În societăţile contemporane, justiţia[1] este o funcţie fundamentală a statului, iar funcţionarea și gestionarea acesteia reprezintă atribute ale Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) în vederea garantării independenţei justiţiei. Gestionarea instanţelor judecătorești din România implică doar sfera organizatorică a activităţii, nu și pe cea care ţine de înfăptuirea actului de justiţie. Prin urmare, dimensiunea analizei noastre va reflecta doar reforma sistemului de gestionare dintr-o perspectivă funcţională.

Cel mai important organ al sistemului de gestionare a instanţelor de judecată românești este, în prezent, CSM. Atribuţii ale gestionării instanţelor de judecată îi revin și Ministerului Justiţiei.[2] Problematica sistemului de gestionare a instanţelor judecătorești a reprezentat, și încă reprezintă, o reală „dispută″[3] dintre cei care își revendică dreptul de autogestionare a instanţelor judecătorești (în spetă judecătorii) și Ministerul Justiţiei care nu dorește să facă prea multe concesii cu privire la atribuţiile sale tradiţionale. În contextul disputei dintre cei doi actori (CSM și Ministerul Justiţiei), un al treilea își face apariţia în procesul aderării europene a României, respectiv Uniunea Europeană. Astfel, perspectivele de reformă a justiţiei românesti s-au născut dintr-o triplă viziune: o viziune europeană (exprimată de Comisia Europeană prin Rapoartele de ţară și prin Rapoartele privind progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare[4]), una internă sistemului (a judecătorilor români) și o a treia susţinută de Ministerul Justiţiei. Care au fost principalele modificări aduse sistemului de gestionare a instanţelor judecătorești în perioada aderării României la Uniunea Europeană? În ce măsură integrarea României în Uniunea Europeană a influenţat procesul de reformă a sistemului de gestionare a instanţelor judecătorești? Studiu de caz efectuat în prezenta lucrare vizează reforma CSM în contextul integrării europene.[5] Analiza noastră se va focaliza doar pe evoluţia Consiliului de la reapariţia sa, în anul 1991, și pănă în prezent. Printr-o analiză diacronică a principalelor modificări aduse, putem afirma că au existat trei valuri de reformă ale sistemului de gestionare a instanţelor judecătorești în România. Primul val, cel incipient, coincide cu adoptarea Constituţiei în anul 1991 și a legilor de organizare judecătorească. Cel de-al doilea val este marcat de revizuirea Constituţiei în anul 2003 și de adoptarea Pachetului de legii judiciare[6] din anul 2004. Și, nu în cele din urmă, cel de-al treilea val, care începe să prindă contur, este reprezentat de cele două proiect recente[7] de revizuire a Constituţiei. Uniunea Europeană a exercitat și încă exercită o influenţă fără precedent asupra proceselor de reformă a sistemului de gestionare a instanţelor judecătorești. [8]

Alegerea acestei teme are la bază atât motive empirice cât și teoretice, dar și rolul pe care justiţia îl are în cadrul unei societăţi democratice. Importanţa acestui domeniu este certificată și de Uniunea Europeană care a decis să continue monitorizarea procesului de reformă a sistemului judecătoresc din România. Noi vom cerceta conţinutul reformelor aduse sistemului nostru în discuţie, identificând dacă acesta a evoluat sau nu, în cele trei etape ale reformei.

Din punct de vedere metodologic, într-o primă fază am analizat legislaţia și literatura de specialitate în vederea identificării principalelor noutăţi aduse de cele trei valuri ale reformei sistemului de gestionare a instanţelor judecătorești. Cea de a doua fază de lucru a acestei lucrări a constat în identificarea principalelor menţiuni făcute de Comisia Europeană în Rapoartele de ţară și în Rapoartele de după aderare (MCV) cu privire la reforma sistemului în discuţie.

Pe baza întrebărilor cercetării si a ipotezelor formulate, mai sus, cele două variabile de lucru sunt: variabila independentă reprezentată de instrumentele de preaderare ale Uniunii Europene în privinţa promovării unei reforme a sistemului de gestionare care să asigure independenţa justiţiei în România. Variabila dependentă este considerată a fi procesul de reformă a sistemului de gestionare a instanţelor judecătorești din România, în spetă reforma CSM. Pe baza celor afirmate, obiectivul principal al acestei lucrări este acela de a analiza modalitatea în care procesul de aderare a României la Uniunea Europeană a influenţat reforma sistemului de gestionare a instanţelor judecătorești.

