I. Introducere

În cele ce urmează voi aborda Politica de Mediu a Uniunii Europene utilizând cadrul conceptual al instituţionalismului istoric. Voi aloca partea de început clarificărilor metodologice asupra acestei variante a neoinstituţionalismului, urmând a aplica ulterior conceptele specifice acestei abordări pe evoluţia politicii de mediu, cu o atenţie sporită acordată reglementărilor privitoare la reducerea poluării. Consider necesară o remarcă suplimentară, și anume aceea că, deși în mod evident voi trata lucrurile din perspectiva evoluţiei lor istorice, analiza nu se dorește a fi una exhaustivă și nici cu precădere cronologică. Mai mult, îmi voi limita analiza la originile politicii de mediu și la evoluţia acesteia până la Tratatul de la Nisa, deoarece consider că instituţionalismul istoric se pliază mult mai bine pe acele decenii de început ale acestei dimensiuni a politicii Uniunii Europene.

II. Clarificări conceptuale asupra instituţionalismului istoric

Instituţionalismul istoric poate fi definit drept o abordare teoretică ce își propune să analizeze situaţii empirice, având o orientare istorică și acordând atenţie modului în care instituţiile structurează și influenţează comportamentul politic[1]. Reprezentând o aurea mediocritas între instituţionalismul alegerii raţionale și cel sociologic, instituţionalismul istoric consideră că relaţia dintre structură și agenţi este una de interdependenţă – instituţiile nu determină comportamentul, ci oferă doar un context specific care limitează într-o măsură mai mare sau mai mică alegerile actorilor politici[2]. Caracterul „median“ al instituţionalismului istoric reiese de altfel și din aceea că este „un proiect teoretic“ de rang mediu[3]. Conceptul central este evident cel de „instituţie“, definit în mod asemănător de diferiţi teoreticieni. Astfel, Hall și Taylor consideră că instituţiile sunt „proceduri formale sau informale, rutini, norme și convenţii“, a căror evoluţie este influenţată de dependenţă de cale și consecinţe neintenţionate. [4] Ikenberry consideră că termenul „instituţie“ se aplică deopotrivă caracteristicilor organizaţionale ale unei comunităţi politice, dar și normelor și regulilor care stabilesc relaţiile dintre actori, altfel spus, aranjamentelor guvernamentale, structurii socio-politice, ordinii normative a comunităţii politice[5].

Printre asumpţiile fundamentale ale instituţionalismului istoric se numără cele care postulează existenţa unor consecinţe nebănuite ale adoptării unei anumite configuraţii instituţionale, a dependenţei de cale, a momentelor critice de ruptură(„critical junctures“), sau, ceva mai controversat, a unui echilibru punctat („punctuated equilibrium“). Dependenţa de cale este probabil adevărata „marcă înregistrată“ a instituţionalismului istoric, și se referă la aceea că „deciziile timpurii generează stimulente care îi determină pe actori să perpetueze opţiunile instituţionale și de politică moștenite din trecut“[6]- în opinia mea, o definiţie mult prea deterministă, care este susceptibilă de a da naștere la disensiuni privind caracterul istoricist al instituţionalismului istoric. Astfel, voi prefera ca pe parcursul acestei secţiuni să operaţionalizez o altă definiţie, în care dependenţa de cale e asemănată unei structuri ramificate, în care alegerea unei ramuri înseamnă îndeobște că drumul pe acea ramură este preferat, creându-se astfel un efect de inerţie și de lock-in, status quo-ul perpetuându-se.[7] Din momentul în care o alegere a fost făcută, alegerile viitoare sunt influenţate, actorii ajustându-și strategiile astfel încât să se plieze pe aceasta.[8] Această persistenţă a căii este, în ciuda aspectului determinist, perfect raţională, dovedind complementaritatea neoinstituţionalismelor. Interese mascate(„vested interests“) și costuri nebănuite („sunk costs“) caracterizează alternativele ce s-ar îndepărta de la starea de fapt.[9] Mai mult, există instituţii ce se auto-perpetuează („self-reinforcing institutions“), ceea ce le face să devină din ce în ce mai rezistente în faţa șocurilor exogene. În faţa acuzelor că nu pot explica schimbarea, instituţionaliștii istorici au recurs la reversul medaliei, apelând la profeţiile ce se autorealizează din sociologie, prin introducerea conceptului de instituţii ce se auto-sabotează(„self-undermining institutions“), care produc presiune în creștere pe măsură ce crește timpul.[10] În plus, instituţionalismul istoric consideră că este esenţial să plasăm constrângerile instituţionale și oportunităţile induse de acestea în procesul istoric. Instituţiile crează un cadru rezilient, în care schimbarea nu poate fi decât incrementală, datorită culturii, tradiţiei, sau simplei inerţii, fiind necesare șocuri externe pentru a se schimba structura. Fiecare dintre șocurile externe („critical junctures“) condiţionează dezvoltarea ulterioară. Un alt concept ce va fi utilizat în aplicarea instituţionalismului istoric asupra politicii de mediu îl reprezintă cel de „policy feedback“, conform căruia fiecare stadiu al dezvoltării politice este condiţionat de rezultatele alegerilor trecute. In nuce, este vorba de o „mână grea a istoriei“, asumpţia centrală fiind aceea că istoria nu doar că este importantă, dar limitează și posibilităţile schimbării politice, reducând gama de opţiuni disponibile actorilor.[11]

