Introducere

Lucrarea de faţă își propune să trateze un moment-cheie din istoria Turciei, și anume războiul de independenţă, ce a dus practic la formarea statului turc în forma sa modernă, clădit pe ruinele fostului Imperiu Otoman. Scopul acestei cercetări va fi acela de a evidenţia rolul extrem de important al acestui conflict în arhitectura geostrategică a Sud-Estului European și a Orientului Mijlociu. De asemenea, lucrarea va încerca să scoată în evidenţă efectele majore ale victoriei naţionaliștilor turci atât pentru fondarea și consolidarea Turciei, cât și pentru relaţiile internaţionale și politicile de securitate de la acea vreme.

Situaţia statului turc la sfârșitul Primului Război Mondial

Timp de aproximativ trei secole, după înfrângerea sub zidurile Vienei, Imperiul Otoman a reprezentat o miză uriașă pentru marile puteri. Odată cu diminuarea puterii militare și continua retragere a Imperiului Otoman din afacerile europene în secolele XVIII și XIX, interesele marilor puteri au devenit divergente asupra viitorului organizării regionale. La începutul Primului Război Mondial, Imperiul Otoman, dominat de puternice probleme interne, s-a văzut nevoit să se alinieze uneia dintre taberele beligerante, iar alegerea s-a datorat în special, refuzului franco-britanic de a ofera garanţii de securitate otomanilor, fapt nerefuzat de germani[1]. Deși cu unele victorii în primii ani de război, mai mult de menţinere decât de cucerire, Imperiul Otoman a fost în imposibilitatea de a obţine victorii decisive, a răspuns cu masacre interne, împotriva armenilor, iar în final a fost nevoit să accepte armistiţiul de pe 30 octombrie 1918[2].

Armistiţiul semnat la Mudros înceta ostilităţile și reprezenta o formă de punere în practică a unor acorduri semnate de marile puteri, încă din timpul războiului[3]. Pe lângă măsurile de demobilizare și încetare a ostilităţilor, textul armistiţiului prevedea predarea porturilor către aliaţi, deschiderea strâmtorilor, dar și ocuparea teritoriilor otomane de către marile puteri[4]. Din punct de vedere statal, situaţia Imperiului Otoman era extrem de dificilă, mai ales din cauza unei crize economice prelungite și a faptului că modernizarea statului otoman întârziase foarte mult. De asemenea, administraţia coruptă, lipsa tehnologiei și situaţia dezastruoasă din armată, atât pe plan logistic, cât și în ce privește moralul, au făcut ca Imperiul Otoman să nu aibă alternativă în faţa semnării armistiţiului[5]. Totuși, ocupaţia teritorială și ieșirea practic a Turciei din Europa au aprins sentimentele naţionaliste, foarte puternice la nivelul mentalului colectiv turc.

Din punct de vedere temporal, perioada dintre sfârșitul ostilităţilor militare și cea până la semnarea tratatului de pace reprezintă o cheie extrem de importantă pentru înţelegerea Războiului de Independenţă. Astfel, după armistiţiul de la Mudros și debutul negocierilor dintre marile puteri pentru fondarea unui sistem eficient de ocupaţie a teritoriilor otomane, se înregistrează un reviriment la nivelul armatei turce, care reprezenta singura instituţie ce putea conduce la formarea unui stat independent[6]. Compromiterea politicilor duse de sultan și organizarea defectuoasă a statului otoman au dus în mod inevitabil la o urgentă nevoie de reformare și la nevoia stabilirii unui nou centru de putere, asumat de armată. În acest joc politico-militar destul de complicat, rolul principal îl joacă un ofiţer al armatei otomane, ce nu era de acord cu strategiile internaţionale de dezmembrare a Turciei și nici cu politicile statale ce au dus la înfrângere. Mustafa Kemal, fiind numit astfel de către unul dintre profesorii săi de la școala de război[7], Kemal însemnând maturitate în limba turcă, a devenit unul dintre contestatarii politicii otomane, iar odată cu absolvirea școlii, a avut și mai multe probleme din cauza oponenţei lui faţă de regim. Comandant de divizie în timpul războiului, Mustafa Kemal a avut un rol important în apărarea capitalei și a strâmtorilor[8].