I.Reconstrucţia sistemului de gestionare a instanţelor judecătorești la începutul anilor ′90

Schimbarea regimului politic la sfârșitul anului 1989 în România a antrenat o serie de reforme (sociale, economice, instituţionale, etc.) la nivelul societăţii românești, printre care, cea mai importantă, considerăm noi, reforma sistemului de justiţie. Reforma justiţiei a implicat, pentru început, adoptarea unei Constituţii democratice în anul 1991, a Legii nr. 92/1992 privind organizarea sistemului judecătoresc și a Legii nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de Procedură Civilă.[9]

După cum se poate vedea, din enumerarea de mai sus, primul pas, si cel mai important, al reformelor l-a constituit adoptarea Constituţiei[10] în anul 1991, act fundamental care a pus bazele unei organizării instituţionale, democratice, bazate pe valorile și principiile statului de drept. Acest val de reformă a readus în ansamblul instituţional al României, CSM.[11] De asemenea, prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă a fost reintrodusă calea de atac a apelului[12], traditională sistemului procedural român, existentă în perioada precedentă regimului comunist, fiind astfel reînfiinţate, după o absentă de aproximativ patru decenii, Curţile de Apel.[13]

Tezele pentru Constituţia din 1991 au susţinut două idei cu privire la CSM. Prima dintre acestea se referea la un CSM compus din magistraţi deputaţi și senatori iar cea de a doua idee susţinea ca lucrările Consiliului să fie prezidate de Ministrul Justiţiei.[14] Doar ce de a doua idee a fost consacrată în Constituţia din 1991. Așadar, art. 133 alin. (1) stabilea: CSM propune Președintelui României numirea în funcţie a judecătorilor și procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. În acest caz, lucrările sunt prezidate, fără drept de vot, de Ministrul Justiţiei. Alineatul (2) al aceluiași articol prevedea: CSM îndeplinește rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. În acest caz, lucrările sunt prezidate de președintele Curţii Supreme de Justiţie. De asemenea, potrivit art. 124, alin. (1) din Constituţie, promovarea, transferarea și sancţionarea judecătorilor erau dispuse numai de CSM, în condiţiile legii. Acestea erau principalele atribuţii constituţionale ale Consiliului. Cât privește componenţa CSM, acesta era alcătuit, potrivit art. 132 din Constituţie, din magistraţi aleși, pentru un mandat de 4 ani, de Camera Deputaţilor și de Senat, în ședinţă comună. Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească reglementa în detaliu atribuţiile și structura Consiliului pornind de la aceste prevederi constituţionale.[15]

După această primă etapă a reconstrucţiei sistemului de valori democratice, a definirii raporturilor instituţionale si a consacrării drepturilor și libertăţiilor cetăţenești, cel de al doilea obiectiv al societăţii românești era aderarea la Uniunea Europeană. Proces care a antrenat un nou val de reforme instituţionale la nivelul societăţii românești. Astfel, la 1 februarie 1993 ţara noastră a semnat Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte și Comunităţile Europene și statele membre ale acestora pe de altă parte. Acest acord a fost ratificat prin Legea nr. 20/1993 și a intrat în vigoare doi ani mai târziu, în 1995, România dobândind statutul de stat asociat Uniunii Europene. La 22 iunie 1995, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană. Doi ani mai târziu, în 1997, Consiliul European de la Luxembourg a hotărât acordarea statutului de stat candidat României. Anul 2000 a început cu deschiderea negocierilor de aderare ale României la Uniunea Europeană. Negocierile de aderare au fost încheiate oficial la sfârșitul anului 2004. În martie 2005 România a semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, tratat ratificat două luni mai tărziu prin Legea nr. 157/2005, iar la 1 ianuarie 2007 România și Bulgaria au intrat în Uniunea Europeană.[16]

