Consideraţii preliminare

Demersul nostru a fost determinat de dorinţa realizării unei analize[1] specifice evoluţiei demografice a zonei Balcanilor și de a studia modul în care s-au produs modificările etnice și de ordin demografic, precum și fenomenele sociale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. La 1880 Peninsula Balcanică și Europa de Est se aflau la începutul unei noi etape în construcţia statului modern care copia modelul sistemelor politice occidentale. După 1918 această zonă asistă la un nou tip de reprezentare a puterii și anume votul universal acordat pentru societăţile spaţiului balcanic ce reprezentau un element societal nou și pentru Occident, element ce nu face parte din programul liberal clasic de dezvoltare economică și modernizare socială[2].

În acest spaţiu, timp de aproape cinci secole, stăpânise Imperiul Otoman care reușise să creeze un sistem politic fundamentat pe principii religioase și anume pe prescripţiile Coranului[3] dar și o cultură politică și administrativă care era rudimentară în raport cu modelul pe care statul român îl preluase și încerca să-l aplice. Acum imperativul îl constituia compoziţia etnică a statelor care trebuiau să devină naţiuni în contextul și sub presiunea ideii statului modern. Avem de-a face cu o adevărată ciocnire a civilizaţiilor[4] într-o zonă de confluenţă destul de sensibilă: sud-estul Europei și Peninsula Balcanică. Pentru state precum: Bulgaria, România, Serbia a doua jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat un proces de construcţie a apartenenţei, cel puţin teoretică, la civilizaţia europeană de tip occidental. Balcanii dominaţi o lungă perioadă de timp de otomani încercau să-și creeze o nouă configuraţie socio-politică și etnică, mai ales că în acest areal georgafie existau multiple comunităţi etnice[5].

Acesta este contextul general al apariţiei unor noi state în Europa de Est așa cum a fost cazul Bulgariei, Greciei, Albaniei, Serbiei, României etc. Începând cu anii 1829-1830 după momentul încheierii Tratatului de la Adrianopol raporturile economice și politice suferă modificări pe fondul apariţiei chestiunii grecești și a accelerării procesului de dezagregare a Imperiului Otoman. Acest context geopolitic și economic a favorizat apariţia unui mozaic etno-politic foarte interesant în Peninsula Balcanică deoarece era pusă în discuţie problema echilibrului etnic în contextul dispariţiei autorităţii otomane.

Autori precum Maria Todorova[6] sau John Lampe și-au pus problema moștenirii otomane asupra dezvoltării Peninsulei Balcanice și a specificului oriental al acesteia deoarece a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX pun Balcanii în faţa unai alegeri dificile:statul naţiune sau cel multietnic. Într-o lucrare[7] din anii 80 antropologul Ernst Gellner afirma că statul-naţiune a condus și a definit identitatea naţională

Grecia care își obţinuse independenţa în 1830 prin încheierea Tratatului de la Londra și avea o populaţie de doar 650.000 de locuitori la acea dată sărăcită și șubrezită după opt ani de război (1821-1829) declanșează propaganda naţiunii. Acest aspect încurajează comunităţi etnice consistente să declanșeze propaganda în favoarea ideii de naţiune foarte la modă în epocă. Este cazul sârbilor, bulgarilor, albanezilor la care se adaugă și grecii deja amintiţi. Neânţelegerile manifestate în cadrul negocierilor cu ocazia împărţirii moștenirii otomane vor conduce la declanșarea ostilităţilor care se vor consuma în cadrul a trei războaie în teatrul balcanic între anii 1912-1913. Escaladarea conflictului balcanic va obliga Marile Puteri să intervină în această reconfigurare geopolitică și să insiste ca statele beligerante să încheie Pacea de la București din 10 august 1913 care a avut rolul de a pune capăt conflictelor din Balcani. Societatea greacă continua să se dezvolte și după august 1913 număra puţin peste șase milioane de cetăţeni așa cum putem vedea într-o statistică care analizează schimburile teritoriale și modificările survenite din punct de vedere demografic survenite după 1913[8].

Constituirea statului-naţiune în Balcani

Bulgaria care după 1878 își dobândise independenţa 1908 deoarece Tratatul de Pace de la Berlin din 1878 i-a conferit o autonomie constituind o provincie autonomă sub suzeranitatea sultanului și, după războaiele balcanice, a pierdut ambiţiile unei „Bulgarii Mari“ deoarece Tratatul de la Neuilly din 27 septembrie 1919 îi luase posesiunea ieșirii la Marea Egee și nu mai avea debușeu la Marea Neagră. Avea un teritoriu de 108.150 km2 iar principiul naţionalităţilor nu a putut fi aplicat în totalitate, acest fapt lăsa grupuri compacte de bulgari în afara teritoriului national care aparţineau Greciei și Serbiei. Bulgaria avea un procent compact de 80% format din „bulgari curaţi“ în cadrul national procent cu care s-a format naţiunea bulgară ce a moștenit și o importantă populaţie de origine musulmană.

