Introducere

Prezentul articol își propune să analizeze, din punct de vedere interdisdiplinar, recurgând la referinţe de political science și la legislaţia epocii, precum și la documente de arhivă, utilizând metoda comparativă, modul în care s-a fabricat o instituţie paramilitară care a servit intereselor partidului-stat, în cadrul unui regim politic monopartidist. Studiul prezintă arhitectura Gărzii Naţionale, precum și relaţiile dintre Frontul Renașterii Naţionale și aceasta. Pe de o parte, vor fi analizate în mod critic, misiunile uniţăţilor de Gardă, prin trimiterea la documente de arhivă, fapt care va demonstra că Gărda Naţională dispunea de un Serviciu de Informaţii și Propagandă, adică, după cum vom vedea, făcea poliţie politică. Pe de altă parte, studiul mai analizează incompatibilităţile dintre FRN și Gardă, precum și „criteriile“ de selecţie ale celor care intenţionau să se înscrie în organizaţia politică unică, printr-un studiu de caz cu privire la recrutarea și numirea elementelor tinere în structurile de conducere ale FRN.

Ce a fost Garda Naţională pentru partidul unic? De ce regimurile autoritare dispun de astfel de instrumente militare care servesc intereselor politice? Aceasta sunt interogaţiile la care voi încerca să răspund și anume că regimul monarhiei autoritare și-a fabricat instituţii pe care, ulterior, le-a politizat cu scopul de a controla întreg aparatul de stat și de partid. Răspândirea ideologiei regimului reprezenta misiunea partidului unic și a instrumentelor cu care a fost înzestrată: Garda Naţională. Partidul unic, în special Garda Naţională și astfel s-a creat un regim politic arbitrar, prin politizarea excesivă a birocraţiei partidului-stat. Valenţele militariste ale organizaţiei unice au definit partidul și regimul ca pe unul care a avut sprijinul armatei.

Militarizarea politicului

Intrumentul politic și armat al Frontului Renașterii Naţionale a fost Garda Naţională a partidului unic monarhic. Despre Garda Naţională se poate afirmă că s-a dorit a fi un substitut al Gărzii de Fier. Denumirea, aproape identică, relevă această axiomă. Prin fabricarea Gărzii Naţionale, soldatul nu și-a mai îndeplinit misiunea de ostaș, ci a îmbrăţișat misiunea sarcinilor politice cu care a fost înzestrat de noul regim. Referinţa teoretică a lui Armin Heinen, și anume că „regimurile autoritare necesită sprijinul armatei, iar dictatura regală românească nu a făcut excepţie“[1], se vrea a fi demonstrată prin dezvoltarea noţiunii militarizării instituţiilor statului, prin prezenţa generalilor în structurile de conducere ale partidului unic. Prefecţii și primarii erau colonei și generali activi sau în retragere ai armatei române, puși sau numiţi în funcţii prin decret regal. Politizarea instituţiei Gărzii se va realiza prin intermediul funcţionarilor și ideologiei frontiste. În epocă se spunea că „Garda nu era o organizaţie după modelul întrebuinţat de partidele politice în care totul se reducea la asmuţirea unor oameni împotriva altor oameni“[2]. Aluzia făcea trimitere la haosul politic instaurat de pluralitatea organizaţiilor politice, adică la decadenţa democraţiei, parlamentarismului și politicianismului.