II. Reforma Consiliului Superior al Magistraturii în contextul aderării României la Uniunea Europeană

După acceptarea cererii de aderare la Uniunea Europeană, statul român a intrat într-un proces de monitorizare cu privire la îndeplinirea criteriilor de aderare[17] în Uniunea Europeană. Negocierile de aderare ale României în Uniunea Europeană au antrenat reforme instituţionale importante la nivelul societăţii românești în vederea alinierii la standardele europene și a favorizării convergenţei în cadrul Uniunii. Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană a condus la reforme semnificative în domeniul justiţiei românesti ca de exemplu revizuirea Constituţiei în 2003 și adoptarea în anul 2004 a unei noi legislaţii judiciare[18]. Acest proces, necesar, de reformă a justiţiei românești a fost determinat de Uniunea Europeană în perioada de preaderare a României. De reamintit aici, hotărârea Consiliului European de la Copenhaga din 2002 care a amânat intrarea României și Bugariei în Uniunea Europeană pentru data de 01 ianuarie 2007. Impactul acestei decizii a condus imediat la aprobarea prin Hotărârea Guvernului nr. 1052/2003 a Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe anii 2003-2007. Un alt exemplu al influenţei Uniunii Europene în procesul de reformă a justiţiei românești este condiţionarea accederii Romaniei la 01 ianuarie 2007 de adoptarea de către Ministerul Justiţiei a unei strategii clare de reformă a sistemului judiciar până la sfârșitul anului 2005. Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 232/2005 s-a aprobat Strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și Planul de acţiune pentru implementarea acestei reforme.[19]

Revenind la reforma constituţională a CSM[20] făcută prin revizuirea Constituţiei[21] în anul 2003, acestui organism i s-au adus importante amendamente. Sediul materiei este reprezentat de normele constituţionale referitoare la CSM, și anume: art. 125, alin (2) – cu privire la Statutul judecătorilor, art. 133 – Rolul și structura CSM, și art. 134 – face referire la atribuţiile constituţionale ale CSM-ului.

Înainte de a da curs analizei prevederilor constituţionale, se impun, pentru început, câteva lămuriri cu privire la natura juridică a Consiliului. Care este natura juridică a CSM? Constituţia României poziţionează în cuprinsul ei, CSM în capitolul intitulat „Autorităţii judecătorești″. Tot aceeași Constituţie prevede în art. 126, alin (1) că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și prin celelalte instanţe judecătorești stabilite de lege. Articolul 133, alin (1) mentionează CSM ca fiind garantul independenţei justiţiei. De aici rezultă următoarele: CSM este un organism de natură constituţională[22], (al cărui principal rol este de a asigura independenţa justiţiei faţă de imixtiunile sau presiunile ce ar putea fi facute din sfera celorlalte două puteri în stat), care nu poate fi calificat ca un organ ce aparţine puterii judecătorești, deoarece nu înfăptuiește justiţia.[23] Potrivit atribuţiilor sale, dar și a procedurii de alegere a membrilor CSM (cu un accent pe art. 18 din Legea nr. 317/2004), acest organism a fost calificat în doctrina juridică ca fiind o autoritate administrativă autonomă supusă controlului de tutelă din partea Senatului.[24] Prin prisma atribuţiilor constituţionale dar și a celor dezvoltate de legea organică nr. 317/2004 apreciem următoarele: Consiliul Superior al Magistraturii este un organ independent având o dublă natură juridică: administrativă și jurisdicţională.

Cu privire la organizarea și funcţionarea CSM, spre deosebire de prevederile Constituţiei din 1991, legiuitorul constituant derivat a simţit nevoia să stabilescă în detaliu structura Consiliului. Dacă în forma sa iniţială, cea din 1991, Constituţia stabilea o structură corporatistă a Consiliului format numai din magistraţi de carieră, condus de Ministrul Justiţiei, Legea de revizuire a Constituţiei a promovat o nouă viziune cu privire la alcătuirea acestuia. Prevederile articolul 133, alin.(2) din Constituţie nu mai oferă posibilitatea fixării numărului de membri ai Consiliului printr-o lege organică, ci chiar articolul 133 stabilește un număr de 19 membri pentru Consiliu.[25] Astfel, CSM este alcătuit din 19 membri, după cum urmează: 9 judecători și 5 procurori, aleși în adunările generale ale magistraţilor și validaţi de Senat; 2 reprezentaţi ai societăţii civile, specialiști în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională și morală, aleși de Senat și care participă numai la lucrările în plen ale Consiliului; ministrul Justiţiei, președintele Înaltei Curţii de Casaţie și Justiţie și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, care sunt membri de drept ai Consiliului. CSM are două secţii, una pentru judecători, compusă din cei 9 judecători aleși și alta pentru procurori, formată din cei 5 procurori aleși.