Albania un stat mic, creat în 1912, nu prea însemna nimic pentru spaţiul balcanic și era interesat doar de conservarea propriului sistem politic. Pentru a înţelege pe deplin acest proces social trebuie să aruncăm o scurtă privire asupra apariţiei statelor moderne care la sfârșitul secolului XIX începutul secolului XX au trecut prin niște transformări radicale. Putem vorbi de România, Grecia, Bulgaria, Serbia sau Macedonia ca despre state moderne la 1880 sau la 1914 ori putem urmări evoluţia lor ca societăţi în tranziţie? Răspunsul este destul de complicat deoarece acest aspect depinde de definiţia pe care o dăm societăţii și statului modern în spaţiul Europei de Est. Parafrazând titlul volumului coordonat de Daniel Chirot din 1988 Originile înapoierii în Europa de Est, se poate spune că această lucrare poate face parte din aria tematică legată de originile modernizării în spaţiul balcanic despre care se afirmă că reformele nu au penetrat societăţile în cadrul cărora s-au aplicat.

În altă ordine de idei contextul european al statului modern comportă și include una dintre motivaţiile alegerii acestui subiect, aceea a evoluţiilor demografice și etnice în spaţiul balcanic. Aceste particularităţi definesc în amănunt perioadele în care reformele sociale și politice din Balcani au fost adoptate la suprafaţă și nu în profunzimea problemelor cu care se confruntau societăţile amintite mai sus.[9]

La 1920, după tratatul de la Sevres, statul grec avea o populaţie de cinci milioane și jumătate de locuitori care aveau nevoie de reprezentare politică și de resurse. Grecia și-a agravat situaţia și după Pacea de la Laussane din 23 iulie 1923 prin care se adaugă un schimb de populaţie între Turcia ca succesoare a Imperiului Otoman și Grecia prin care un milion și jumătate de greci ajung în Peninsula Balcanică din acest spaţiu plecând doar cinci sute de mii de turci. Această decizie politică prevăzută în tratatul de la Sevres a declanșat un adevărat femomen demografic din Asia Mică și până în spaţiul balcanic. Acest exod a fost descris de către mai mulţi autori însă informaţiile care noi le-am preluat provin de la Vasile Muși care într-o lucrare despre colonizarea Dobrogei descrie fenomenul schimbului de populaţii greco-turc (de fapt o colonizare în toată regula): Grecii în urma înfrângerii în războiul cu turcii fură nevoiţi să plece din Asia Mică. Creștinii toţi fură obligaţi să părăsească Asia. Și cum au părăsit-o? Goi și flămânzi cu singura nădejde în Hristos. Zeci de vapoare tăiau undele mării. La Pireu la Salonic și în toate porturile grecești sirenele fluierau, mateloţii răcniau, căpitanii de vas ţipau iar emigranţii greci debarcau rânduri, rânduri, palizi, triști, murdari și nemâncaţi. Spectacol dureros și demoralizator. Un milion cinci sute de mii de emigranţi greci năvăliră ca lăcustele în Grecia învinsă, demoralizată, sărăcită. Refugiaţii debarcau din vapoare ca dintr-un viespar. Pe feţele tuturor se citea suferinţa și disperarea. În ochii lor se citea obida și lacrima. Își lăsaseră acolo, dincolo de mare, trecutul lor de mii de ani, altarele, mormintele, casele și bogăţiile.[10] Totuși Grecia rămâne cu 133.000 de km2 și cu Tracia Orientală pe care o luase de la Bulgaria și cu care avea dispute pe împărţirea Macedoniei deoarece această chestiune politică preocupa mai multe state. Noile construcţii politice exploatau această problemă geopolitică ce constituia nodul întregului Orient și care intrase într-o nouă etapă.[11]

Michael Mann, în al doilea volum al lucrării sale, tratează problematica apariţiei statului naţiune între 1760 și 1914[12] explică procesul de construcţie statală și naţională în sapţiul balcanic prin intermediul teoriei elitise[13] într-o formă mixtă. În altă ordine de idei, această abordare susţine că statele au capacitatea de a instituţionaliza relaţiile politice și sociale care se substituie normelor de conduită ale unui sistem social și politic așa cum a fost cazul statelor nou înfiinţate după 1880. Este ceea ce s-a întâmplat ca proces social în aproape toate statele balcanice prin faptul că, elitele care și-au subordonat ideea naţională au controlat și organizat masele între care regăsim importante minorităţi etnice. Cazul Greciei, prezentat mai sus, al Bulgariei, al Serbiei sau al României sunt revelatorii pentru constituirea statului naţional și a corpului social aferent[14].

Ideea naţiunii a declanșat o amplă evoluţie a raporturilor demografice din Peninsula Balcanică prin colonizări sau emigrări ale grupurilor etnice care s-au atașat grupurilor statale cu care se înrudeau. Într-o recentă lucrare ce tratează naţiunea și naţionalismele Dan Dungaciu definește un concept etno-simbolismul care accentuează analiza elementelor subiective în persistenţa etniilor și legătura acestor grupuri minoritare cu restul corpului social denumit naţiune adică modul cum s-a constituit[15]. Această abordare conceptuală a teoriei naţionalismului modern ne este util în fundamentarea ipotezei de la care am demarat expunerea noastră[16]. Sociologia românească fundamentată pe teoria naţiunii și a specificului naţional de către profesorul D. Gusti explică într-o anumită măsură demersul nostru în care prezentăm sociologia demografică a spaţiului românesc care, prin raportare, era identic cu cel balcanic. Pentru state ca România și Bulgaria, a doua jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat un proces de construcţie a apartenenţei, cel puţin teoretică, la civilizaţia europeană de tip occidental. Bineînţeles că nu putem vorbi de societăţi occidentale în România sau Bulgaria, dar putem spune cu certitudine că desprinderea de Orient a fost destul de clară la nivelul elitelor care au preluat comanda procesului de construcţie a statului și de europenizare.