Apariţia militarilor, în politică și în aparatul de stat, denotă existenţa unui regim politic lipsit de legitimitate pe care monarhia autoritară nu o putea administra decât prin recurs la forţă armată. Fiind organizaţi și disciplinaţi în plan ierarhic, dotaţi cu spirit corporativ și cazon, promovând o comunicare reciprocă și dispunând de forţa armelor, militarii reprezintă, deseori, cea mai puternică structură a societăţii. Intervenţia militară apare justificată ca fiind întreprinsă în numele interesului și al securităţii naţionale, în scopul evitării dezlănţuirii războiului civil sau în scopul proceselor de modernizare economică și socială[3]. Forţele armate și partidul unic își protejază, își legitimează și întrepătrund acţiunile, atât sub aspect organizaţional, cât și sub cel funcţional, de la propagandă la activităţi culturale, de la modernizare economică la acţiuni în domeniul legislativ[4]. Fabricarea celei de-a doua forţe armate, paramilitare, a fost reprezentată de apariţia organizaţiei auxiliare a FRN-ului, care a fost condusă de elemente ale armatei sau de foste cadre ale corpului ofiţeresc, înscrise în partidul unic. Unităţile Gărzii erau conduse de comandanţi, numiţi dintre membrii FRN, preferaţi fiind foștii ofiţeri activi ai armatei sau cei în rezervă. Astfel, „comandantul Capitalei, comandanţii de Ţinut și Judeţ au fost numiţi prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne. Toţi ceilalţi comandanţi de plasă, centru orășenesc, comună și sat au fost numiţi prin decizia generalului-comandant. Nu oricine putea fi comandant, ci doar aceia care urmau, în prealabil, cu succes, cursurile de comandanţi“[5]. Generalul-comandant reprezenta organul de conducere permanentă a Gărzii și, în această calitate, îndeplinea funcţia de membru în Consiliul Superior al FRN. Generalul era ajutat în conducerea Gărzii de un Stat Major, numit prin decret regal, dintre foștii ofiţeri superiori ai armatei active. Statul Major al Gărzii dispunea de un Serviciu al Propagandei, care avea ca atribuţii culegerea informaţiilor privitoare la starea de spirit din ţară, la problemele de interes obștesc și faţă de principiile și scopurile FRN, precum și propaganda prin publicaţii periodice, în legătură cu această organizaţie[6].

Regimurile autoritare cu valenţe militare, prin ofiţeri, controlează actul de guvernare, care este lipsit, în acest fel, de orice ideologie specifică și acţionează pe baze prevalent pragmatice, în limitele mentalităţii birocratice, specifice militarilor și civililor, în prezenţa unui partid unic, de masă, sponsorizat de putere, care poate fi prezent mai mult cu scopul de a ocupa spaţiul politic, pentru a reduce participarea populaţiei la viaţa politică, decât în scopul unei mobilizări populare, fie chiar controlate[7]. În acest sens, rolul „Gărzilor Naţionale a fost acela de a fi chemate să păstreze contactul strâns cu masele populare, având datoria să le îndrume, să le orienteze și să remedieze cu un ceas mai devreme împotriva agitatorilor care cereau oamenilor aderarea la organizaţii străine, contrare intereselor ţării“[8]. Despre rolul Gărzii Naţionale s-a exprimat și istoricul Nicolae Iorga, consilier regal, care considera că „Frontul, cu Garda lui naţională, este tot ce poate fi mai bun pentru monarhie, iar Coroana trebuie să găsească mobilizare și în alte forţe, decât cea a maselor mobilizate de cine știe ce demagog. Ţara a sprijinit prin Front Coroana, în primul rând, dar Coroana trebuie să se sprijine pe un Parlament liber“[9]. Atitudinea critică a istoricului Nicolae Iorga, la adresa regimului și partidului condus de regele Carol al II-lea, se observă prin poziţia acestuia în legătură cu necesitatea fundamentării regimului, în vederea reînvierii instituţiei parlamentului și reintroducerea libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, suspendate prin decretul stării de asediu care introducea cenzura[10].

Mobilizarea, pe de parte, poate antrena segmente limitate ale populaţiei, la nivel de elite, ori poate lua un caracter de masă, în cazul în care ea este decisă de populaţie, anterior mobilizată în cadrul unei situaţii politice mai competitive, dar lipsită de instituţii politice capabile să satisfacă cerinţele generate de mobilizare ori să garanteze desfășurarea unor procese stabile de schimbare socială și politică[11]. Pe de altă parte, populaţia, agitată din punct de vedere politic, este răcită de regimul autoritar instaurat, inducând uneori cetăţenii spre forme de apatie și detașare. Ceea ce regimul îi cere populaţiei este, în fond, să nu se ocupe de politică[12]. Domenico Fisichella, analizând regimurile autoritare de mobilizare, ajunge la concluzia că acestor regimuri „le este mai mare tentaţia de a antrena mulţimile sociale în procesele politice, fără însă ca mobilizarea să ajungă să cuprindă omul în multitudinea dimensiunilor sale: autoritarismelor le este suficientă antrenarea și sprijinul persoanelor ca subiecţi politici, în postura lor politică, și nicidecum ca subiecţi totali“[13].