Prin revizuirea Constituţiei, CSM are o componentă mixtă, nu mai este format exclusiv din magistraţi de carieră, așa cum prevedea Constituţia din 1991. Includerea în componenţa CSM a doi reprezentanţi ai societăţii civile a fost apreciată în doctrina juridică ca o soluţie progresistă în raport cu reglementarea anterioară, dar nesemnificativă datorită numărului lor redus și a faptului că aceștia participă numai la lucrările în plen ale Consiliului.[26] Și noi considerăm că este o soluţie decorativă datorită rolului scăzut pe care acesti doi reprezentanţi ai societăţii civile il au în cadrul Consiliului raportat la numărul magistraţilor de carieră. Mai mult decât atât în anul 2005 a fost modificată Legea nr. 317/2004 privind CSM astfel încât foarte multe atribuţii importante ale Plenului au trecut în competenţa celor două secţii ale Consiliului[27], în cadrul cărora cei doi membri ai societăţii civile nu au dreptul să participe.

Modificarea constituţională din 2003 a prevăzut și posiblitatea ca Președintele României să participe la lucrările Consiliului. El prezidează lucrările CSM la care participă. De asemenea, prin revizuirea Constituţiei, mandatul membrilor CSM a sporit de la 4 ani cât era înainte, la 6 ani, o modificare apreciată în literatura de specialitate pentru că ar pune la adăpost această instituţie de ciclul alegerile electorale.[28] Președintele CSM este ales pentru un mandat de 1 an, ce nu poate fi reînoit, din rândul magistraţilor prevăzuţi la alin. (2), litera a), art. 133 din Constituţie. Această dispoziţie generoasă poate instala la conducere Consiliului chiar si un procuror care ar coordona un organism al cărui principal rol este de a garanta independenţa justiţiei. În doctrina juridică s-a considerat că mandatul președintelui CSM este prea scurt, fapt ce nu ar permite atingerea tuturor obiectivelor asumate de acesta.[29] Pe de altă parte se poate considera că durata de 1 an a mandatului președintelui înlătură pericolul luptei interne dintre magistraţii aleși cu privire la conducerea Consiliului, astfel încât într-un mandat de 6 ani pot exista 6 președinţi si 6 vicepreședinti din cei 14 magistraţi de carieră[30].

Atribuţiile constituţionale[31] ale CSM sunt: (i) propune Președintelui României numirea în funcţie a judecătorilor și a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii, (ii) îndeplinește rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul raspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor și (iii) garantează independenţa justiţie.

Câteva precizări se impun cu privire la rolul de instanţă de judecată a CSM. În primul rând, atunci cand CSM îndeplinește rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul raspunderii disciplinare, ministrul Justiţiei, președintele Înaltei Curţii de Casaţie și Justiţie și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu au drept de vot. În al doilea rând, am văzut mai sus ca acest organism nu face parte din puterea judecătorescă deoarece nu înfăptuiește justiţia. Articolul 126 alin (1) din Constituţie prevede, clar, că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și prin celelalte instanţe judecătorești. În baza acestei prevederi, doctrina juridică califică ca fiind inoportună sintagma „instanţă de judecată″[32] în cuprinsul articolului 134, alin (3) din Constituţie. Aceasta a apreciat că, prin secţiile sale, CSM actionează, mai degrabă, ca o autoritate administrativ-jurisdicţională. În explicarea acestei calificări stă prevederea constituţională potrivit căreia hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate direct la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.