Am menţionat anterior faptul că o acuză la adresa instituţionalismul istoric o reprezintă presupusa incapacitate a acestuia de a explica schimbarea instituţională[12], ceea ce s-ar dovedi o acuză care ar face imposibilă aplicarea acestei abordări pe o politică de mediu în continuă schimbare. Thelen consideră că pentru a înţelege mai bine schimbarea instituţională este necesar să ne uităm la modul în care au fost create, la legătura inextricabilă dintre formarea instituţională prin „critical junctures“ și reproducerea aranjamentelor instituţionale prin efectele de feedback[13]. Steinmo arată cum predominantă la un moment dat a fost explicaţia echilibrului punctat, prin care se considera că instituţiile rămân stabile vreme îndelungată până să fie supuse șocurilor exogene – lucru ce a fost repudiat deoarece se considera că acordă prea multă importanţă contingenţei și anulează impactul acţiunilor umane. [14] Tocmai de aceea, o soluţie ingenioasă a constituit-o introducerea în paradigma instituţionalismului istoric a unui element neglijat, și anume ideile[15]. Steinmo recurge la un artificiu epistemologic, în sensul în care, dacă instituţiile constituiau pentru teoreticienii alegerii raţionale o formă de contractualism, mecanisme prin care se reconcilia clivajul dintre raţionalitatea individuală și interesele colective, și care astfel permiţeau actorilor să depășească dilemele colective[16], el reinterprează ideile ca fiind soluţii la dilemele colective[17]. Mai precis, inovaţia instituţională emerge atunci când actorii au abilitatea de a profita de noul suflu ideatic, identificând probleme ce trebuie rezolvate printr-o soluţie particulară, ideile fiind înţelese astfel ca fiind „adaptări creative care pot fi evaluate dintr-o perspectivă atât raţională cât și emoţională“. Recrudescenţa componentei ideatice în analiză, afirmă el, poate reprezenta concomitent resurgenţa importanţei actorilor.[18] O perspectivă teoretică mult mai „radicală“, care refuză monismul metodologic[19], este cea a lui Schimdt, care pledează pentru congruenţa explicaţiilor provenite din noile instituţionalisme. Autoarea consideră că limitările explicative ale noilor instituţionalisme au fost generate de perspectiva conflictuală la care au recurs teoreticienii – mult mai utilă ar fi îmbinarea abordărilor, abordări la care adaugă instituţionalismul discursiv. Acesta se concentrează pe „conţinutul substanţial al ideilor și pe procesele interactive care generează acele idei și le comunică publicului. Nu se referă doar la comunicarea ideilor, ci și la contextul instituţional în și prin care ideile sunt comunicate“. Infuzia acestui instrument teoretic în instituţionalismul istoric ar permite geneza unei noi tradiţii, care să vadă ideile ca fiind la baza constituirii instituţiilor, cu toate că, neîndoios, și ideile sunt modificate la rândul lor de instituţii. Conform acestei perspective, instituţionalismul istoric poate realiza un salt calitativ de la static la dinamic.[20] Voi folosi aceste aspecte atunci când voi arăta că, datorită prevalenţei ideilor ecologiste în vechile state membre ale UE, cadrul instituţional a fost modificat pentru a încorpora principii derivate din această formă, pozitivă de altfel, a unui imperialism ideatic ca motor al valorilor post-materialiste.