Militarii erau cei care coordonau activitatea FRN-ului, având rolul de a supraveghea membrii partidului, în interiorul și în afara organizaţiei politice unice. Scopul era reprezentat de mobilizarea indivizilor în jurul regelui, împotriva legionarismului și propagandei comuniste, care agitau spiritele tineretului și muncitorilor. O altă dimensiune a FRN este reprezentată de faptul că partidul unic era așezat pe baze profesionale, efect al statalismului organic și al ordinii constituţionale corporative, reprezentând exprimarea preocupărilor publice și fiind completată cu o Gardă proprie, ca instrument de disciplină și ordine interioară. Astfel, „FRN a reprezentat mijlocul prin care Naţiunea și-a exprimat gândurile și a fost rezervorul din care, printr-o selecţie severă a elitelor, se vor recruta elementele de conducere ale ţării“[14]. Raţiunea de existenţă a Frontului Renașterii Naţionale a fost ca, pe de o parte, „membrii Frontului să lămurească masele populare, prin contact direct, să propage actele de guvernământ în legătură cu împrejurările, pe de altă parte, Frontul Renașterii Naţionale va fi în stare, prin ramificaţii tentaculare, să plece urechea la bătăile inimii mulţimii, să culeagă din milioanele de căminuri modeste dorinţele și voinţele care tind și au dreptul să se facă auzite, aceste milioane de pături trebuie să alcătuiască plămada din care iese apoi, printr-o sinteză înţeleaptă, voinţa și dorinţa naţiunii“[15]. Prin urmare, ideologia oficială a regimului a fost exercitată de guvern asupra populaţiei, prin intermediul membrilor Gărzilor Naţionale și a partidului unic și cu ajutorul rezidenţilor din ţinuturi. FRN reprezenta legătura dintre indivizi și elitele locale care aveau ca obiective exercitarea mobilizării sociale prin intermediul ideologiei.

Arhitectura Gărzii Naţionale

Organele de execuţie ale FRN se regăseau în relaţii de dependenţă ierarhică, conform articolului 22 din Regulamentul de organizare a FRN, adică ierarhia era stabilită pe cele trei categorii de profesii. Cu alte cuvinte, Secretarul General, pentru ocupaţii intelectuale, avea în subordine numai pe secretarii pentru profesiile intelectuale, fără autoritate asupra celor de la categoria agricultură sau muncă manuală. Pentru Garda Naţională, ierarhia era stabilită de art. 10 din Regulamentul Gărzii Naţionale, care amintea faptul că „în ea nu intrau decât comandanţii de unităţi ai Gărzii“[16]. Generalul-Comandant reprezenta organul de conducere permanent al Gărzii. El întruchipa întrega activitate a Gărzii, potrivit directivelor primite din partea Directoratului Frontului. O dispoziţie interesantă este înscrisă în articolul 35, din Regulamentul Gărzii Naţionale, care prevedea că: „întrebuinţarea unităţilor de Gardă Naţională se producea la ordinul Generalului-Comandant, iar în cazuri de vădită urgenţă și necesitate și la cererea Secretariatului Frontului, la sat, comună și plasă; în această eventualitate, se solicita și aprobarea Secretariatului de judeţ al FRN“[17]. Garda era un organ auxiliar al FRN, iar Generalul-Comandant al Gărzii Naţionale îndruma activitatea acesteia, potrivit directivelor primite din partea Directoratului. Misiunile Unităţilor de Gardă constau în: a) menţinerea ordinii cu prilejul manifestaţiunilor de orice fel ale organizaţiilor FRN; b) cooperarea cu organizaţiile existente, în vederea pregătirii pentru apărarea pasivă împotriva atacurilor aeriene; c) colaborarea cu Straja Ţării și Serviciul Social; d) cooperarea în timp de război cu organele militare, pentru menţinerea siguranţei, liniștei și executarea unui Serviciu de Informaţii[18]. Candidaţii pentru calitatea de membru al Gărzii trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie membri ai Frontului; b) să fie valizi; c) să aibă cel puţin vârsta de 23 de ani și cel mult vârsta de 50 de ani; d) să știe a scrie și a citi românește; e) să fi avut întotdeauna o bună purtare în societate[19].