Probleme de interpretare a ridicat, la început, și articolul 133, alin. (7) din Constituţia României care prevede că hotărârile CSM sunt definitive și irevocabile, adică nu pot fi atacate în justiţie, cu excepţia celor prevăzute la art. 134, alin. (3), cele în materie disciplinară. Astfel în doctrină[33] s-a ridicat problema daca nu cumva această prevedere ar aduce atingere accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie. Legea nr. 317/2004 privind CSM, a reglementat prin art. 29, alin. (7) că hotărârile Plenului CSM privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor pot fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie. Prin această soluţie legiuitorul român a permis accesul la justiţie pentru hotărârile date de Plenul CSM în probleme care ţin de cariera și drepturile magistraţilor. La prima vedere, putem spune că această soluţie este contrară dispoziţiilor constituţionale. Dar, în această cauză, CCR s-a pronunţat menţionând că art. 133, alin (7) din Constituţie se referă numai la hotărârile cu caracter juridicţional, iar cele care privesc cariera și drepturile magistraţilor sunt acte juridice administrative, supuse controlului judecătoresc[34] În plus, ţinând seama și de prevederile art. 152, alin. (2) din Constituţie, în conformitate cu care nici-o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, nu se poate admite că legiuitorul constituant derivat a înţeles să suprime, pe calea revizuirii Constituţiei dreptul magistraţilor de a ataca în justiţie actele de decizie emise de Consiliul Superior al Magistraturii.[35]

Structurarea CSM în două secţii cât si raspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor pe secţii au rezolvat o parte din imperfecţiunile Constituţiei din 1991 atunci când raspunderea disciplinară a judecătorilor era angajată în fata Consiliului Superior al Magistraturii compus atât din judecători cât și din procurori.[36]

În concluzie, chiar dacă revizuirea constituţională a adus amendamente importante CSM, acestea au dezvoltat rolul și atribuţiile Consiliului, dar nu a schimbat cu nimic structura corporatista[37] a acestuia. Includerea doar a doi reprezentanţi ai societăţii civile și încadrarea acţiunilor acestora numai la problemele care se pot ridica în Plenul Consiliul nu au condus la o transparenţă a Consiliului și nici la o formă de control realizat de societate asupra activităţii judecătorilor. Partea bună a lucrurilor, așa cum a subliniat și doctrina juridică, este că prin reformarea CSM în anul 2003 și adoptarea Legii nr. 317/2004 s-a făcut trecerea de la o extremă la alta în funcţionarea sistemului judiciar din România: de la dependenţă totală, la o independenţă totală.[38] Reducerea influenţei sistemului politic s-a făcut prin transferul de competenţe decizionale de la Ministerul Justiţiei (în materia gestionarii resurselor umane și materiale proprii sistemului judiciar), la CSM. Rolul principal al Consiliului este asigurarea independenţei sistemului judecătoresc fată de influenţa politicului, prin atribuţii de selectare, promovare și disciplinare a magistraţilor pe tot parcursul carierei lor profesionale.[39]

III. Consiliul Superior al Magistraturii în Rapoartele anuale ale Comisiei Europene

Pe fondul acestor schimbări legislative survenite în anii 2003-2004, Comisia Europeană, pentru prima dată, a evaluat pozitiv justiţia din România în Raportul de ţară pe 2005, a apreciat introducerea pachetului de legi judiciare dar a subliniat că nu există semnale potrivite în implementarea efectivă a dispoziţiilor conţinute de acesta.[40] De asemenea, tot în același raport se reţinea că „acum CSM este singurul organism responsabil pentru cariera magistraţilor și organizarea curţilor judecătorești și a parchetelor „ fiind „încheiat transferul formal de putere de la Ministerul Justiţiei către CSM.″ S-a mai menţionat că „pregătirea continuă și acumularea de experienţă practică sunt necesare pentru ca CSM să poată să își îndeplinească atribuţiile într-un mod eficient.″ iar cu privire la activitatea membrilor CSM s-a recomandat ca acest Consiliu să aibă o activitate permanentă pentru a evita posibile conflicte de interese.[41]

Atât în rapoartele precedente, cât și în cel prezentat mai sus, cuvintele cheie, aproape nelipsite din majoritatea rapoartelor date publicităţii de Comisia Europeană (aici le includem si pe cele din cadrul MCV) sunt independenţa sistemului judiciar, profesionalismul sectorului, dar și modernizarea instanţelor judecătorești.