Un ultim aspect ce consider că trebuie clarificat, pentru a evita digresiuni metodologice în analiza politicii de mediu, îl constituie statutul special al echilibrului punctat. Anterior, am apreciat că acesta este un element al instituţionalismului istoric, dar trebuie remarcat faptul că nu există unanimitate între cercetători. Unii dintre aceștia consideră că echilibrul punctat este de sine stătător, definindu-l drept un cadru de analiză pentru o naraţiune care consideră aranjamentele instituţionale ca fiind stabile pentru o perioadă, fiind supuse invariabil însă factorilor exogeni (crize financiare, războaie,etc), ceea ce determină debutul transformării substanţiale a acestora. Pe de altă parte, instituţionalismul istoric este văzut ca înglobând o serie de concepte ce explică cum instituţiile sunt stabile, fiind însă supuse schimbării incrementale. Dezavantajul instituţionalismului istoric este văzut ca neputând explica transformarea. Mai mult, pare a imita echilibrul punctat, de vreme ce studiile empirice efectuate de cercetători dovedesc de multe ori că transformările sunt produse de factori exogeni, în ciuda aparentelor necesare cauze endogene. [21] Totuși, pentru a facilita explicaţia, voi considera pe parcursul acestei lucrări că echilibrul punctat este o parte integrată a instituţionalismului istoric, fiind deplin compatibil cu momentele de ruptură („critical junctures“), diferenţa constând în accentul pus pe echilibru în cazul primului.[22]

În concluzie, ipoteza înaintată în această secţiune este aceea că structura instituţională influenţează rezultatele jocurilor politice. „Regulile instituţionale oferă stimulente diferite actorilor, oferind resurse de putere diferite. Instituţii diferite modifică contextul în care grupurile și indivizii își definesc interesele, iar astfel instituţiile structurează alegerile raţionale ale actorilor politici“[23]. Consider că politica de mediu oferă un cadru propice analizei, deoarece a avut o evoluţie unică, de la a nefiind inclusă în Tratatul de la Roma la spectaculoasa dezvoltare din deceniile ce au urmat adoptării primului Program de Acţiune pentru Mediu. Mai mult, concentrarea pe o politică a Uniunii Europene are avantajul de a fi deplin congruentă cu atenţia acordată de autori ce avansează teze istoric-instituţionaliste procesului decizional, precum și limitelor reprezentate de diverși „parametri instituţionali“ în analizele pe care le întreprind.[24] Nu în ultimul rând, apreciez că, dacă acceptăm importanţa instituţiilor (neimplicând acordarea unui rol covârșitor factorului instituţional în obţinerea rezultatelor, ci doar luându-l în calcul ca unul dintre factorii constituenţi), instituţionalismul istoric este varianta cea mai adecvată studiului politicilor Uniunii Europene, deoarece transcende limitările conceptuale ale instituţionalismului alegerii raţionale, concentrându-se nu doar asupra modificărilor survenite în strategiile adoptate de actori, ci și asupra schimbărilor obiectivelor acestora[25]. Pe de altă parte, are avantajul ca, spre deosebire de instituţionalismul sociologic, să beneficieze deopotrivă de un caracter sincronic și diacronic. Aceste consideraţii sumare nu sunt însă menite să excludă complementaritatea paradigmelor, ci doar să arate faptul că, în acest subdomeniu de studiu, nucleul ideatic instituţionalist-istoric poate maximiza rezultatele cercetării[26].

