se dezvoltase în ritm alert în anii ’80, ca urmare a deciziei lui Ceaușescu de a valorifica la maxim resursele interne de combustibil solid, pe fondul crizei energetice. În contextul preocupărilor internaţionale pentru dezvoltare durabilă, strategia energetică a României contravenea angajamentelor internaţionale pentru reducerea poluării și, iată, afecta grav starea de sănătate a populaţiei.

Specialiștii Ministerului Sănătăţii au identificat și creșterea ratei îmbolnăvirilor cu cancer în zonele unde nu se realiza o purificare corespunzătoare a apei. Era vorba în special de localităţile limitrofe unor mine de materiale radioactive sau alte metale grele. Substanţele cancerigene ajungeau în corpul populaţiei prin apa potabilă sau laptele consumat[27].

Concluzii

România socialistă a sacrificat principiile sustenabilităţii, mizând pe beneficiile unei dezvoltări extensive, care putea aduce o creștere economică rapidă. Însă strategia a eșuat. Marile investiţii finanţate din credite externe, în special de la FMI și BIRD, nu au fost amortizate în timp util. Ţara a ajuns în incapacitate de plată la începutul anilor ’80, iar Nicolae Ceaușescu a orientat economia spre comerţul exterior, în vederea realizării valutei necesare pentru plata în avans a datoriei externe. Drept consecinţă, investiţiile interne au fost limitate la minimum necesar. Măsurile de prevenire și combatere a poluării nu au fost printre priorităţi. Deși România fusese printre primele state care adoptaseră o legislaţie modernă privind protecţia mediului, acest obiectiv a fost abandonat progresiv. Dacă în anii ’70 Nicolae Ceaușescu vorbea în discursurile sale despre nevoia reducerii poluării pentru dezvoltarea sănătoasă a generaţiilor viitoare[28], în anii ’80 a evitat să mai abordeze subiectul[29]. În momentul căderii regimului comunist, România avea mari probleme de mediu, cu consecinţe de durată asupra stării de sănătate a populaţiei.

 

BIBLIOGRAFIE

Documente

ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI – Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale (în continuare SANIC), Fond CC al PCR – Secţia Economică, dos. nr. 319/1971; dos. nr. 220/1981; dos. nr. 64/1982.

BULETINUL OFICIAL, nr. 91 din 23 iunie 1973.

PROGRAMUL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, București, Editura Politică, 1975.

CEAUȘESCU, Nicolae, Raport la ce de-al XI-lea Congres al Partidului Comunist Român, București, Editura Politică, 1974.

CEAUȘESCU, Nicolae, Raport la ce de-al XI-lea Congres al Partidului Comunist Român, București, Editura Politică, 1979.

CEAUȘESCU, Nicolae, Raport la ce de-al XIII-lea Congres al Partidului Comunist Român, București, Editura Politică, 1984.

Articole

***, „Protecţia mediului înconjurător în R.S. România“, în Studii și cercetări economice. Sinteze. Caiet de studiu nr. 117. Partea I-a, București, Institutul de Economie Socialistă, 1987.

FILIPAȘ, Titus, „Dezvoltarea durabilă“, http://blogecologic.wordpress.com/tag/principiile-brundtland/ (1 septembrie 2014).

TORRAS, Mariano; BOYCE, James K., „Income, inequality, and pollution: a reassessment of the environmental Kuznets Curve“, în Ecological Economics, Volume 25, Issue 2, May 1998.

Cărţi

BARNEA, Matei; PAPADOPOL, Corneliu, Poluarea și protecţia mediului, București, Editura Știinţifică și Enciclopedică, 1975.

CARSON, Rachel, Silent Spring, Boston, Houghton Mifflin, 1962.

CONSTANTINESCU, N. N., Economia protecţiei mediului natural, București, Editura Politică, 1976.

FLORESCU, Margareta; MARTON, Balogh; NEAMŢU, Bogdana; BALOGH, Natalia, Managementul proiectelor. Dezvoltare durabilă, Cluj, Universitatea Babeș-Bolyai.

LEOPOLD, Aldo, A Sand County Almanac, Oxford University Press, New York, 1949.

MEADOWS, Donella H.; MEADOWS, Dennis L.; RANDERS, Jørgen; BEHRENS III, William W., The Limits to Growth, New York, Universe Books, 1972.

RĂUŢĂ, Corneliu; CÂRSTEA, Stelian, Poluarea și protecţia mediului înconjurător. Probleme – perspective, București, Editura Știinţifică și Enciclopedică, 1979.

WORLD COMMISSION on Environment and Development, Our common future, London, Oxford University Press, 1987.

 

NOTE