Reformele legislative din anii 2003-2004 nu au fost suficient de convigătoare pentru Comisia Europeană, astfel încât aceasta a hotărât să menţină monitorizarea procesului de reformă a justiţiei din România și după data aderării României la Uniunea Europeană.[42]

În primul Raport, de după aderarea României la Uniunea Europeană, privind monitorizarea progreselor din domeniul reformei justiţiei în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare, Comisia Europeană aprecia „că sunt necesare eforturi suplimentare din partea CSM pentru completarea schemei de personal și pentru reformele organizatorice ale sistemului judiciar. Reformele în aceste domenii au fost puse în aplicare, dar parţial.″[43]

În cele două rapoarte ale Comisiei Europene din anul 2008 privind progresele înregistrate de Romania în cadrul MCV, Comisia a subliniat, din nou, „necesitatea elaborării și puneri în aplicare de către CSM a unei scheme de personal raţionale și realiste. Consolidarea capacităţii CSM de a-si îndeplini principalele atribuţii, precum și responsabilizarea acestuia, în special cu privire la abordarea potenţialelor conflicte de interese și a comportamentelor contrare eticii ale unor membri ai Consiliului.″ Pe de altă parte, Comisia a atras atenţia că în ciuda finanţării primite, „CSM nu si-a exercitat încă în totalitate mandatul în mod consecvent″ și „este lent în ceea ce privește punerea în aplicare a deciziilor disciplinare″.[44]

Și în 2009 Comisia Europeană face trimiteri la managementul resurselor umane și la transparenţa și raspunderea CSM, inclusiv prin asumarea de către Consiliu a responsabilităţilor ce îi revin. Se recomandă ca „CSM să aibă o atitudine proactivă în privinţa recrutărilor, a promovărilor, a măsurilor disciplinare, etc. prin publicarea hotărârilor motivate ale Consiliului într-un format clar și accesibil″.

În rapoartele pe 2010 date publicităţii de Comisia Europeană se arată că „există o anumită reticentă a factorilor de decizie din sistemul judiciar de a coopera și de a își asuma responsabilitatea în beneficiul reformei″.

De asemenea, în rapoartele din 2011, 2012, 2013, si cel din 2014, Comisia Europeană reiterează recomandările menţionate mai sus, cele care privesc relativa transparenţă a activităţii Consiliului precum și aspecte care ţin de etica și responsabilitatea membrilor CSM.

IV. Din nou despre revizuirea Constitutiei! O nouă reformă a Consiliului?

Din perspectiva unei noi reforme a CSM, în literatura juridică s-au formulat multe soluţii care au variat de la o reformă în profunzime a CSM până la dizolvarea acestei autorităţi publice și preluarea atribuţiilor acestuia de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.[45]

În ultimii ani două proiecte de revizuire a Constituţiei României au dominat spaţiul public: primul la iniţiativa Președintelui României[46] la propunerea Guvernului, proiect apărut în anul 2011 și cel de al doilea la iniţiativa deputaţilor și senatorilor, proiect a cărui soartă se preconizează că va fi supus votului popular anul acesta.[47]

Proiectul de lege iniţiat de Președintele României prevede, printre altele, o serie de modificări importante ale art. 133 din Constituţie cu privire la CSM. Acestea sunt: (i) Din totalul de 19 membri ai CSM, 5 sunt judecători, 5 sunt procurori aleși de adunările generale ale acestora și validaţi de Parlament, 6 sunt reprezentanţi ai societăţii civile (3 numiţi de Parlament și 3 de Președintele României); (ii) Președintele CSM poate fi ales din rândul tuturor membrilor CSM, magistraţi sau reprezentanţi ai societăţii civile (iii) Hotărârile Consiliului nu pot fi luate prin vot secret și se motivează. Cu siguranţă aceste modificări ar fi schimbat percepţia publică despre CSM, însă Curtea Constituţională le-a declarat ca fiind neconstituţionale pe motiv că au ca efect încălcarea independenţei justiţiei, în contradicţie cu dispoziţiile art.152 alin (1) din Constituţie.[48]