III. Aplicaţie asupra Politicii de Mediu

Politica de mediu este, prin prisma evoluţiei sale, unică în rândul politicilor Uniunii Europene. Aceasta a evoluat de la a absenta cu desăvârșire din tratatul constitutiv din 1957 la a reprezenta astăzi un „sistem matur de guvernanţă multi-nivel“[27]. Această „poveste de succes instituţională“ a reprezentat, în opinia mea, nu doar o sporire a competenţelor UE în detrimentul statelor membre, ci și un simbol al rolului din ce în ce mai important jucat de UE în lume, știut fiind faptul că, „în cursul procesului de instituţionalizare, UE a evoluat de la poziţia de codaș la Viena la cea de lider la Kyoto în negocierile globale privind mediul“[28].

O scurtă privire de ansamblu asupra politicii de mediu ne permite să observăm efectele vizibile ale acestei evoluţii calitative. Se apreciază că, la nivel empiric, reprezintă o „istorie a expansiunii, adâncirii și instituţionalizării politicii, care își are originea în decidenţii pragmatici și adaptabili din Comisie, într-o dinamică competitivă între statele membre și în rolurile de facilitare jucate de către Curte, Parlamentul European și grupurile de interese sociale“, fiind vorba, întocmai ca în asumpţiile teoretice ale instituţionalismului istoric, de procese de „instituţionalizare treptată“[29]. Evident, aceste momente de evoluţie graduală sunt potenţate uneori de șocuri exogene, această dialectică a evoluţiei interne și a momentelor de „critical juncture“ ducând la sinteza constând în dobândirea de credibilitate a UE, evoluţia politicii de mediu reprezentând întocmai un plus de legitimitate, într-o perioadă intempestivă, dat fiind contextul crizei economice și financiare, remarcându-se reiterat impactul acestei politici asupra interesului reputaţional al Uniunii.[30]

Poate se impune o definiţie a politicii de mediu, ce, evident, va fi operaţionalizată pe parcursul analizei. McCormick definește politica de mediu ca reprezentând „acţiunile deliberate luate de către guvern cu scopul de a oferi activităţilor umane o perspectivă asupra efectelor negative asupra naturii și resurselor naturale, și care își propun să se asigure că schimbările induse de om nu au efecte primejdioase asupra omului“[31].

Ca în toate chestiunile studiate în știinţele sociale, și asupra politicii de mediu există mai multe perspective. De exemplu, afirmaţiile lui Andrew Jordan par a repudia ipoteza șocurilor exogene, așadar echilibrul punctat: „politica de mediu a UE a fost în mare parte neafectată de vicisitudinile politice și economice, crizele bugetare periodice și valurile recurente de Euro-pesimism care au afectat integrarea europeană“[32]. Totuși, voi arăta că anumite crize externe, chiar de mai mici dimensiuni, au afectat evoluţia acestei politici. Politica de mediu a evoluat printr-o instituţionalizare graduală, urmare a recunoașterii actorilor politici a influenţei normelor, regulilor și convenţiilor stabilite asupra comportamentului acestora[33].

Evoluţia politicii de mediu poate fi împărţită în mai multe etape. Voi utiliza împărţirea lui McCormick, care identifică o fază a concentrării asupra pieţei comune (1957-1972), o revoluţie a mediului (1973-1986), o fază a competenţelor legale ale UE (1987-1992, și o fază a consolidării(începând cu 1992). [34]Deoarece nu urmăresc o prezentare exhaustivă a politicii de mediu, mă voi referi doar la acele evenimente și decizii care confirmă ipoteza existenţei unei dependenţe de cale în evoluţia acestei politici.