În ambele cazuri este vorba de elite care au avut scopuri similare: transformarea nou-apărutelor state din foste teritorii aflate sub dominaţie rusă sau otomană, în spaţii autonome, funcţionabile confrorm regulilor capitaliste, liberale de tip occidental. Comparaţia este văzută mai ales din perspectiva semnificaţiei acestor reforme și a mizelor acestora cu scopul de a putea observa viziunea asupra modernizării ce a dominat în fiecare caz. Punctul de pornire se sprijină pe două mari caracteristici ale celor două cazuri (în perioada anilor 1920):

– în primul rând avem în ambele situaţii de a face cu ţări înapoiate faţă de standardul urmărit (cel al Europei occidentale) datorită modului precar în care își duceau viaţa românii precum și un fluctuant spor de populaţie pe care îl înregistra Dobrogea și satul românesc în general, unde se înregistra o mortalitate infantilă situată mult peste media europeană.[17]

– în al doilea rând ambele cazuri aparţin aceleiași zone geografice, peninsula Balcanică, fapt cu consecinţe simbolice destul de ample printre care putem aminti constituirea naţiunilor balcanice care își demarcau spaţiul naţional, prin colonizări de populaţie și prin asimilare în corpul naţiunii a minorităţilor etnice cu care trăiseră până la acea perioadă istorică.[18]

O altă premisă importantă ce trebuie luată în considerare de la bun început este viteza cu care se dorea atingera unor standarde occidentale prin intermediul reformelor sociale și a creșterii productivităţii economice ce permitea acumulări de resurse și,implicit, dezvoltare substanţială a comunităţilor și a mediului social.[19] Imaginea Europei de Est independente în urma tratatului de la Versailles, vehiculată de Robin Okey[20] trebuie alăturată imaginii Balcanilor ieșiţi de sub dominaţia otomană pe parcursul celor 50 de ani anteriori primului război mondial. Acest contrast este bine evidenţiat de raportul din 1914 al comisiei multinaţionale pentru depistarea cauzelor războaielor balcanice[21]. În raport se menţionează că acest conflict a avut cauze distincte (dorinţa de independenţă a comunităţilor, respectiv prada de război) și se vorbește despre datoria lumii civilizate de a nu mai exploata această zonă pentru grâu și de a arbitra disputele din Balcani[22]. De la această perspectivă până la Europa de Est independentă care a adoptat forme comune de guvernare cu vestul este o mare distanţă.

Comparaţia nu se face între raportul unei comisii din 1914 și lucrarea istoricului britanic amintit apărută în 1992 ci între cele două apartenenţe suprapuse, de aceea are o valoare importantă în explicaţia raportului dintre modelele autentice de state building prezentate de Rokkan și tentativele est europene de dinainte și de după Primul Război Mondial. În 1918 România pășea decisiv în zona politicii de masă și reforma agrară, ce avea să se deruleze în 1921, urma să producă aceste mase capabile de a juca un rol pe această scenă[23]. În același timp în Bulgaria Alexander Stamboliski câștiga alegerile și partidul său ţărănesc acapara puterea cu scopul de a reconfigura radical raportul dintre ţărani și stat.

Aceste evenimente aveau în ambele cazuri o conotaţie de regenerare, de reconfigurare a procesului de modernizare socială iniţiat în secolul al XIX-lea. Scopul studiului nu este de a analiza exclusiv statutul ţăranilor sau politicile elitei aflate la guvernare în România și statele balcanice, ci definirea relaţiei dintre aceste elemente în funcţie de natura și scopurile fiecăruia dintre aceste state în propria politică naţională.

Într-o altă accepţiune, principala motivaţie pentru reformele ce au avut loc a fost prevenirea tensiunilor sociale care s-au declanșat pe fondul reformelor, și încercarea de a evita dezastrul ce ar fi putut fi cauzat de noi revolte ale ţăranilor. Comparaţia realizată de noi intenţionează să ofere o imagine originală și reală despre două feluri diferite de a percepe modernitatea în relaţie cu caracterul rural și agrar al Greciei, Serbiei, Bulgariei și României. Aceste maniere diferite de acţiune ale celor două guverne constituie tentative de reforme sociale în contextul reformelor constituţionale și a legiferărilor parlamentare în raport cu o nouă epocă pentru Europa Centrală și de Est[24]. Aici facem referire și la teoria lui Ernst Gellner, amintit în acest studiu, cu privire la dezvoltarea unei naţiuni fundamentul este dezvoltarea economică a societăţii. Gellner afirmă că naţionalismul apare în momentul în care o societate depășește nivelul agrar al dezvoltării sale și trece la industrializare. În societatea agrară nu este nevoie de omogenitate și, prin urmare, apariţia naţiunii este întârziată.