Cel de-al doilea proiect de revizuire a Constituţiei prevede următoarele modificări constituţionale referitoare la CSM: (a) Durata mandatului membrilor CSM va reveni la 4 ani; (b) Se adaugă un nou alineat la art.132, care va prevedea că: Magistraţii aleși membri ai CSM sunt revocaţi din funcţie de adunările generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă, potrivit legii proprii de organizare și funcţionare. (c) O altă măsură propusă este creșterea numărul reprezentanţilor societăţii civile de la 2 la 4 membri, viitorul CSM va număra 21 de membri. (d) Se modifică art.133, alin (3), astfel: Președintele CSM este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre judecătorii prevăzuţi la alineatul (2) litera a). De asemenea, (e) Secţiile CSM propun Președintelui României numirea în funcţie a judecătorilor respectiv a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. Secţia de judecători a CSM gestionează în mod exclusiv cariera profesională a judecătorilor, iar Secţia de procurori a CSM gestionează în mod exclusiv cariera profesională a procurorilor. Hotărarile secţiilor se atacă direct la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.

Concluzii

În „lupta″ sa pentru a obţine dreptul exclusiv de a gestiona instanţele judecătorești, CSM a găsit un aliat puternic în Uniunea Europeană, în perioada procesul de aderare a României. Poziţia vehementă și certă pe care a avut-o Comisia Europeană în majoritatea Rapoartele de ţară, susţinând independenţa justiţiei în România, a favorizat ascendenţa CSM. Revizuirea Constituţiei și adoptarea legislaţiei judiciare din 2004 au adus pentru prima dată CSM în funcţia de autoritate cu rol de a garanta independenţa justiţiei, respectiv în poziţia de organism apt să gestioneze sistemul judiciar. Uniunea Europeană a exercitat o influenţă fără precedent asupra procesului de reformă a instanţelor judecătorești în România, a sprijinit CSM pentru a deveni un organism apt să guverneze magistratura.

După ce majoritatea atribuţiilor importante au fost transferate de la Ministerul Justiţiei la CSM ca urmare a reformelor legislative din 2003-2004, CSM și-a dovedit lipsa de eficientă în ceea ce privește gestionarea instanţelor judecătorești. Așa cum am văzut, în prezentarea de mai sus, se pare că raporturile dintre CSM și Uniunea Europeană s-au schimbat, Uniunea Europeană criticând modul de acţiune al Consiliului în probleme care ţin de gestionarea sistemului judiciar. Pe bună dreptate, putem considera că așteptările Uniunii Europene de la CSM au fost prea mari în raport cu modul în care această autoritate a înţeles să își îndeplinească atribuţiile.

O independenţă totală a sistemului judiciar în raport cu celelalte sfere de putere (legislativă și executivă) ar genera o situaţie perversă, cunoscută sub numele de juristocraţie[49] sau guvernarea judecătorilor. Motiv pentru care unele state democratice si-au regândit logica de funcţionare a consiliilor judiciare, astfel încât să se evite o astfel de situaţie. Un exemplu bun de urmat este reforma adusă, în anul 2008, Consiliului Superior al Magistraturii din Franţa.[50] Poate că de o asemenea reformă are nevoie si Consiliul Superior al Magistraturii din România pentru a i se înlătura caracterul corporatist. Un pas important s-a facut, așa cum am văzut, în anul 2011, dar această initiativă a fost respinsă. Cel de-al doilea proiect de revizuire a Constituţiei pare că ar aduce modificări minore CSM, proiect care are șanse să fie supus aprobării prin votul cetăţenilor. Rămâne de văzut care va fi viitorul rol al Consiliului Superior al Magistraturii din România.

 

BIBLIOGRAFIE

BRICIU, Cornel,Traian, Instituţii judiciare, București, C.H. Beck, 2012.

CONSTANTINESCU, Mihai, MURARU, Ioan, IORGOVAN, A, Revizuirea Constituţiei – explicaţii și comentarii, București, Editura Rosetti, 2003.