După semnarea armistiţiului, Mustafa Kemal a încercat punerea în practică a ideologiei naţionaliste chiar în capitala Istanbul, însă instrumentele avute la dispoziţie erau insuficiente, astfel că a fost nevoit să meargă în provincia Anatolia, unde a pus bazele primului grup de rezistenţă, „Müdafaai Hukuk“[9], în limba turcă, apărarea statului. Din punct de vedere organizatoric, mișcarea naţionalistă s-a folosit de structura Comitetului Uniunii și Progresului, ai cărui lideri fugiseră la sfârșitul războiului în Europa din pricina contestării interne și a eșecului politic[10].

Tratatul de la Sèvres și distrugerea perspectivei formării unui stat turc

Pe plan internaţional, întregul spaţiu al Sud-Estului European și Orientului Mijlociu reprezentau puncte importante pentru viitorul securităţii internaţionale. Problema otomană, omul bolnav al Europei[11] în acea perioadă, necesita un mecanism complex de rezolvare, dat fiind faptul că în regiune se ciocneau interese ale mai multor mari puteri, trei dintre ele chiar aliate în timpul Primului Război Mondial, Italia, Franţa și Marea Britanie. Reuniunile diplomatice la nivel înalt de la Londra (februarie 1919) și San Remo (aprilie 1920) reprezintă momente semnificative în negocierile dintre marile puteri pentru împărţirea posesiunilor Imperiului Otoman. În ciuda diferenţelor de viziune privind organizarea posesiunilor otomane, mai ales între Franţa și Marea Britanie, reprezentanţii marilor puteri au reușit să construiască un mecanism prin care toate puterile să obţină o parte din fosta moștenire otomană, evitându-se astfel disputele ulterioare. Acest sistem de prevederi s-a reflectat în Tratatul de la Sèvres, semnat la 10 august 1920, însă neratificat și considerat de turci ca fiind un act criminal[12]. Parte a sistemului Versailles, tratatul stabilea graniţele Turciei și făcea o împărţire clară asupra teritoriilor otomane, astfel că noul stat turc pierdea regiunea Smirna în favoarea Greciei, Adalia în favoarea Italiei și Cilicia în detrimentul Franţei[13]. Totodată, strâmtorile erau demilitarizate și neutralizate. Pe teritoriul noului stat turc se creau regiuni autonome, precum Armenia și Kurdistanul, ultimul reprezentând o adevărată ofensă adusă turcilor. Prevederile tratatului nu erau numai de natură teritorială, ci înglobau și puternice dimensiuni politice, economice sau militare. Astfel, pe plan politic, conducerea guvernamentală a Turciei urma să asigure drepturi și libertăţi cetăţenești minorităţilor religioase, naţionale sau lingvistice, iar puterea administrativă devenea mai mult formală din pricina cedărilor teritoriale. La nivel economic, urmau a se restabili relaţiile comerciale încetate pe timpul războiului, iar în conformitate cu decizia marilor puteri bazată pe realitatea politico-economică din Turcia, s-a luat decizia ca Turcia să nu plătească despăgubiri și reparaţii, deși a făcut parte din tabăra învinșilor[14]. În privinţa clauzelor militare, armata turcă devenea doar o forţă de protecţie internă, având personal de maxim 50.000 de oameni, incluzând ofiţeri, subofiţeri și personal de întreţinere[15].

Privit ca un dezastru de către turci, a căror ţară se concentra doar în regiunea Mării Negre, Tratatul de la Sèvres nu a fost niciodată ratificat de către Marea Adunare Naţională a Turciei, iar la nivelul mentalului colectiv a reprezentat un imbold dat mișcării naţionaliste. Momentul premergător semnării Tratatul de la Sèvres și cel imediat următor sunt extrem de importante la nivel analitic, pentru a putea înţelege rolul armatei în politica turcă. Tocmai prin faptul că în jurul facţiunii lui Mustafa Kemal, un ofiţer de carieră, s-a clădit lupta pentru independenţa Turciei și construirea unui stat modern reprezintă o cheie a înţelegerii importanţei armatei de-a lungul întregului secol XX și chiar și în prezent. Pe de altă parte, privind dintr-o perspectivă diferită, mișcarea naţionalistă turcă, deși a reușit să modifice ordinea stabilită la nivel internaţional și să marcheze prima erodare a sistemului Versailles, a avut unele manifestări profund în afara dreptului internaţional, cu referinţă la tratamentul aplicat minorităţilor.