Scopul acestei comparaţii este legat de modelul de analiză utilizat, ce se prezintă modul în care un sistem înapoiat reacţionează la presiunea exercitată de evoluţia unui anumit segment redus al societăţii (clasa bogaţilor) și la încercarea guvernelor de a elibera presiunea generată de această ruptură în cadrul societăţii.[25] Datorită faptului că această clasă a bogaţilor este separată de masele rurale se produce o fragmentare a societăţii care împarte populaţia între bogaţi și săraci. De aici și piedicile pe care le are crearea unei naţiuni în care miturile fondatoare sunt peremptorii. Proiectele de reformă și viziunile asupra felului în care societatea românească sau cea bulgară a începutului de secol trebuiau să se dezvolte sunt privite prin prisma relaţiei dintre mai multe concepte cum ar fi cel de dezvoltare economică, contestare socială și democratizare.

Definirea problematicii naţionale:

Mentalitatea colectivă europeană[26] înţeleasă ca parte din spiritul european al epocii încadra ideea de corp social și de naţiune ca fundament al politicii sistemului de instituţii care articulau statul. Această mentalitate cuprindea viziuni despre: regimurile liberale ale Europei, dezvoltarea presei independente, a cercurilor de investitori în economie, de aspectele internaţionale ale politicii conducătorilor statelor europene, preocuparea permanentă de a încheia alianţe și convenţii comerciale, creșterea demografică, dezvoltarea industrială.[27]

A doua jumătate a secolului al XIX-lea pune Europa de Est în faţa unei alegeri dificile, cea dintre agricultură și industrie[28]. Pentru că va alege industria, Europa de Vest s-a confruntat cu o serie de consecinţe pe plan comercial dar și în planul social[29], probleme pe care statele din zona balcanică nu le puteau gestiona.

Aceste probleme pot fi identificate în tarifele protecţioniste impuse de statele puternice și de mișcările fluctuante ale populaţiei în arealul european. Mai exact, progresele tehnice ameninţau agricultura prin dezvoltarea mijloacelor de producţie și de transport, în Europa se vor importa mari cantităţi de grâne din America de Sud și din Statele Unite. Prin urmare, statele încep practicarea tarifelor protecţioniste cu scopul de a face faţă și de a dezarma concurenţa. Același lucru îl va face și România, prin încheierea Tratatului comercial cu Austro-Ungaria din 1875, când se credea că e bine ca din vreme și fără nici un zgomot să căutăm a încheia cu fiecare Putere câte un asemenea tratat, astfel încât acest fapt împlinit să paralizeze cu totul orice acţiune ulterioară a Turciei[30].

Aceste crize apărute în spaţiul românesc vor fi rezolvate cu precădere prin mișcări de populaţie și prin extensia mâinii de lucru tărănești în agricultură[31]. Așa se explică cum în diferite zone ale spaţiului românesc exista o migraţie continuă a forţei de muncă apte pentru agricultură. Exemplul colonizării Dobrogei este edificator în acest sens deoarece în primul rând colonizările succesive ale zonei respective cu ţărani din celelalte provincii românești a urmărit în special ocuparea terenului și cultivarea acestor suprafeţe agricole caracterizate de un sol extrem de productiv[32].

Cultivarea suprafeţei agricole a însemnat în primul rând un surplus de producţie marfă atât de necesară noului stat român nou înfiinţat cu doar câţiva ani înainte (1859).[33]

Surplusul acestei producţii agricole era apoi vândut în urma tranzacţiilor externe obţinându-se sumele atât de necesare tânărului și firavului stat român. Producţia agricolă era principala sursă de venit a bugetului românesc din acea epocă deoarece România era o ţară eminamente agrară sursele interne fiind aproape inexistente deoarece nu se constituise nici industria și nici un sistem de impozitare a corpului social ce se afla într-o stare de sărăcie profundă.[34] Astfel ne putem întreba într-o formulare extinsă: în ce măsură se poate vorbi, fie despre un determinism al factorilor externi, care condiţionează statutul social și politic al României, fie despre o intenţie, suficient de abilă încât să transforme contextul social european într-unul favorabil României?[35]

Prima parte a întrebării de cercetare nu lasă loc de reacţie actorilor politici români. Aceștia sunt constrânși de un context care nu permite posibilitatea de a iniţia contacte și negocieri diplomatice pentru statutul României, și chiar dacă acestea ar exista, ele ar fi de prisos. Se anulează astfel factorul uman activ cât și capacitatea factorului instituţional. Nu putem renunţa la acastă perspectivă, deoarece nu trebuie omisă viziunea de ansamblu asupra Europei de la acel moment. Este vorba despre o Europă dominată politic, economic și militar de către mari puteri. La începutul acestui studiu analizam situaţia statelor din spaţiul balcanic și modul în care acestea au evoluat după 1880. Dintre statele amintite: Bulgaria[36], Grecia, Serbia, Albania, ne interesează, în analiza noastră, sistemul social bulgar deoarece studierea spaţiului dobrogean implică indirect și statul bulgar care a deţinea partea de sud a Dobrogei și care, în epocă, revendica teritoriul până la Gurile Dunării.

Noile state din Balcani au structurat în mod diferit societăţile pe care le aveau sub tutelă astfel că analiza lor trebuie făcută în mod diferit și, prin urmare, au utilizat concepţii și instituţii diferite. În România s-a creat un model mixt de societate compus dintr-un grup restrâns de elite și din ţărănimea omniprezentă care a produs un stat cu un accentuat caracter rural. Totuși modelul de organizare a instituţiilor în România este diferit în concepţie faţă de cel care a însoţit procesul instituţional din Bulgaria. Dacă românii au mizat pe un tip de stat burghez[37] bazat pe o elită modernizatoare, bulgarii au preferat un stat de tip agrar care se fundamenta pe societatea ţărănească. Cercetările în cauză s-au desfășurat în satele din diferitele provincii românești sub denumirea generică de monografii rurale sau de Școală Monografică coordonate de Dimitrie Gusti.

