Introducere

Santiago Carrillo a fost unul dintre veteranii războiului civil spaniol și un activist de seamă al Internaţionalei Comuniste însă dinamica activităţii politice în perioada postbelică l-a îndreptat către o critică aspră a Moscovei și a experienţelor cominterniste ale trecutului. Această metamorfoză a izvorât din frământările identitare ale comunismului internaţional în perioada poststalinistă și a reflectat totodată procesul de degradare a prestigiului și influenţei Moscovei în mișcarea comunistă internaţională. De-stalinizarea a creat condiţii foarte dificile pentru partidele comuniste vest-europene deoarece condamnarea abuzurilor staliniste punea sub semnul întrebării întreaga asociere cu Moscova și cu organizarea ierarhică, centralizată a mișcării comuniste internaţionale, asociere care devenise parte a identităţii politice a acestor partide. Internaţionalismul proletar fusese însușit de partidele comuniste în forma sa instituţionalizată, Comintern-ul, și se manifesta prin raporturi ierarhice de model leninist. Centralismul democratic, ca principiu de organizare a partidelor comuniste, se afla nu doar la baza organizării interne a fiecărui partid, ci inclusiv la baza organizării Internaţionalei Comuniste, iar subordonarea faţă de centrul moscovit fusese acceptată de toate partidele ca o condiţie implicită a organizării leniniste a frontului revoluţionar internaţional.

După moartea lui Stalin însă, Uniunea Sovietică s-a arătat mult mai interesată în conservarea status-quo-ului internaţional decât în cultivarea internaţionalismului mișcării comuniste; coexistenţa pașnică și ulterior întregul proces al destinderii presupuneau acceptarea împărţirii lumii în blocuri, acceptarea deci a influenţei americane în Europa occidentală fără de care Moscova nu putea spera la un accept similar în Europa răsăriteană. Din aceste motive, partea sovietică a folosit relaţia de subordonare în care se găseau partidele comuniste vest-europene în mod special pentru a-și promova interesele de stat decât obiectivele revoluţiei mondiale. Este cunoscut din acest punct de vedere cazul francez, unde Uniunea Sovietică a preferat să-l susţină pe președintele Charles de Gaulle în defavoarea Partidului Comunist Francez (PCF) deoarece politica anti-americană a primului servea scopurilor de politică externă ale URSS.[1] În acest climat, partidele comuniste vest-europene au fost nevoite să-și redefinească identitatea în sensul de a nu mai căuta sursa legitimităţii în exterior sau într-un proces revoluţionar care părea tot mai îndepărtat, în favoarea unui proiect de factură internă, adaptat realităţilor și disociat de Moscova. În cazul italian, această viziune a fost denumită „calea italiană spre socialism“ iar redefinirea relaţiilor cu Moscova a rămas cunoscută drept nuovo internazionalismo („noul internaţionalism“), dar conceptul poate fi extins asupra întregului proces de transformare identitară a comunismului vest-european, în perioada care a premers emergenţa euro-comunismului.[2]

Santiago Carrillo, deși aflat în fruntea unui partid ilegal care își organiza întrunirile mai mult la Paris decât în ţară, s-a remarcat în deceniul al șaptelea drept un energic promotor al „noului internaţionalism“, al reformei relaţiilor dintre partidele comuniste ale lumii. După cum a fost subliniat în literatura de specialitate, „noul internaţionalism“ nu urmărea deloc ruperea relaţiilor cu Moscova, ci doar redefinirea acestora.[3] Păstrarea acestor relaţii era esenţială atât din cauza afinităţilor ideologice și identitare, cât și din cauza subvenţiilor generoase pe care sovieticii au continuat să le acorde comuniștilor vest-europeni pentru multe decenii.[4] Pe aceleași coordonate se înscria și politica internaţională a Partidului Comunist Român (PCR), a cărui conducere era în egală măsură interesată în redefinirea relaţiilor dintre partide pe baze noi însă fără a ajunge până la ruptură.