DALLARA, Cristina, UE și promovarea rule of law în România, Serbia și Ucraina: reforma justiţiei și politici anticorupţie în cele 3 tări, Iași, Institutul European, 2009.

DANILEŢ, Cristi, Justitia in opinii și analize 2004-2010, București, Universul Juridic, 2010.

DUŢĂ, Oana, Tratatul de aderare la UE: exigenţe în procesul integrării României, București Editura Universitară, 2010.

FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a V-a, București, Universul Juridic, 2011.

LEȘ, Ioan, Instituţii judiciare contemporane, București, C.H.Beck, 2007.

MURARU, Ioan, TĂNĂSESCU, Elena Simina (coord.), Constituţia României, Comentariu pe articole, București, C.H. Beck, 2008.

POPA, Ion, Consiliul Superior al Magistraturii din România – de la succes instituţional la eșec funcţional, București, Universul Juridic, 2011.

POPA, Ion, Tratat privind profesia de magistrat în România, București, Universul Juridic, 2007.

STANOMIR, Ioan, Constituţionalism și postcomunism. Un comentariu al Constituţiei României, București, Editura Universitatea din București, 2005.

TĂNĂSESCU, E.S.; DIMA, B. Reforma constituţională: analize și proiecţii, București, Universul Juridic, 2012.

ZLĂTESCU, Irina Moroianu, Instituţii europene și drepturile omului, București, Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului, 2008.

Articole de specialitate:

CARP, Radu, „Adunarea Constituantă, o soluţie pentru reforma sistemului constituţional românesc?″, Revista de Drept Public, 1 (2008): 105-113

CIOBANU, Viorel, „Câteva reflecţii cu privire la reforma justiţiei în România″ Dreptul, 2 (2006): 17-38

DELEANU, Ion, „Revizuirea Constituţiei″ Dreptul, 12 (2003): 5-36

LEȘ, Ion „Consideraţii privind statutul judecătorilor și perspectiva unei noi organizări a CSM în lumina legii nr. 161/2003″ Curierul Judiciar,6 (2003): 101-118

LEȘ, Ion, „Examen de drept comparat asupra sistemelor moderne de autoguvernare a magistraturii și cu privire la noile reglemetări adoptate de Parlamentul României″ Dreptul, 11 (2004): 5-31

LEȘ, Ion, „O guvernare exemplară a magistraturii″ Curierul Judiciar, 2 (2010): 63-65

POPESCU, Corneliu-Liviu, „Reforma justiţiei în România″, Noua Revistă de Drepturile Omului, 1 (2005): 157-161

POPESCU, C.L., „Functionarea Consiliului Superior al Magistraturii în ipostaza de instanţă de judecată și dreptul la un proces echitabil „, Dreptul, 3 (2005): 5-41

SIMA, Constantin, „Examen critic al dispoziţiilor privind reforma în justiţie prevăzute în Legea nr. 247/2005″, ProLege, 4 (2005): 14-29.

TĂNĂSESCU, Simina, „Revizuirea Constituţiei″, Curierul Judiciar,10 (2003): 74-90

TĂNĂSESCU, Simina, „Despre funcţiile Constituţiei și necesitatea revizuirii″, Revista de Drept Public, 1 (2013): 41-53

TĂNĂSESCU, Simina; POPESCU, Ramona, „Romanian High Judicial Council – between analogy of law and ethical trifles″ Transylvanian Review of Administrative Sciences, 36 (2012): 165-176.

Legislaţie/Jurisprudenţă și Rapoarte:

Constituţia României, Monitorul Oficial al României, nr. 233 din 21 noiembrie 1991

Constituţia României 2003, Monitorul Oficial al României, nr. 767 din 31 octombrie 2003

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

Legea nr. 317/2004 privind CSM

Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 799/2011, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011

Decizia Curţii Constituţionale nr. 901/2009, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009

Decizia Curţii Constituţionale nr. 433/2004, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 1267 din 29 decembrie 2004

Decizia Curţii Constituţionale nr. 339/1997, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.170 din 25 iulie 1997

Rapoartele de ţară emise de Comisia Europeană,1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006

Rapoartele privind progresele înregistrate de România în cadrul MCV, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011, 2012, 2013, 2014

 

NOTE