Războiul de independenţă

Istoriografia turcă plasează debutul războiului de independenţă anterior semnării Tratatului de la Sèvres, mai exact pe 19 mai 1919[16], dată la care armatele grecești se instalaseră deja în Izmir, iar Mustafa Kemal s-a deplasat de la Istanbul la Samsun[17]. Acest moment este asociat în literatura turcă și ca momentul de debut al Kemalismului, curent ce va domina atât organizarea politico-administrativă a statului turc, cât și mentalul colectiv. Perioada dintre începutul mișcării Kemaliste și semnarea Tratatului de la Sèvres reprezintă o fază de consolidare a naţionalismului turc, etapă pașnică, dar foarte importantă în cadrul războiului. Devenit președinte al Marii Adunări Naţionale Turce în aprilie 1920[18], Mustafa Kemal putea profita și mai mult de oportunitatea de a se opune conducerii politice oficiale a statului turc. Astfel, o serie de congrese la nivelul mișcării kemaliste au fost organizate la Sivas, Erzurum și Amasya, rezultatele lor fiind extrem de importante pentru coagularea și perfecţionarea mecanismelor de funcţionare ale mișcării naţionaliste, ce avea să se transforme în partid politic la sfârșitul războiului. De asemenea, în urma congreselor s-a decis forţarea guvernului otoman de la Istanbul pentru adoptarea pactului naţional în care se acordau anumite libertăţi și drepturi turcilor în interiorul graniţelor securizate[19]. Deși documentul avea un caracter politic și propagandistic în cote egale, prin el s-a acceptat faptul că Turcia a pierdut posesiunile din Balcani și provinciile arabe, dar va păstra suveranitatea asupra teritoriilor locuite de turci, astfel legitimând o acţiune militară împotriva ocupanţilor.

Neacceptarea Tratatului de la Sèvres și dorinţa tot mai mare de revanșă au dus la o serie de discursuri mobilizatoare ale liderilor naţionaliști, mai ales al lui Mustafa Kemal, care a încercat să mobilizeze trupele, printr-o serie de argumente de natură morală. De asemenea, la nivel strategic, s-au trasat direcţiile de acţiune ale unui viitor conflict, astfel că frontul de Vest cu Grecia și cel de est cu Armenia au devenit priorităţile pentru mișcarea de eliberare naţională. În conformitate cu planurile trasate în discursuri, dar cu o destul de slabă pregătire militară și dotare tehnică, armata naţionalistă obţine primele victorii pe frontul de Est împotriva armenilor, eliberând Karsul, Ardahanul și Artvinul, în scurt timp semnându-se și pacea cu Armenia, pe 3 decembrie 1920[20]. Din punct de vedere analitic, semnarea păcii cu Armenia și recuperarea teritoriilor au marcat o mare victorie pentru mișcarea naţionalistă turcă, având o componentă propagandistică foarte mare, ce a ajutat la mobilizarea civililor pentru apărarea provinciilor de pe frontul de sud-est în faţa armatelor franceze și armene.

Din punct de vedere militar, armata naţionalistă a întâmpinat mari dificultăţi pe frontul de Vest, astfel că după ce au avansat destul de mult de-a lungul anului 1920, grecii au fost învinși de către armata naţionalistă în ianuarie 1921. Războiul a continuat, fiind cea mai dificilă etapă în obţinerea independenţei Turciei, iar acest fapt este demonstrat mai bine de analiza asupra confruntărilor militare. Între 1921-1922, războiul devine unul defensiv pentru armata turcă, vădit subţiată și aflată într-o situaţie dificilă, dar care nu capitulează[21]. Deși slab echipată și având o pregătire inferioară grecilor, armata turcă a rezistat mai bine războiului, dând dovadă de unitate și superioritate morală. A doua victorie a turcilor a dus la o reacţie și mai puternică din partea grecilor, însă cu o schimbare de tactică surprinzătoare, Mustafa Kemal organizează un joc de retragere spre Eskișehir, iar mai apoi spre Sakarya, unde obţine o mare victorie, decisivă pentru eliberarea vestului Turciei[22]. Considerată ca fiind una dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie[23], Sakarya a reprezentat mai mult decât înfrângerea grecilor și sfârșitul războiului în Vest, fiind mai degrabă o consolidare și o îmbunătăţire a imaginii lui Mustafa Kemal. Practic, doar inteligenţa și tactica impecabilă a lui Mustafa Kemal au făcut ca Turcia să reușească victoria, iar recompensa pentru conducătorul turc a venit din partea Marii Adunări Naţionale, ce l-a numit mareșal și gazi (luptător victorios pentru destinul islamic)[24].