Această conjunctură a determinat o apropiere deosebită între Nicolae Ceaușescu și Santiago Carrillo, dezvoltarea unei relaţii de încredere consolidată și de subsidiile destul de generoase pe care PCR le plătea deseori Partidului Comunist Spaniol (PCS). În afară de bani însă, realitatea politicii internaţionale impunea ambelor partide să identifice parteneri de dialog capabili să se angajaze într-un front comun îndreptat împotriva Moscovei, un front care să aibă suficient curaj pentru a promova reforma mișcării comuniste dar și suficient de prudent pentru a nu cădea în capcana sciziunii de tip chinez. Din acest punct de vedere, PCR și PCS au găsit fiecare în celălalt un partener de încredere. Relaţia dintre N. Ceaușescu și S. Carrillo a constat în schimburi de vederi și informări reciproce, vitale pentru evitarea izolării și pentru descurajarea represaliilor sovietice și a contribuit astfel la încurajarea promovării „noului internaţionalism“ de ambele părţi.

Unitate și diversitate în mișcarea comunistă

După înlăturarea lui N.S. Hrușciov de la putere, noua conducere sovietică în frunte cu L.I. Brejnev a depus eforturi majore pentru a-și reface prestigiul și influenţa pierdute în anii anterior, fapt interpretat de conducerea PCR drept o încercare de revenire a Moscovei la poziţia de centru al mișcării comuniste. Demersurile sovietice erau legate de două probleme în mod special. Prima era cea a relaţiei cu China, problemă în care Moscova și-ar fi dorit ralierea tuturor partidelor comuniste într-un demers comun de condamnare a maoismului sub forma unei consfătuiri de genul celor organizate în 1957 și 1960 și care au confirmat organizarea unitară a mișcării comuniste după desfiinţarea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste. Cea de-a doua problemă era cea a securităţii europene în privinţa căreia Moscova iniţiase noi demersuri în iulie 1966, cu ocazia consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la Varșovia care a avut loc la București. În această privinţă, Uniunea Sovietică ar fi vrut ca eforturile să fie coordonate, adică în fapt controlate de la Moscova pentru a nu permite iniţiative voluntariste din partea celorlalte state socialiste. În ambele probleme, conducerea PCR era interesată să submineze demersurile Moscovei care în natura lor ar fi limitat libertatea de acţiune a partidului pe plan extern. Consolidarea influenţei sovietice în mișcarea comunistă internaţională ar fi sporit de asemenea presiunile asupra celorlalte partide în sensul uniformităţii și coordonării, adică exact perspectiva pe care conducerea PCR căuta să o evite.

Discuţiile dintre N. Ceaușescu și S. Carrillo evidenţiază cât de dinamice erau dezbaterile din mișcarea comunistă internaţională pe marginea acestor subiecte și nu numai. În ciuda faptului că S. Carrillo s-a dovedit ulterior unul dintre cei mai „indisciplinaţi“ lideri din mișcarea comunistă, în perioada premergătoare intervenţiei celor cinci state socialiste în Cehoslovacia el părea surprinzător de încrezător în intenţiile sovieticilor. Din acest punct de vedere, N. Ceaușescu părea a fi cel care încerca să-l convingă pe liderul PCS asupra intenţiilor sovieticilor. Acest fapt este relevant în sine prin aceea că ilustrază caracterul activ al politicii internaţionale a PCR, eforturile sale de a convinge și mobiliza și alte forţe politice în demersurile sale de opoziţie faţă de consolidarea controlului sovietic în mișcare.