Statul Major al Garzii Naţionale dispunea de un Serviciu de Informaţii și Propagandă care se afla sub îndurmarea Consilierului Tehnic. Acest serviciu avea ca principale atribuţii colectarea informaţiilor de ordin politic care: a) se refereau la activitatea diferiţilor oameni politici neîncadraţi în FRN sau încadraţi de formă, ca să-și poată continua activitatea lor de ponegrire sau defăimare a regimului actual, la adăpostul organizaţiei FRN; b) Activitatea viza, în general, orice acţiune politică contrară ideologiei și doctrinei FRN; c) Această sferă de acţiune includea orice curent politic-social, idei sau păreri care circulau în public pe căi ascunse, de la om la om, verbal sau scris; d) Erau vizaţi, în special, foștii demnitari politici care se simţeau înlăturaţi de la conducerea FRN sau nu mai aveau nicio întrebuinţare și deci nicio sursă de venituri, fiind nemulţumiţi cu simpla calitate de membri FRN[20]. Aceste informaţii se aduceau la cunoștinţa Comandantului General și Ţinutului care le centraliza pe judeţe și păstra evidenţa acestor elemente. De la Comandamentul General al Partidul Naţiunii, Serviciul Informaţii, prin referatul din 5 iulie 1940, pentru executarea dispoziţiunilor Marelui Stat Major, se poate observa faptul că Cercurile de Studii funcţionau în vederea strângerii de informaţii, pentru existenţa statului român. Era necesar să se creeze câte un serviciu contrainformativ, camuflat, sub denumirea de Serviciu de Studii și prevederi[21]. Comandanţii Gărzilor Naţionale de judeţe trebuiau să întreprindă și o acţiune contrainformativă depinzând direct de cei trei delegaţi[22].

Serviciului informaţii al Gărzii partidului unic

Comandantul Gărzii Naţionale de plasă și de comună era un organ în subordinea comandantului de Judeţ. El cauta informaţii și le transmitea, în formă brută, comandantului Gărzii Naţionale de Judeţ. Comandantul de plasă și comună nu poseda niciun fel de scripte și nu ţinea niciun fel de dosar în această privinţă. Informaţiile recoltate se transmiteau verbal sau prin note informative fără oprirea vreunei copii[23]. La capitolul IV-lea din Legea pentru organizarea FRN se amintea despre mijloacele contrainformative. Astfel, metodele militarizate practicate de partidul unic nu erau specifice unei organizaţii politice, ci unităţilor militare și poliţiei politice. Prin urmare, recrutarea agenţilor informatori acoperiţi și rezidenţi se facea dintre membrii Gărzilor Naţionale care erau selectionaţi și care puteau să corespundă cerinţelor din toate punctele de vedere, fiind apţi a întreprinde o acţiune contrainformativă. Acești agenţi rezidenţi, acoperiţi ca ocupaţie, comunicau direct cu comandamentul respectiv și puteau fi cunoscuţi numai de aceștia. Pentru identificarea lor, comandamentul de judeţ, putea emite un număr de ordine dintr-un carnet special[24]. Care erau problemele de urmărit? Acest lucru era specificat în capitolul al V-lea și anume: „contrainformaţii de ordin politico-social, starea de spirit a populaţiei, activitatea diferiţilor oameni politici încadraţi sau neîncadraţi în Partidul Naţiunii, acţiuni contrare ideologiei și doctrinei Partidului Naţiunii, idei sau păreri care circulă pe căi ascunse, contra, de la om la om, verbal sau scris, informaţiuni de ordin poliţienesc sau judiciar, acţiuni ce urmăreau răsturnarea ordinei sociale prin acte de teroare, spionaj, acţiuni subversive, tot ce este contrar siguranţei interioare și exterioare a statului“[25]. Măsurile propuse de Statul Major au constat în: „acţiuni concentrate cu armata și celelalte autorităţi administrative, de jandarmerie, poliţie, școale bisericești ale ţării; propagandă intensă pentru ideologia FRN, prin metode de convingere și întărire a încederii în noua orânduire a Statului, prin recâștigarea celor care au fost vremelnic abătuţi de la calea românismului“[26].