Pe plan diplomatic, forţa naţionaliștilor turci și buna lor organizare au fost recunoscute printr-o serie de tratate bilaterale. Astfel, atât Franţa, cât și Italia, garante ale sistemului Versailles și implicit ale Tratatului de la Sèvres au renunţat la pretenţiile teritoriale, oferind legitimitate mișcării turce de emancipare. Tratatul de la Ankara, semnat pe 20 octombrie 1921, a proclamat retragerea trupelor franceze din Anatolia[25], fapt ce a dus la concentrarea eforturilor turce de război asupra teatrului grec. Victoria militară și diplomatică au schimbat complet tabloul desfășurării războiului, căci în afară de armata greacă, deja dezorientată, mișcarea naţionalistă avea cale liberă spre obţinerea independenţei. Ultima etapă a războiului, fiind și cea mai importantă pentru obţinerea teritoriului din Vestul Turciei, a devenit rapid un obiectiv major pentru factorii politici și militari turci. Deși Parlamentul turc era destul de reticent în faţa ideii de ofensivă împotriva grecilor, Mustafa Kemal și acoliţii săi exact acest lucru plănuiau. Intrată în istorie ca bătălia de la Dulumpınar, aceasta a reprezentat o uriașă victorie a armatei naţionaliste și a demonstrat încă o dată curajul și exigenţa lui Mustafa Kemal. Victoria turcilor și pătrunderea armatelor naţionaliste în profunzimea teritoriului, până la Izmir, au marcat sfârșitul operaţiilor militare pe frontul de Vest. În privinţa strâmtorilor, controlate de către forţele britanice, principala cale de acţiune occidentală a fost menţinerea status-quo-ului, astfel s-a semnat armistiţiul de la Mudanya pe 11 octombrie 1922[26], ce restaura suveranitatea turcă în Istanbul și deschidea calea negocierilor pentru tratatul de pace.

Victoria naţionaliștilor turci și Tratatul de la Lausanne

La nivel internaţional, reușita naţionaliștilor turci de a modifica prevederile sistemului Versailles și de a obţine, nu doar o victorie militară, cât un nou statut diplomatic, a dus la consolidarea unei noi realităţi politico-strategice la graniţa sudică a Europei. Tratatul de la Lausanne, semnat la 24 iulie 1923, a pus capăt oficial războiului și a trasat frontierele Turciei, care au fost practic subiectul cel mai dezbătut în cadrul negocierilor pentru forma finală a tratatului. Conform principiilor enunţate de Mustafa Kemal într-o telegramă trimisă liderilor mișcării naţionaliste în 1919, doar dorinţa și hotărârea poporului turc pot salva independenţa naţiunii[27], iar rezultatul conflictului a scos în evidenţă exact această idee. Negocierile extrem de complexe și complicate desfășurate pe o perioadă de aproximativ 8 luni au scos la iveală nu doar dârzenia reprezentanţilor turci, dar și diplomaţia lor eficientă ce avea un singur scop și anume independenţa și suveranitatea în noua Republică Turcă.

Forma finală a Tratatului de la Lausanne a scos în evidenţă un joc diplomatic între Turcia și Marea Britanie, astfel pretenţiile asupra posesiunilor arabe ale Imperiului Otoman au fost abolite de către reprezentanţii turci, aceștia recunoscând totodată posesiunea engleză asupra Ciprului[28]. Pe bază de reciprocitate, englezii recunosc toate teritoriile înglobate în noul stat turc, renunţă la ideea creării Kurdistanului și a cedării teritoriale turce către Armenia[29]. În partea vestică, se realiza un schimb de populaţie între Grecia și Turcia, bază importantă pentru stabilitatea și pacificarea regiunii. Strâmtorile rămâneau neutralizate și deschise, iar în privinţa minorităţilor, un subiect sensibil pentru Turcia, semnatarii tratatului au inclus norme privind egalitatea în drepturi și respectarea confesiunii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale[30]. O importantă componentă a tratatului s-a referit și la schimburile comerciale și acordurile încheiate de Imperiul Otoman înainte de Primul Război Mondial, astfel toate acordurile comerciale urmau a se renegocia și a deveni funcţionale[31], fapt cu o bogată semnificaţie pentru Turcia, care poate profita pentru a începe să-și clădească o economie competitivă.