În primul rând, în tratatul constitutiv al Comunităţii Economice Europene nu existau referinţe la mediu, astfel încât, ulterior, actorii politici au trebuit să instrumentalizeze măsurile ecologice adoptate, în sensul considerării acestora drept mijloace pentru atingerea obiectivului inclus în Articolul 2 al TCEE, și anume îmbunătăţirea calităţii vieţii. Astfel, încă de la început, politica de mediu a fost condiţionată de restricţii instituţionale – nu existau prevederi legale pentru a obţine acordul statelor membre, și orice acţiune, dacă se adopta, trebuia corelată obiectivelor economice[35]. Totuși, consecinţele neintenţionate postulate de instituţionalismul istoric se dovedesc a fi prezente – și se confirmă și asumpţia centrală a acestei abordări, conform căreia structura influenţează, dar nu determină deciziile actorilor, care au reușit să eludeze cadrul legal și să profite de nișele din tratat pentru a adopta măsuri împotriva poluării. Pe de altă parte, aranjamentul instituţional la nivel macro din 1957 s-a dovedit a oferi o a doua direcţie, alternativă, de abordare a problemelor ecologice – mă refer aici la crearea Euratom, ca entitate distinctă, de sine stătătoare. De exemplu, adoptarea directivei 59/221 în 1959 cu privire la protecţia sănătăţii publicului și lucrătorilor împotriva pericolelor asociate radiaţiilor cu ion, primul act legislativ european pe mediu, a fost posibil datorită Articolului 2 al Euratom, conform căruia erau necesare standarde de siguranţă uniforme pentru protecţia angajaţilor în centrale nucleare și a publicului.[36] De altfel, dintre toate instrumentele legale prevăzute de Articolul 189 al TCEE, directivele vor fi cele mai frecvent utilizate în privinţa problemelor de mediu[37]. Un catalizator instituţional al politicii de mediu a fost crearea unui Comitet pe Mediu în Parlamentul European, cu toate că acesta va juca un rol important numai după reforma din 1979.

Interesantă mi se pare a fi perioada începutului anilor ’70. Considerată un „ev întunecat“[38] în privinţa politicii de mediu, votul unanim în Consiliu, a cărui predoponderenţă fusese cauzată de criza scaunului gol indusă în 1966 de De Gaulle, era însă mult mai permisibilă în ceea ce privește procedura adoptării deciziilor în Comisie – aceasta era mult mai puţin birocratizată pe atunci. Acest lucru a făcut posibilă folosirea de către Comisie a „etapei formulării politicii pentru a-și promova rolul de actor supranaţional și pentru a promova norme riguroase de mediu ce depășesc situaţia actuală din statele membre.“[39]Birocratizarea progresivă a dus, prin dependenţă de cale, la niște consecinţe deosebit de interesante, într-un joc interdependent al structurii și agenţilor. Astfel, admiterea Greciei în Comunitate în 1981 a dus la necesitatea reorganizării Comisiei astfel încât fiecare stat să deţină un Directorat Generat (DG) - Serviciul Protecţiei Mediului și Consumatorului[40]a devenit DG. Acesta, cu un rol minor iniţial, a crescut în importanţă după adoptarea Actului Unic European(AUE), devenind implicat în asigurarea că instituţiile ce se ocupau de procesul decizional al UE aveau în vedere impactul asupra mediului în deliberările lor.[41]