În cadrul întâlnirii din mai 1967, S. Carrillo nu părea a fi prea îngrijorat cu privire la intenţiile sovietice de întărire a controlului asupra celorlalte partide comuniste: „în mișcarea noastră nu există în momentul de faţă nimeni, după părerea mea, care să-și atribuie funcţiile unui centru.“[5] Cu o doză de idealism, Carrillo îi spunea lui Ceaușescu că, în viziunea sa, fiecare partid comunist avea o libertate deplină în a-și elabora propriile politici după cum credea de cuviinţă iar dacă cerea ajutorul altor partide mai mari, cum era cel sovietic, o făcea pentru că partidele mari aveau mai multă experienţă pe când în occident nu exista nici un precedent al construcţiei socialiste.[6] Liderul PCS avea să-și schimbe radical părerea după 21 august 1968 când avea să discute cu Ceaușescu în alţi termeni. La acel moment însă, S. Carrillo părea mult mai preocupat de o altă problemă, cea a obţinerii puterii și tranziţiei la socialism în occident. Se știe că eurocomunismul a contestat după 1975 valabilitatea universală a modelului sovietic, respectiv calea insurecţională pentru obţinerea puterii de către partid, dar preocupările în acest sens au apărut mult mai devreme, după cum ilustrează și discuţiile lui S. Carrillo cu N. Ceaușescu.

Frământările privind posibilitatea tranziţiei pașnice la socialism în occident caracterizau în mod special Partidul Comunist Italian (PCI) și PCS, ulterior alăturându-se și PCF, însă în această etapă preliminară eurocomunismului dezbaterile teoretice pe marginea acestui subiect urmau calea reformei din interior, nu a sciziunii: cu alte cuvinte, PCS și PCI căutau să obţină legitimitate internaţională pentru o altă variantă a accederii la putere, recunoaștere din partea celorlalte partide comuniste și mai ales din partea Moscovei, pentru a salva astfel identitatea internaţionalistă.[7] În cursul convorbirii menţionate, S. Carrillo și-a exprimat preocuparea faţă de problema partidului unic și i-a cerut părerea lui Ceaușescu în această problemă. Aceasta nu era o formă de complezenţă ci ilustra, așa cum s-a afirmat mai sus, preocuparea comuniștilor vest-europeni de a obţine recunoaștere pentru abordarea lor din interiorul mișcării comuniste.

S. Carrillo argumenta în favoarea faptului că în occident condiţiile socio-economice și politice fiind diferite, accederea la putere și construcţia socialismului s-ar fi putut realiza și în condiţiile pluralismului, prin mijloace parlamentare, în cadrul unei largi coaliţii de stânga.[8] Sovieticii încercau să descurajeze o asemenea perspectivă în primul rând pentru că aceasta reprezenta o ameninţare la adresa primatului ideologic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) și implicit o discreditare a căii insurecţionale, iar în al doilea rând Moscova nu agrea eforturile partidelor comuniste vest-europene de a accede la guvernare pentru că această eventualitate ar fi complicat mult raporturile Est-Vest, tulburând status-quo-ul la care Uniunea Sovietică ţinea foarte mult.[9] Este foarte probabil ca N. Ceaușescu să fi înţeles aceste nuanţe deoarece în mai multe discuţii pe această temă el s-a arătat în favoarea tezelor promovate de comuniștii vest-europeni, deși el însuși nu putea evident să adere la acestea.

În discuţia cu S. Carrillo, Ceaușescu s-a arătat de acord cu faptul că partidul unic era o caracteristică a regimurilor socialiste din Europa răsăriteană, derivată din condiţiile specifice acestor ţări, însă nu excludea posibilitatea construcţiei socialismului în condiţii pluraliste: „eu cred că poziţia pe care o au partidele comuniste din occident privind posibilitatea de a trece spre socialism cu existenţa mai multor partide este pe deplin justă și logică.“[10] El argumenta că și PCR a preluat și exercitat puterea în condiţii de pluralism după război, deși acest cadru politic a avut o existenţă scurtă. Trecerea la partidul unic însă, sublinia Ceaușescu, s-a produs în anumite condiţii istorice în România, condiţii pe care el nu le nominaliza. Cu toate acestea, Ceaușescu ţinea să sublinieze faptul că după părerea sa, simpla existenţă a pluralismului nu era suficientă în occident pentru a trece la construcţia socialismului, ci mai era necesară și o platformă politică comună cu alte partide de stânga, eventual cu socialiștii. La acel moment, nici o forţă politică din occident nu se putea angaja la un asemenea program de transformare socială pe cont propriu: socialiștii, argumenta el, nu ar merge niciodată pe o platformă comunistă, motiv pentru care era necesar compromisul și moderaţia, schimbarea graduală.[11]