Așa s-au dezvoltat modele de analiză comparative între diferitele sisteme societale[38]. Acea epocă a fost dominată și de integrarea societăţii românești, cel puţin ca model politic, în familia europeană. Acest deziderat politic era prezent, la nivel declarativ, în mintea tuturor politicienilor români și a claselor sociale urbanizate. Exista o fragmentare a societăţii românești pe două falii dat fiind faptul că mediul rural trăia după legi proprii și cutume care nu puteau fi abandonate iar mediile urbanizate, deși foarte restrânse, erau dominate de modul de viaţă și de valorile Occidentului.[39]

Bineînţeles că nu putem vorbi de societate occidentală în România, Serbia sau Bulgaria[40], dar putem spune cu certitudine că desprinderea de modelul oriental a fost destul de clară la nivelul elitelor care au preluat comanda procesului de construcţie a statului și de europenizare. Acest model oriental a fost motivul pentru care statul român, după 1878, a avut o proprie filosofie despre românizarea teritoriului dobrogean, recurgând în consecinţă, la fenomenul colonizărilor dar încurajând și migraţiile către Dobrogea. În toate cazurile fenomenul colonizărilor a fost un instrument utilizat de elitele politice ce au avut scopuri similare și anume transformarea nou-apărutelor state din foste teritorii aflate sub dominaţie rusă sau otomană, în spaţii autonome, statale, funcţionabile conform regulilor moderne, liberale, de tip occidental. Nu cu mult timp înainte se realizase Unirea Moldovei cu Ţara Românească și se asigurase independenţa Principatelor Unite, dacă nu încă de jure, cel puţin de facto“.[41]

Statul român din acea perioadă era la începutul perioadei de construcţie politică și era dependent de bunăvoinţa Marilor Puteri europene care aveau interese majore în zona din care făcea parte și nou-înfiinţatul stat român din secolul al-XIX-lea. Pentru Dobrogea lunga perioadă de otomanizare a avut efecte majore datorită influenţelor culturale și modelelor societale pe care otomanii le-au impus în teritoriile ocupate de aceștia.

Fenomenele sociale care s-au produs în acest spaţiu au avut rolul de a modifica în mod definitiv compoziţia etnică, structura demografică, raportul instituţional și sistemul de adminitraţie în Dobrogea. Influenţele culturale care au existat în Balcani au construit un tip unic de geografie mentală și identitară specifică acestui areal cultural și politic. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aceleași state porneau pe același drum, al modernizării ghidate de modelul reprezentat de vestul Europei. Andrew Janos vorbește într-un eseu despre politica înapoierii.[42] Argumentaţia pornește de la descrierea modelului nord-vest european ca fiind creatorul modernităţii economice și politice prin revoluţiile economice care s-au petrecut încă din secolul al XVI-lea.[43] Prin adoptarea modelului vest-european, a cărui formare a necesitat secole întregi, România sau Bulgaria, Serbia și Grecia se înscriseseră la sfârșitul secolului al XIX-lea pe aceeași traiectorie, numai că de aceasta dată durata trebuia să fie de câteva zeci de ani.

În vest, elementul de la care au pornit aceste procese de schimbare economică și socială a fost revoluţia agricolă, adică extinderea productivităţii agricole într-o proporţie suficient de mare care să permită practicarea agriculturii în scopuri comerciale și totodată să stimuleze dezvoltarea lumii urbane datorită disponibilizării unei mari părţi a populaţiei din sectorul primar. Bineînţeles că aceasta este o explicaţie insuficientă, însă nu irelevantă, dorim să nu o folosim decât pentru a evidenţia importanţa pe care chestiunea agrară a avut-o în dezvoltarea economică a spaţiului european[44].

Modernitate și naţiune

În spaţiul Balcanic tehnicile agricole puse la punct în Olanda începând cu anul 1450 nu au ajuns decât între 1825-1850[45], acest fapt este relevant în ilustrarea statutului de periferie economică a acestei zone geografice. Guvernele nou apărutelor state din această zonă au iniţiat programe care aveau ca scop integrarea acestora în sistemul economic european (nu ca dependente de sistem). Acest aspect, dezvoltarea subdezvoltării cum îl numește Andrew Janos, a afectat nu numai sfera economiei sau a dezvoltării politice și sociale ci mai ales sfera culturală, în cadrul căreia s-au conceput modelele pe care viitoarele (în prima parte a secolului al XIX-lea) state naţionale ar fi trebuit să le urmeze.

Cedarea sistemului a însemnat că alegerile nu mai puteau fi controlate, lucru tradus și prin rezultatele acestora dovadă că acest model funcţiona și în cazul Europei de Est. Problema este că, spre deosebire de Franţa, unde exemplul este cel al revoluţiilor sociale de la 1789, 1830, 1848 și în final 1871, în Bulgaria sau România, democratizarea nu a însemnat un proces de durată ci unul mai degrabă episodic, fiind reluat abia în 1989 în adevăratul sens.