În urma Conferinţei Summitului de la Paris din 1972, a fost adoptat primul Program de Acţiune pentru Mediu în 1973, care aducea principii noi, precum importanţa acţiunii preventive, „poluatorul plătește“ sau stabilirea unor linii de acţiune diferite în funcţie de tipul de poluare. [42] Instituţiile contează atât prin prevederile lor, cât și prin ceea ce nu reușesc să reglementeze. Consecinţa neprevăzută a faptului că în tratatele constitutive ale comunităţilor nu se prevedea dreptul acestora de a strânge taxe a dus la neadoptarea taxei pe carbon, care trebuia să impună penalităţi asupra irosirii energiei, taxele variind în funcţie de conţinutul termal al combustibilului și urmând a fi folosite pentru a promova utilizarea surselor de energie environmentally-friendly. Marile industrii ale cărbunelui și oţelului s-au opus, iar Marea Britanie și-a utilizat dreptul de veto, unanimitatea fiind necesară conform Compromisului de la Luxemburg din 1966.[43] Deciziile adoptate în trecut au consecinţe nebănuite. Alegerile prezente sunt dependente de calea asumată în trecut, într-o măsură mai mare sau mai mică. Pluralismul Comunităţii Economice Europene a dus astfel la efecte de feedback ce au preferat să păstreze status quo-ul, interesele fiind blocate („locked in“). Era nevoie de un moment de ruptură („critical juncture“) pentru a întrerupe această continuitate intempestivă.

Acest șoc exogen, necesar pentru a duce la schimbare conform modelului echilibrului punctat, a fost „afacerea Seveso“ din 1982-1983, când containere conţinând reziduuri toxice colectate după un accident la o instalaţie din Italia au dispărut și au fost descoperite ulterior în Franţa. A urmat Directiva 82/501 ca răspuns comunitar[44]. Acest aparent mic răspuns a dus însă, corelat cu al treilea Program de Acţiune pentru Mediu[45] și cu Summitul Consiliului European de la Stuttgart din iunie 1983, la prevederile din AUE. Aș dori însă să remarc că și ceea ce s-a petrecut la Summit a constituit un rezultat al dependenţei de cale, însă una mult mai sinuoasă și cu origini ce au avut rezultate cu totul neașteptate. Astfel, conform lui McCormick, Consiliul European a adoptat declaraţia privind necesitatea accelerării eforturilor destinate combaterii poluării mediului la presiunile Germaniei de Vest, care deţinea Președinţia. Poziţia Germaniei, la rândul ei, era influenţată de noile descoperiri empirice ale efectelor poluării asupra pădurilor și de susţinerea în creștere a populaţiei pentru Partidul Verde, care câștigase cu câteva luni mai înainte primele locuri în Bundestag. [46]Dependenţa de cale de care vorbesc vine pe filiera adoptării unui sistem electoral în Germania la începutul secolului XX[47] care a făcut posibilă intrarea în Bundestag a unui partid mic, ce nu aparţinea mainstream-ului politic RFG-ist. Mai mult, aducând în discuţie concepţia susţinută de Ikenberry[48], reprezentarea noilor idei manifestate de către public a fost posibilă prin alegerea directă a membrilor Parlamentului European începând cu 1979 și prin reforma instituţională adusă de Actul Unic European, prin care s-a introdus procedura co-operării Consiliului cu Parlamentul..[49] Rolul Parlamentului European s-a văzut prin aceea că implementarea politicilor de mediu a fost o non-problemă până să fie politizată de PE începând cu anii ’80. Mai mult, titlul VII-Mediu introdus în TCEE de AUE a făcut ca politica de mediu să devină de jure, după ce o lungă perioadă fusese de facto[50]. Tratatul de la Maastricht din 1992 a constituit cadrul instituţional care va influenţa evoluţia ulterioară a politicii de mediu, introducând Votul cu majoritate calificată prin articolul 130s în majoritatea problemelor legate de mediu (mai puţin taxele de mediu, management-ul resurselor de apă, securitatea energetică) și prin semnificaţia articolul 3 care confirma importanţa politiciilor în domeniul mediului.[51]

Discutând despre reprezentarea UE în organizaţii internaţionale referitoare la mediu, Sbragia afirmă că: „Abilitatea de a fi reprezentat la nivel internaţional în probleme legate de protejarea mediului nu era în tratate. În fapt, protejarea mediului nu era menţionată în tratate. Statele membre cu siguranţă nu se așteptau la reprezentarea Comunităţii în Foruri internaţionale pe probleme de mediu“[52]. Dependenţa de cale se evidenţiază din nou. Mai recent, decidenţii UE urmăresc să contracareze „efectele combinate ale poluării asupra diferitelor elemente ale mediului și interdependenţa dintre acestea“, prin punerea accentului pe schimbări climatice, biodiversitate sau legătura dintre poluare și sănătate, lucru dovedid de Directiva cadru privind apa din 2000, care aducea „în prim plan efectele transfrontaliere ale poluării apei“[53].