Dacă antipropaganda era de competenţa armatei, ţinerea sub control a fostelor partide politice era de competenţa partidului unic și a guvernului. Elementele care se ocupau de exercitarea controlului erau funcţionarii, printre care și rezidentul regal. Din cercetarea documentelor de arhivă a rezultat faptul că rapoartele rezidentului contribuiau la politica guvernamentală. Circulara pe care o trimitea Secretariatul General al FRN către secretari FRN de Ţinut și Judeţ specifica faptul că „în unele judeţe ale ţării se găseau elemente care activase în fostele partide politice și care, în loc să se alăture acţiunii, se izolau de mișcarea FRN, criticând noua mișcare politică“[27]. Anumiţi agenţi ai unor grupări politice desfiinţate nu pierdeau prilejul să-și manifeste neîncrederea în FRN. Metoda de a semăna neîncrederea în rândul celor de bună credinţă (atât la orașe, cât și la sate) trebuia combătută cu toate mijloacele. Românii trebuiau să fie uniţi în jurul Tronului și conducătorilor acestui neam. Aveau datoria de a demasca pe semănătorii de știri false; de a afla numele tuturor celor care răspândeau aceste zvonuri dăunătoare unităţii neamului, aveau obligaţia de a cunoaște programul FRN, de a răspândii ideologia sa, în vedera formării unui spirit public sănătos [28]. Raportul către Ministerul de Interne infirmă adevăratul rol jucat de Garda Naţională, care nu a fost în stare să-și îndeplinească atribuţiile pentru care a fost înfiinţată. Garda era lipsită de acel dinamism care ar fi trebuit să fie caracteristica principală a acestei organizaţii. Programul era insuficient de atractiv și a făcut ca membrii Gărzii să fie utilizaţi mai mult pentru decor la diferite manifestaţii frontiste, și prea puţin la o activitate reală, impunătoare și atractivă[29]. Astfel, „membrii au fost autorizaţi să facă pe agenţii de constatare a contravenţiilor la legea speculei, argumentează raportul, prin faptul că unităţile erau formate din oameni de peste 50 de ani, care erau obosiţi și inapţi pentru o activitate care cerea mobilitate, spirit de iniţiativă și entusiasm“[30]. Raportul cerea întocmirea unui program plăcut, căci de el depindea succesul sau insuccesul executării lui. Prin comparaţie, „din experienţa altor ţări, s-a putut trage concluzia că atât în mediul rural, cât și în cel urban exerciţiile de tir, practicarea de sporturi adecvate situaţiilor, servicii de pază, control, siguranţă generală, activităţi culturale și sociale, coruri, fanfare și diferite concursuri de stimulare, prezentau un mai mare interes. La șezători sau consfătuiri, se recomanda să se caute ca toţi participanţii să aibă rol activ“[31].

Atribuţiile Gărzii Naţionale, ca organ de ordine al FRN, au constat în cooperarea în timp de război, cu organele militare pentru menţinerea siguranţei și liniștei publice. Conform noii legi a FRN, Serviciul în Garda Naţională era considerat ca fiind o onoare care se încredinţa numai celor hotărâţi să se sacrifice pentru interesele superioare ale ţării și pentru Rege[32]. În cadrul NSDAP, de exemplu, „ordinele erau încredinţate doar formaţiunilor de elită ale partidului, care erau silite să asculte ordinele Fuhrer-ului și să execute voinţa conducerii politice a partidului[33],