Acest aspect ne conduce la concluzia că în ambele cazuri, faptul că vorbim de alegeri democratice în 1919, ne trimite mai mult către categoria de contestare episodică, care se traduce prin transgresivitate. Astfel nivelul în care s-au raportat cele două societăţi puse în discuţie a fost influenţat de rolul pe care l-a avut masa ţărănească și reformele la nivel social care s-au derulat în societăţi pe care aici le-am comparat. În România spiritul elitist raportat la burghezie considera că societatea trebuie reformată în relaţia sistemului burghez cu instituţiile care urmau să deruleze procesul de modernizare de sus în jos.[46]

Astfel România avea o viziune diferită despre modelul modernizator în cauză, spre deosebire de Bulgaria în care modernizarea socială era gândită în masa ţărănimii sărace supusă împroprietăririi. Spre deosebire de România dominată de un curent burghez de modernizare Bulgaria privea acest proces printr-o amplă reformă agrară în masa ţărănimii ce urma să fie motorul modenizării societăţii. Avem, deci, două viziuni complet diferite despre modul în care cele două sisteme sociale urmau să evouleze instituţional și politic. Putem să analizăm în acest mod, deoarece scopurile reformelor pot fi considerate ca având o natură duală: pe de o parte transformarea radicală a sistemului, pe de alta conservarea sa într-o formă cât de cât acceptabilă.

Comparaţia este văzută mai ales din perspectiva semnificaţiei acestor reforme și a mizelor acestora cu scopul de a putea observa viziunea asupra modernizării ce a dominat în fiecare dintre situaţiile în care s-a manifestat acest proces.[47] Am folosit conceptul de model occidental pentru a completa imaginea spaţiului de import al culturii politice și a modului în care această cultură politică a reușit să se impună în statele balcanice ce au constituit obiectul reglementărilor Tratatului de la București din august 1913. Între 1859 și 1914 avem un proces liniar, caracterizat prin mecanismul alternanţei la guvernare a celor două tabere (transformate în partide politice). Statul și naţiunea sunt construite aici de sus în jos, prin implementarea unor forme occidentale de către niște elite occidentalizate.

Rivalitatea dintre liberali și conservatori s-a tradus prin rivalitatea dintre ideea importului integral de formă statală și ideea unei dezvoltări originale care să nu provoace traume economice și sociale profunde. Primii pași în construcţia sistemului politico-social au fost crearea reglementărilor constituţionale, a unor instituţii administrative și rezolvarea unor probleme legate de relaţiile cu vecinii și de chestiunea otomană. Ceea ce face cazul românesc original și diferit de cazul statelor balcanice este legat de constituirea elitelor politice. În România, statul apare ca rezultatul unui proces de construcţie instituţională dominat de un grup restrâns de birocraţi care au făcut studii în Occident, s-au întors în Principate unde au penetrat instituţiile statului unde au început procesul de modernizare[48].

În limitele Constituţiei din 1923, statul naţional era o simplă formă fără conţinut, prin Constituţia din 1938, însă, se încheagă o nouă ordine de stat în care se impune organizarea prioritară a intereselor naţionale, în care naţiunea este mai puţin o comunitate juridică sau o colectivitate politică, ci mai mult o colectivitate spirituală și organică așezată pe legea sângelui din care izvorâște o ierarhie a drepturilor politice[49].

Statul naţional în formula Constituţiei din 27 februarie 1938 se va baza pe distincţia juridică și politică între românii de sânge și cetăţenii români. Astfel se punea problema între cetăţenii care urmau să facă parte din corpul social român ca subiecţi ai naţiunii și parte a corpului politic vizat de noua constituţie[50]. Vor fi date mai multe decrete lege care vor face distincţia dintre anumiţi cetăţeni împărţiţi conform criteriilor confesionale vizaţi fiind evreii care se găseau și în Dobrogea. În viziunea acestor decrete-lege, vor fi socotiţi evrei: cei de religie mozaică, cei născuţi din părinţi de religie mozaică, cei care s-au convertit la creștinism, dar ai căror părinţi sunt nebotezaţi și aparţin cultului mozaic, creștini născuţi din mamă creștină și tată de religie mozaică nebotezat sau cei născuţi din mamă de religie mozaică în afara căsătoriei. Odată ce calitatea de evreu va fi stabilită, legea îi va împărţi pe aceștia în trei categorii. Din prima, vor face parte, evreii veniţi în România după 1918, în cea de-a doua categorie, vor fi incluși cei naturalizaţi prin lege individuală până la 30 decembrie 1918, cei naturalizaţi colectiv ca urmare a participării la Războiul de Independenţă din 1877, cei ce au locuit pe teritoriul Dobrogei și au beneficiat de naturalizare ca urmare a legilor din 1877, 1909, 1912 și cei care au luptat în războaiele României, în principal în prima linie.