Concluzii

Dintr-o perspectivă analitică, victoria naţionaliștilor turci a pus capăt unei probleme de secole privind Imperiul Otoman și Califatul. Chiar dacă slăbită economic și cu mari probleme privind funcţionarea statului, noua Turcie urma să aibă un cuvânt greu de spus în arhitectura regională de securitate. Recalibrarea forţelor în Orientul Mijlociu și scoaterea din Turcia a Franţei, Italiei și Marii Britanii reprezenta mai mult decât câștigarea unei poziţii dominante pentru republica lui Mustafa Kemal, fiind privită la nivel internaţional ca o oportunitate de rezolvare a problemelor orientale. Pe plan diplomatic, independenţa și formarea unei Turcii solide a fost privită cu ochi buni de marile capitale europene, chiar dacă juridic, acest fapt modifica ordinea de la Versailles și arăta cât de fragil avea să fie sistemul de pace de după Primul Război Mondial. Desfășurat într-o perioadă dificilă pe plan internaţional, dată fiind și luarea puterii în Rusia de către comuniști și lipsa de viziune și reacţie din partea lumii occidentale, războiul turc de independenţă arată, dacă mai era nevoie, cum se poate urni o naţiune de către un conducător abil și puternic. De asemenea, pe plan intern, anii succesori unificării Turciei au o importanţă covârșitoare inclusiv pentru modul cum este organizată Turcia astăzi. Reformele impuse de către factorii de decizie turci au reușit să construiască un stat modern, însă nu neapărat un stat de drept, căci armata avea un rol predominant în jocurile de putere. Totuși, chiar și așa, secolul XX reprezintă pentru Turcia o apropiere de valorile occidentale, nu doar la nivel mental, cum își propunea Kemalismul, ci chiar la nivel pragmatic, prin integrarea în NATO și asumarea responsabilităţilor pentru stabilizarea și consolidarea Orientului.

 

BIBLIOGRAFIE

Surse primare:

Mudros Agreement: Armistice with Turkey, 30 octombrie 1918, German History in Documents and Images, http://germanhistorydocs.ghi-dc.org.

Treaty of Laussane, 24 iulie 1923, The World War I Document Archive, http://wwi.lib.byu.edu/.

Treaty of Sèvres, 10 august 1920, The World War I Document Archive, http://wwi.lib.byu.edu/.

Straits Treaty, 24 iunie 1923, The World War I Document Archive, http://wwi.lib.byu.edu/.

Surse secundare:

AHMAD, Feroz, The Making of Modern Turkey, Londra, Routledge, 1993.

DURAL, Baran, Ahmed, „The leadership of Mustafa Kemal Ataturk: Turkish independence war“ European Scientific Journal, Vol.8, Nr.21, (septembrie 2012).

DUROSELLE, Jean-Baptiste, Istoria Relaţiilor Internaţionale 1919-1947, București, Știinţelor Sociale și Politice, 2006.

FROMKIN, David, A peace to end all peace, New York, Henry Holt and Company, LLC, 1989.

LEWIS, Bernard, The emergence of Modern Turkey, Londra, Oxford University Press, 1961.

PTT Genel Müdürlüğü, Istiklal Harbimizde PTT, Ankara, 2009.

RUSTOW, Dankwart, „The Army and the Founding of the Turkish Republic“ World Politics, Vol. 11, Nr. 4, (iulie 1959): 513-552.

TURLINGTON Edgar, „The Settlement of Lausanne“ The American Journal of International Law, Vol. 18, Nr. 4, (Octombrie 1924): 696-706.

UCUZSATAR, Necati, Ulunay, „The dissolution of the Ottoman Empire and the foundation of Modern Turkey under the leadership of Mustafa Kemal Atatürk“ Journal of Istanbul Kultur University, Nr.2, (2002): 55-68.

ZÜRCHER, Erik, Jan, „The Ottoman Empire and the Armistice of Moudros“ Hugh Cecil and Peter H. Liddle, At the Eleventh Hour: Reflections, Hopes, and Anxieties at the Closing of the Great War 1918, Londra, Leo Cooper, (1998): 266-275. ZÜRCHER, Erik, Jan, Turkey: A modern history, Nijmegen, I.B.Tauris, 2004.

 

NOTE