Din acest punct de vedere, N. Ceaușescu era exact genul de interlocutor cu care S. Carrillo dorea să discute. Poziţia PCR era importantă pentru comuniștii spanioli deoarece le arăta faptul că nu erau singuri, că nu erau izolaţi în demersurile lor de adaptare a ideologiei la condiţiile specifice din Spania. Similitudinile ideologice dintre cele două partide au fost din nou evidente în ianuarie 1968, la următoarea vizită a lui S. Carrillo în România. Principala problemă la acel moment era reprezentată de escaladarea conflictului din Vietnam care crea, în viziunea ambelor părţi, atât o predispoziţie a maselor cât și o obligaţie a partidelor comuniste în direcţia luptei anti-imperialiste.[12] Această poziţie avea o implicită nuanţă anti-sovietică deoarece se știe că Moscova era adepta unei soluţii negociate a războiului din Vietnam, spre deosebire de chinezi care lansau apeluri la intensificarea luptelor armate și a rezistenţei împotriva imperialismului american.[13] Atât PCR, cât și PCS apreciau că lupta împotriva imperialismului trebuia organizată pe baze mai largi decât cele pur comuniste, prin crearea unui front comun împreună cu socialiștii, social-democraţii și catolicii, abordare ce viza din nou Uniunea Sovietică prin consecinţele sale implicite.[14] Scoaterea luptei anti-imperialiste din cadrul sectar al mișcării comuniste internaţionale era de natură să dilueze influenţa Moscovei în această direcţie din moment ce acţiunile partidelor comuniste ar fi fost organizate alături de forţe ce nu se aflau sub control sovietic. De altfel, N. Ceaușescu era un puternic susţinător al colaborării comuniștilor cu socialiști și social-democraţi pe plan european.[15]

O platformă comună contra intervenţiei din Cehoslovacia

Vulnerabilitatea americană cauzată de războiul din Vietnam a fost o oportunitate pierdută pentru partidele comuniste vest-europene și nu numai, în mod special din cauza intervenţiei celor cinci state socialiste în Cehoslovacia. Reformele din Cehoslovacia fuseseră apreciate în mod pozitiv de către comuniștii vest-europeni care asociau încercările lui A. Dubček de a identifica o cale alternativă către socialism cu propriile lor așteptări în acest sens.[16] Succesul cehoslovacilor ar fi oferit legitimitate comuniștilor vest-europeni în interiorul mișcării comuniste internaţionale, ar fi creat un precedent la care PCI, PCS sau PCF ar fi putut să se raporteze. În egală măsură, reformele cehoslovace ofereau un plus de energie comunismului vest-european deoarece reprezentau o replică bună oferită forţelor politice „burgheze“ care acuzau caracterul represiv al regimurilor comuniste. A. Dubček încerca să dovedească faptul că se putea construi socialismul și fără represiune iar aceasta servea excelent interesele comuniștilor vest-europeni de a convinge electoratul că ascensiunea lor la putere nu ar fi însemnat transferul sistemului sovietic în occident.

Din acest punct de vedere, intervenţia militară din Cehoslovacia a fost o catastrofă pentru toţi cei care susţineau reforma mișcării comuniste. Intervenţia dovedea că reforma era imposibilă, că cei care promovau un model alternativ aveau de ales între a rămâne în mișcarea comunistă sau a fi excluși ca „scizioniști“ și, mai ales, oferea argumente în plus forţelor politice adverse. Problema nu era văzută nici de N. Ceaușescu, nici de S. Carrillo doar în termenii riscului unei intervenţii similare, intervenţie care era exclusă în cazul Spaniei dar posibilă în cazul României; ambii căutau să evite izolarea și calitatea de „scizioniști“ și să promoveze schimbarea în interiorul mișcării. Anterior intervenţiei din Cehoslovacia, multe partide au crezut că acest lucru era posibil, dar evenimentele din august 1968 au demonstrat că aceasta era doar o iluzie.