Excepţie au făcut evreii prizonieri sau dispăruţi individual, răniţii, cei decoraţi sau citaţi cu ordin pentru actele de eroism întreprinse sau urmașii celor căzuţi la datorie. În Peninsula Balcanică se stabiliseră turci, tătari, germani, bulgari, armeni.[51] Deoarece avea o populaţie redusă și sărăcită pentru că suferise de pe urma războaielor care se desfășuraseră în această zonă și pentru că a fost în mai multe rânduri teatru de operaţiuni militare noile ideologii naţionale încercaseră să grupeze etniile sub cupola statului naţional. Lucian Boia, comentând realităţile etno-demografice și confesionale din Dobrogea susţinea că: sud-estul României a fost un mozaic etnic și cultural ieșit din comun. Nicăieri într-un spaţiu atât de restrâns nu se putea întâlni în Europa un asemenea amalgam de limbi, religii și moduri de viaţă [...]. În număr mai mare sau mai mic, erau reprezentate toate naţionalităţile Europei și ale Orientului apropiat.[52] Diversitatea etnică excepţională ca regulă etnografică generală pe care tocmai am enunţat-o, l-au făcut pe balcanistul Robert Lee Wolf să numească Balcanii veacului al XIX-lea, un muzeu etnografic al Europei.[53]

Factorul de contestare socială care stă la baza comparaţiei noastre în felul în care a fost percepută politica naţiunii a generat reformele politice în statele analizate de noi precum și a dispariţiei vechilor practici electorale din unele state Bulgaria, România, Serbia. Ideea de dezvoltare economică se întinde în două direcţii: în primul rând vorbim de felul în care dezvoltarea anumitor categorii sociale și neglijarea altora a generat tensiune și în al doilea rând despre felul în care formaţiunile politice au venit cu propuneri pentru a ameliora tensiunea prin facilitarea dezvoltării și occidentalizării categoriilor defavorizate adică ţărănimea și muncitorimea (deși această categorie era de dimensiuni neglijabile, mai ales în Grecia, Bulgaria, România). Vom putea observa că în cazul sud-est european era foarte puţin probabilă supravieţuirea sistemului de exploatare agricolă de dinainte de război fără proteste sociale de amploare. Interdependenţa dintre presiunea socială internă, presiunea contextului internaţional și distrugerile războiului, care au activat niște conflicte relativ latente până în acel moment vor configura evoluţia corpului social după reformele politice și sociale de după primul război și efectele produse de aceasta. Această dimensiune, însă, va face obiectul unei alte analize socio-politice.

 

Bibliografie

ANDREESCU Gabriel, Naţiuni și Minorităţi, Iași, Editura Polirom, 2004.

BACCI Massimo Livi, Populaţia în Istoria Europei, traducere de Adelina Vamanu, Iași, Editura Polirom, 2003.

BOIA Lucian, România- ţară de frontieră a Europei, Ediţia I, București, Humanitas, 2002.

BARBER John R., Istoria Europei Moderne, traducere de Daniela Truţia, București, Ed. Lider, 2001.

BRĂTIANU Gheorghe, Marea Neagră, Ediţia V, îngrijită de Victor Spinei, vol. I, București, Editura Meridiane, 1987.

CHIROT Daniel, Schimbarea într-o societate periferică, Editura Corint, București, 2002.

CIACHIR Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în Epoca Modernă 1789-1923, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2011.

CORFUS Ilie, Agricultura Tării Românești în prim jumătate a secolului al XIX-lea, București, Editura Academiei, 1969.

CORIVAN Nicolae, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, București, Editura Stiinţifică și Enciclopedică, 1984.

DUNGACIU Dan, Elemente pentru o teorie a naţiunii și naţionalismului, București, Editura Institutului de Știinţe Politice și Relaţii Internaţionale, 2012.

GAILLARD, J.M., ROWLEY, A, Istoria continentului european- De la 1850 la sfârșitul secolului XX, traducere din lb. franceză de Emilia Galaicu-Păun, Chișinău, Editura Cartier, 2001.

GELLNER Ernst, Nations and nationalism, Blackwell, Great Britain, 1983.

GIRARDET Raoul, Naţionalism și Naţiune, traducere de Patricia Enea, Iași, Editura Polirom, 2003.

GUSTI Dimitrie, Chestiunea agrară, în, Opere, ediţie critică de O. Bădina și O. Neamţu, București, Editura Academiei, vol. IV, 1970.

HITCHINS Keith, România 1866-1947, traducere de George Potra și Delia Răzdolescu, București, Editura Humanitas, 2003.

HOBSBAWM Eric Naţiuni și naţionalism din 1780 până în prezent, traducere de Diana Stanciu, Chișinău, Editura Arc, 1997.

HUNGTINGTON Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor și refacerea ordinii mondiale, traducere de Radu Carp,București, Editura Antet, 1998.

JELAVICH Charles, JELAVICH Barbara, Formarea statelor balcnice 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1999.

JELAVICH Barbara, Istoria Balcanilor, Editura Institutului European, Iași, 2002.

OKEY Robert, Eastern Europe, 1740-1985: Feudalism to Communism, Routledge, London, 1992.

KOLARZ W., Mituri și realităţi în Europa de Răsărit, Editura Polirom, Iași, 2003.

MANN Michael, The Sources of Social Power, Cambridge University Press, Cambridge & New York, vol II, 1993.

MUȘI Vasile Th., Un deceniu de colonizare în Dobrogea Nouă, 1925-1935, publicată sub auspiciile Societăţii de Cultură Macedo-Română, București, 1936.

PARKINSON Maude Rea, Douăzeci de ani în România, 1889-1911,București, Editura Humanitas, 2014.

PAVLOWITCH Stevan, Istoria Balcanilor, 1804-1945, Iași, Editura Polirom, 2006.

RIZESCU Victor, Ideology, Naţion and Modernization: Romanian Developments in Theoretical Frameworks, București, Editura Universităţii din București, 2013.