„Selecţia“ membrilor Gărzii Naţionale

Dintr-un raport de activitate al Secretarului din Ţinutul Someș pentru toate categoriile: agricultură și muncă manuală, industrie și comerţ și ocupaţii intelectuale putem afla mai multe detalii,în privinţa relaţiilor dintre FRN și Garda Naţională, și anume: „comandanţii de Gardă nu erau prea bine aleși, că aveau un aer de întâietate și se amestecau în chestiuni la care nu se pricepeau“[34]. Obiecţiile puneau în lumină faptul că „membrii Gărzilor nu erau recrutaţi cu destulă grijă dintre persoanele cele mai corecte și dinamice, iar combaterea speculei dădea prilej la semnalarea de abuzuri interesante din partea angajaţilor Gărzilor“[35]. Raportul amintea de nevoia delimitării perfecte a atribuţiunilor Gărzilor în rândul cadrelor FRN, pentru ca ele să-și poată îndeplini rolul. Pe de altă parte, dintr-un alt raport al Ţinutului Marea din 14 martie 1940, putem afla că „Garda Naţională era pusă sub ascultarea președinţilor locali și era nevoie ca președintele să știe cine merită să fie în Gardă și cine nu, de unde rezulta că președintele confirma tinerii membrii ai Gărzii“[36]. Raportul, pe de o parte, amintea despre recrutarea în Gardă a oamenilor vârstnici, ieșiti din elementele armatei. Bătrânii puteau fi întrebuinţati atât la menţinerea ordinii, a siguranţei publice, cât și ca mână de lucru. Pe de altă parte, raportul, indica Gărzii faptul că trebuia să-și pună la punct un serviciu de informaţii, precum și unităţi de ordine compuse din elemente tinere și sportive care să cunoască boxul și să se instruiască în mijloacele de apărare, pentru a fi apte, la nevoie, să aducă repede la ascultare pe cei cu totul recalcitranţi[37]. Activitatea politică a Frontului Renașterii Naţionale se desfășura după metodele și mjloacele armatei, care coordona activitatea membrilor Garzii Naţionale, iar membrii braţului armat făceau parte din partidul unic carlist și, în plus, erau plătiţi de către organizaţia politică, ca funcţionari de stat și de partid. Militarii conduceau atât partidul unic, cât și Gardă Naţională.

Agitatorii și bătăușii electorali[38] ai partidelor politice desfiinţate, pe de o parte, au fost înlocuiţi cu elementele educate de către partidul unic spre a asigura ordinea, iar pe de altă parte, selecţionarea, recrutarea membrilor Gărzii, nu se realiza pe principii meritocratice, generând astfel corupţie, în rândul braţului armat al Frontului. Atribuţiile oficiale ale Gărzii constau în menţinerea ordinii în ţinuturi, iar cele neoficiale aveau în vedere monitorizarea membrilor și opozanţilor partidului și regimului. Activităţile de control și supraveghere erau specificate în chiar programul FRN și al Gărzilor Naţionale. Supravegherea comuniștilor și legionarilor de către Gărzile Naţionale, în colaborare cu Marele Stat Major, viza controlul activităţii subversive a acestora, prin propaganda derulată împotriva schimbării ordinii statale, monarhice.

Elementul critic adus acestei instituţii militarizare a organizaţiei politice unice, din chiar interiorul organizaţiei, a constat în neîndeplinerea programului și atribuţiilor cu care a fost înzestrată Garda Naţională. Principala dimensiune a gărzilor regale a fost cea de răspândire a ideologiei FRN, modalitate prin care s-a încercat reformarea spiritului tineretului, în sens frontist, în conformitate cu principiile doctrinare ale Gărzii și partidului unic. Ascensiunea tineretului în funcţiile partidului și ale Gărzii s-a dorit a fi în concordanţă cu retorica populistă promovată de regim. Membrii Gărzii erau mai mult decorativi, însă rol de parodie a jucat și Parlamentul corporatist, cât și organizaţia politică unică, iar noul regim autoritar a reprezentat decorul vechiului regim democratic.