Santiago Carrillo în mod special s-a exprimat foarte vehement împotriva intervenţiei celor cinci state socialiste, când s-a oprit la București la 27 august 1968, la întoarcerea de la Moscova, unde protestase faţă de cele întâmplate în Cehoslovacia. Cu sinceritatea idealistului care a crezut în bunele intenţii ale Moscovei și în posibilitatea reformei, el îi declara lui N. Ceaușescu: „bazele încrederii au fost distruse. Nu se poate avea încredere în cuvântul conducătorilor sovietici [...].“[17] Conducerea PCS trecea practic printr-un moment de criză deoarece, ca și celelalte partide comuniste vest-europene, înţelegea în final că speranţele în schimbare erau inutile și deci întreaga strategie politică a partidului, toată viziunea acestuia despre viitor trebuiau reconsiderate. S. Carrillo își împărtășea cu Ceaușescu concluziile amare la care ajunsese: „experienţa noastră în această criză este că tovarășii conducători din Uniunea Sovietică nu cunosc realitatea, nu cunoșteau realitatea din Cehoslovacia nici în timpul lui Novotny; poporul de ani era sătul de Novotny; nu au făcut nimic, nu au cunoscut realitatea după căderea lui Novotny, n-au cunoscut-o nici în momentul în care au intervenit și n-au cunoscut acest lucru pentru că nu au vrut să-l cunoască. Nu cunosc realitatea nici din lumea capitalistă.“[18] El se mai referea și la faptul că pe parcursul anului 1968 se acumulase în Europa un potenţial revoluţionar major, stimulat de agravarea războiului din Vietnam, iar posibilitatea partidelor comuniste de a profita de această stare de spirit a fost compromisă de intervenţia celor cinci state socialiste în Cehoslovacia. În condiţiile în care state socialiste interveneau militar într-un alt stat socialist, partidele comuniste vest-europene nu mai puteau apăra cauza poporului vietnamez împotriva imperialismului american și își pierduseră serios din prestigiu în faţa electoratului.[19]

Pentru N. Ceaușescu această concluzie amară a lui S. Carrillo era utilă deoarece consolida puternic frontul celor ce se opuneau controlului sovietic și înlătura îndoielile pe care comuniștii vest-europeani le-ar fi avut în legătură cu intenţiile sovieticilor. El îi explica oaspetelui spaniol punctul său de vedere: în Cehoslovacia fusese vorba despre faptul că Uniunea Sovietică încerca să-și consolideze controlul asupra celorlalte partide comuniste folosind mijloace de forţă.[20] S. Carrillo a fost cel care a propus ca în perioada următoare cei doi să ţină legătura îndeaproape pentru a se putea pune de acord, pentru a-și coordona încercările de a rezista presiunilor sovietice, adică exact ceea ce avea nevoie conducerea PCR.[21] Caracterul anti-sovietic al contactelor dintre conducerea PCR și cea a PCS a reieșit clar din afirmaţiile lui S. Carrillo, care îi relata lui N. Ceaușescu o discuţie avută cu conducerea sovietică la plecarea din Moscova spre București: „la venirea noastră aici, la asemenea contrarevoluţionari, mi s-a făcut cunoscut înainte de plecarea mea că tovarășii sovietici nu înţelegeau sensul vizitei mele acum în România. Ponomariov a fost cel care mi-a spus, însă eu i-am răspuns să se mai gândească și poate vor ajunge să înţeleagă. În tot cazul le-am spus deschis, nu puteam să disimulez, că venirea mea aici în acest moment era o formă de a accentua protestul meu. Să vedem dacă le convine să accentuăm dublu acest protest.“[22]