ROSETTI Radu, De ce s-au răsculat ţăranii, București, Editura Socec, 1908.

SETON-WATSON W.R., History of the Roumanians, Cambridge University Press, 2001.

SOFRONIE George, Principiul naţionalităţilor în tratatele de pace din 1919-1920, ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Constantin Schifirneţ, Editura Albartos, București, 1998.

ȘANDRU Dumitru, Mișcări de populaţie în România:1940-1948,București,Editura Enciclopedică, 2003.

TARTLER Grete, Europa Naţiunilor, Europa Raţiunilor, București, Editura Cartea Românească, 2001.

TODOROVA Maria, Balcanii și Balcanismul, București, Editura Humanitas, 2002.

QUINLAN P. D., De Luca A.R., Romania, Culture and Naţionalism, East European Monographs, Columbia University Press, New York, 1998.

ZELETIN Stefan, Burhezia română-originea și rolul ei istoric, București, Editura Cultura

Naţională, 1927.

WOLFF Robert L.., The Balkans in our time, Washington, 1968.

Articole și studii:

BELL John, Modernisation through Secularisation in Bulgaria, în, Gherasimos Augustinos „Diverse Paths to Modernity in Southeastern Europe: Essays in National Development“ (Greenwood Press, New York, Westport-Conneticut, London,2004), p.88.

BENEDICT Ruth, History as It Appears to Rumanians, în, Margaret Mead, Rhoda Metraux, The Study of Culture at a Distance, Chicago, 1953.

BRĂTESCU Constantin, Dobrogea lui Carol I și colonizările dobrogene, în, Analele Dobrogei, (anul XIX,nr III, 1938).

BRĂTESCU Constantin, Situaţia demografică în Dobrogea, în „ARHIVA DOBROGEI“, Revista Societăţii pentru Cercetarea și Studierea Dobrogei, vol.I, 1916, București, Editura „Jockey - Club“ Ion C. Văcărescu.

BROWN F. V., The Movement for Reform in Rumania after World War I: The Parliamentary Bloc Government of 1919-1920, în „Slavic Review“ (Vol. 38, no. 3, The American Association for the Advancement of Slavic Studies, 1979), pp.456-458.

BRENNER Robert., Înapoierea economică în Europa de Est în lumina dezvotării occidentale, în, Daniel Chirot (coord) „Originile înapoierii în Europa de Est:economie și politică din Evul Mediu până în secolul XX“, traducere de Victor Rizescu, Editura Corint, București, 2004, pp.27-70.

BUȘĂ Daniela, Modele economice europene și realităţi românești, în, Daniela Bușă, Ileana Căzan, (coord.) „Curente ideologice și instituţiile statului modern – sec. XVIII- XX. Modelul european și spaţiul românesc“ (Editura Oscar Print, București, 2007.

GUNST Peter, Sistemele agrare ale Europei Centrale și de Est, în Daniel Chirot, (coordonator)„Originile înapoierii în Europa de Est“ traducere de Victor Rizescu (București, Editura Corint,2004) pp.74-77.

DELANNOI,Gil Naţionalismul și cataliza ideologică în, Serge Cordellier, Elisabeth Poisson „Naţiuni și Naţionalisme“,traducere de Brândușa Prelipceanu, București, Editura Corint, 2002, pp.35-47.

GHIULEA Nicolae, Politica socială, în, Arhiva Pentru Reforma și Știinţa Socială, (an II., nr. 1-3, aprilie- octombrie 1920), pp.115-136.

JANOS Andrew, The Politics of Backwardness in Continental Europe 1780-1940, în, World Politics, (vol. 41, No. 3, The Johns Hopkins University Press, Apr. 1989), pp. 325-358.

MUIR Neils, The Present Position of Bulgaria, în „Journal of the Royal Institute of International Affairs“ (vol. 6, no. 2, The Royal Institute of International Affairs, 1927), pp. 45-47.

SANILEVICI Mihail, Mortalitatea infantilă a populaţiei României la începutul secolului XX- Studiu elementar de statistică matematică, în „Arhiva Pentru Reforma și Știinţa Socială“ an I., nr. 4, aprilie 1920.

SANILEVICI Mihail, Două atitudini în politica socială românească, în „Arhiva Pentru Reforma și Știinţa Socială“ an III., nr. 2-3, august 1922, pp.302-308.

STOKES Gale, Fundamentele sociale ale structurilor politice Est-Europene, în Daniel Chirot (coordonator), Originile înapoierii în Europa de Est, Corint, București, 2004, pp. 298-301.

STURDZA Dimitrie, Suprafaţa și populaţiunea regatului României, în „Buletinul Societăţii Geografice Române XVI“ București, 1896, pp.42-44.

TODOROVA Maria, The Balkans: From Discovery to Invention, în Slavic Review, (vol. 53, No. 2, 1994) The American Association for the Advancement of Slavic Studies, p. 456.

TODOROVA Maria, The Trap of Backwardnedss: Modernity, Temporality and the Study Of Eastern European Nationalism, în Slavic Rewiew (64, 2005), pp.150-160.

WOOSLEY T. S., Review: Report of the International Commission to Inquire into the Causes and Conduct of the Balkan Wars, în The American Journal of International Law, (vol. 9, no. 1, American Society of International Law, 1915), pp. 279-281.

 

NOTE