Concluzii

Statul a fost cel care controla birocraţia, prin intermediul partidului și Gărzii Naţionale, care era populată, în mare parte, cu ofiţeri din armata română. Ca și în administraţie, construcţia partidului unic, cu personal de la stat, se făcea prin numiri și avansări, ca și în perioada funcţionării regimului parlamentar democratic, conform rapoartelor studiate. Deși se proclama ca fiind un nou regim, el se comporta ca și cum ar fi fost regimul vechiului sistem. Ideologia oficială a regimului a fost exercitată de guvern asupra populaţiei, prin intermediul membrilor Gărzilor Naţionale și partidului unic, dar și cu ajutorul rezidenţilor din ţinuturi. Funcţionarea partidului-stat s-a datorat simbiozei dintre elitele militare și cele politice din cadrul partidului unic, reprezentând instrumentul de autoritate în opera de guvernare. FRN nu era doar un instrument de control administrativ, ci mai era și sursă de propagandă, având datoria să desfăsoare activităţi antipropagandistice, împotriva curentelor ideologice ale vremii, în special împotriva mișcării comuniste și legionare, activităţi care erau de resortul Marelui Stat Major, care obliga pe șefii de judeţe și de ţinuturi să se ocupe de gestionarea acestui pericol de ordin statal.

Garda Naţională a fost instituţia politizată a regimului și a partidului unic care și-a dovedit ineficienţa datorită subordonării generalului comandat faţă de partid. Militarii conduceau atât partidul unic, cât și Gardă Naţională. Studierea documentelor de arhivă a confirmat faptul că Garda era lipsită de dinamism, iar programul era insuficient de atractiv pentru membrii săi, care erau folosiţi mai mult la manifestaţii. Accederea tineretului în funcţii, în cadrul partidului unic și a Gărzii Naţionale, a reprezentat una dintre dezideratele nerealizate ale regimului. Prin intermediul statului, „partidul propaga ideologia cu ajutorul mijloacelor de constrângere, de publicitate și de propagandă“[39]. Implementarea ideologiei regimului în toate straturile societăţii reprezenta atributul noilor instituţii: Gărzile Naţionale, FRN-ului și Cercurilor de Studii. Noile instituţii erau ideologizate și au servit instaurării ordinii în ţară, prin intermediul organelor coercitive de supraveghere și control.

 

BIBLIOGRAFIE

Cărţi:

ARENDT, Hannah, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, București, Editura Humanitas, 2006.

ARON Raymond, Democraţie și totalitarism, traducere de Simona Ceaușu, București, Editura All, 2001.

HEINEN Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail, O contribuţie la problema fascismului internaţional, traducere de Cornelia Esianu și Delia Esianu, București, Editura Humanitas, 2006.

FISICHELLA Domenico, Știinţa Politică, Probleme Concepte, Teorii, traducere din limba italiană și postfaţă de Victor Muraru, Iași, Editura Polirom, 2007.

Ţara Nouă prin Munca Tuturor, Biblioteca FRN, București, Editat de Subsecretariatul de Stat al Propagandei, Imprimeria Statului, 1939.

Documente de arhivă:

A.N.I.C., Fond FRN, dosar nr. 18/1939

A.N.I.C., Fond FRN, dosar nr. 2/1939-1940

A.N.I.C., Fond FRN,dosar nr. 6/1939-1940

A.N.I.C., Fond FRN, Dosar nr. 23/1940

A.N.I.C., Fond FRN, Dosar nr. 848/1940

A.N.I.C., Fond FRN, Dosar nr. 850/1940

A.N.I.C., Fond Președinţia Consiliului de Miniștri, dosar nr. 171/1939

Monitorul Oficial:

Monitorul Oficial, Nr. 34 din 11 februarie 1938.

Monitorul Oficial, nr. 9, partea a III-a, Imprimeria Centrală, București, 1939.

Ziare din epocă:

Universul, nr. 58 din 1 martie 1939.

Universul, nr.111, din 26 aprilie 1939.

Universul, nr. 119 din 4 mai 1939.

Universul, nr.123 din 8 mai 1939.

 

NOTE