Problema chineză

În politica internaţională a PCR, China juca un rol fundamental deoarece neutralitatea în disputa sino-sovietică era principala formă de manifestare a independenţei românești în mișcarea comunistă iar China oferea PCR un sprijin politic destul de consistent. Din aceste motive, partea română a refuzat să se alăture oricărei iniţiative sovietice care viza condamnarea sau izolarea Chinei însă scopul nedeclarat al conducerii PCR era acela de a contribui la apropierea cât mai multor forţe politice de chinezi pentru a consolida astfel frontul celor ce se opuneau dominaţiei sovietice. N. Ceaușescu a intervenit pe lângă partidele comuniste vest-europene pentru a trata cu mai multă deschidere PCC însă acest lucru era dificil de realizat din motive ideologice în primul rând. Chinezii refuzau să accepte posibilitatea tranziţiei pașnice la socialism în condiţii pluraliste și apreciau calea insurecţională ca fiind sigura posibilă. Criticile îndreptate contra comuniștilor vest-europeni de propaganda chineză făcea dificilă orice reconciliere. Cu toate acestea, progrese semnificative au fost obţinute în relaţia cu comuniștii spanioli, iar N. Ceaușescu nu era străin de acestea.

Conducerea PCR a reușit să împiedice condamnarea Chinei de către consfătuirea internaţională a partidelor comuniste și muncitorești care a avut loc la Moscova, în iunie 1969, iar S. Carrillo s-a plasat de partea PCR în această problemă, deși relaţiile sale cu chinezii nu erau dintre cele mai bune.[23] Se pare însă că N. Ceaușescu a reușit să-l convingă pe S. Carrillo despre importanţa apropierii de chinezi. În cadrul vizitei efectuate de Ceaușescu în China, în iunie 1971, el i-a comunicat premierului Ciu Enlai interesul PCS pentru contacte cu PCC: „tovarășul Santiago Carrillo m-a rugat de asemenea să vă informez despre dorinţa partidului lor de a putea stabili relaţii cu Partidul Comunist Chinez“.[24] S. Carrillo l-a vizitat din nou pe N. Ceaușescu în august 1971, ocazie cu care a mulţumit pentru intermedierea realizată de PCR și s-a exprimat în termeni pozitivi despre relaţia cu chinezii: „în ceea ce privește ce a întreprins tovarășul Ceaușescu faţă de conducătorii chinezi legat de partidul nostru, noi îi mulţumim foarte mult. Aceste măsuri, rezultatele lor, restabilirea relaţiilor cu Partidul Comunist Chinez, vor fi pentru noi un factor de întărire și în același timp încă un element în plus al independenţei noastre. Desigur, vă este clar, noi nu vom fi maoiști, cum nici dumneavoastră niciodată n-aţi fost maoiști [...]“[25] Exact în aceeași termeni vedea și conducerea PCR relaţiile cu China.

În a doua jumătate a anului 1971, o delegaţie PCS condusă de Santiago Carrillo s-a deplasat în China și a purtat ample convorbiri cu conducerea chineză de partid. În decembrie, PCS informa PCR despre rezultatele vizitei în China, pe care le aprecia pozitiv și mulţumea încă o dată pentru intermediere.[26] Succesul acestei vizite era un succes implicit și pentru PCR prin faptul că reprezenta o contribuţie la coalizarea forţelor ce militau pentru reforma mișcării comuniste. În realizarea unui asemenea demers, intervenţia celor cinci state socialiste în Cehoslovacia avusese un rol hotărâtor. Speranţele lui Santiago Carrillo de a impune sovieticilor să recunoască nevoia de schimbare în mișcarea comunistă fuseseră spulberate de intervenţia din Cehoslovacia iar această situaţie a determinat explorarea altor strategii de afirmare a voinţei independente a partidului său. Apropierea de PCC în cazul spaniol și ulterior emergenţa eurocomunismului ca curent distinct au fost în final rezultatul inflexibilităţii cu care Moscova a tratat forţele care militau pentru reformă; fiind lipsite de posibilitatea promovării ideilor lor în interior, așa cum sperase și Santiago Carrillo, forţele reformiste și-au asumat răspunderea promovării unui curs independent pe toate planurile, curs care a scăpat controlului Moscovei și a grăbit în final disoluţia controlului sovietic asupra mișcării comuniste internaţionale.

Concluzii

Conducerea PCR a înţeles conjunctura din sânul mișcării comuniste internaţionale și importanţa colaborării cu alte forţe reformiste. Sprijinul politic și ideologic pe care N. Ceaușescu l-a acordat lui Santiago Carrillo a contribuit la stimularea atitudinii anti-sovietice a partidului spaniol, subminând implicit controlul Moscovei asupra celorlalte partide comuniste. Deși au plecat de pe poziţii diferite, în care Ceaușescu era mai preocupat de presiunile sovietice iar Carrillo mai preocupat de presiunile interne, de specificul revoluţiei socialiste în Europa occidentală, poziţiile ambilor lideri s-au apropiat foarte mult în special din cauza modului defectuos în care PCUS a tratat relaţiile cu celelalte partide comuniste. În fapt, N. Ceaușescu și S. Carrillo aveau foarte puţine lucruri în comun, însă rezistenţa împotriva Moscovei era unul dintre aceste lucruri. Refuzul Moscovei de a accepta ideea de reformă precum și, în mod distinct, intervenţia din Cehoslovacia, au făcut ca acest aspect comun să capete o amploare foarte mare. Astfel, presiunile sovietice au contribuit la apropierea poziţiilor celor două partide, iar apropierea lor a fost de natură să stimuleze atitudinile opoziţioniste ale ambelor conduceri prin simplul fapt că această apropiere era un antidot contra izolării și „excomunicării“.

 

BIBLIOGRAFIE

ANDERSON David L., John Ernst, The war that never ends: new perspectives on the Vietnam War, Lexington, University Press of Kentucky, 2007.

BIGAZZI V. Riva, F., Oro da Mosca: i finanziamenti sovietici al PCI dalla Rivoluzione d’ottobre al crollo dell’URSS: con 240 documenti inediti degli archivi moscoviti, Mondadori, 1999.

BLAKELEY T. J., KURT Marko, „Real Communism or Eurocommunism?: Quo Vadis, Europa?“, Studies in Soviet Thought, vol. 18, nr. 3 (1978): 241

BRACKE Maud, Proletarian Internationalism, Autonomy and Polycentrism, Firenze, EUI Working Paper, 2002.

BRACKE Maud, „From the Atlantic to the Urals? Italian and French communism and the question of Europe, 1956-1973“, Journal of European Integration History, 13:2 (2007): 47-48

CLAUDIN Fernando, “The recent evolution of Eurocommunism“, Contemporary Marxism, no. 2 (1980): 25;

DENITCH Bogdan, “Eurocommunism: A Threat to Soviet Hegemony?“, Proceedings of the Academy of Political Science, vol. 33, nr. 1(1978)

HÖBEL Alexander, „PCI e movimento comunista internazionale 1956-1964 Dal XX Congresso del PCUS al «Memoriale di Yalta»“, in Carlo Spagnolo, Sul Memoriale di Yalta. Togliatti e la crisi del movimento comunista internazionale (1956-1964), Roma Carocci, 2007.

Höbel Alexander, II PCI di Luigi Longo (1964-1969), Napoli, Edizioni Scientifiche Italiane.

LOGEVALL Fredrik, The origins of the Vietnam War, Harlow, Longman, 2001.

Arhivă:

A.N.I.C. Fond CC al PCR, secţia Relaţii Externe, dosar nr. 38/1967

Fond CC al PCR, secţia Relaţii Externe, dosar nr. 12/1968

Fond CC al PCR, secţia Relaţii Externe, dosar nr. 39/1969

Fond CC al PCR, secţia relaţii Externe, dosar nr. 40/1971

Fond CC al PCR, secţia Relaţii Externe, dosar nr. 63/1971

fond CC al PCR, secţia Relaţii Externe, dosar nr. 116/1968

Fond CC al PCR, secţia Relaţii Externe, dosar nr. 194/1971

 

NOTE