Nu în ultimul rând, această secţiune poate constitui o contribuţie la a rezolva o problemă identificată de Steinmo și Thelen[54], și anume predilecţia instituţionalismului istoric spre analize comparative „statice“, precum și relativa slabă dezvoltare a teoriilor explicând schimbarea instituţională, prin recurgerea la o perspectivă conform căreia instituţiile sunt forjate de către contextul socioeconomic și politic în care funcţionează.[55]. Astfel, am putut explica apariţia unui Directorat General al Comisiei Europene pe probleme de mediu, folosind cadrul conceptual instituţionalist-istoric.Mai mult, prin sublinierea interdependenţei dintre politic și instituţional, am depășit într-o oarecare măsură impasul semnalat de aceiași Thelen și Steinmo în ceea ce privește modelul krasnerian al echilibrului punctat.[56]

IV. Concluzie

Am arătat astfel cum numeroase aspecte ale Politicii de Mediu pot fi explicate peremptoriu prin instituţionalismul istoric, folosind concepte precum dependenţa de cale, echilibru punctat, aducând în discuţie importanţa ideilor, conform noului trend în literatura de specialitate a abordării semnificaţiei discursului. Politica de Mediu a evoluat continuu, în special după instituţionalizarea efectivă în urma adoptării Actului Unic European, prin care a devenit parte constitutivă a tratatelor comunităţilor europene. Consider suficientă pentru demonstrarea ipotezei prezentarea unor momente cheie în obţinerea a ceea ce s-ar putea numi environment mainstreaming, deși o critică legitimă ar putea fi legată de limitarea temporală a analizei. Totuși, având în vedere caracterul inductiv al instituţionalismului istoric[57], analiza nu își propune să fie neapărat cea „adevărată“, ci să aducă o contribuţie în explicarea unui anumit aspect al politicilor Uniunii Europene. Astfel, consider că demersul anterior se poate încadra, potrivit unei taxonomii specifice filozofiei știinţei, în categoria anti-realismului, mai exact cel de sorginte epistemologică[58]. În aceeași notă, dacă acceptăm teza conform căreia scopul știinţei este de a rezolva puzzle-uri, progresul echivalând cu o mai bună capacitate de a rezolva probleme și nu cu a acumula cunoștinte [59](irefutabile), atunci demersul din prezenta lucrare poate constitui un progres în ceea ce privește înţelegerea dintr-o anumită perspectivă a evoluţiei unei politici a Uniunii Europene.

O viitoare cercetare ar putea-o constitui aceea privind influenţa evoluţiei instituţionale a Uniunii Europene asupra cetăţenilor săi și aportul jucat de politica de mediu în răspândirea ideilor ecologiste. S-ar închide astfel cercul deschis prin input-ul ideatic ecologist în ultimele decenii ale secolului trecut, printr-un output ce ar confirma modificarea ideilor, preferinţelor și atitudinilor actorilor politici de către dinamica instituţională[60]. Evident, o astfel de cercetare ar trebui precedată de un studiu alocat dezvoltării recente a politicii de mediu, mai ales semnificaţiei Strategiei Europa 2020[61]. Mai mult, prevederile Tratatului de la Lisabona ar favoriza cercetarea, de vreme ce, prin iniţiativa cetăţenească, cetăţenii beneficiază de un nou instrument direct pentru modificarea politicilor Uniunii Europene, astfel încât nu ar fi inadecvată extinderea conceptuală a sintagmei„actor politic“, menţionată anterior. Chiar și în lipsa unei astfel de cercetări putem însă observa importanţa chestiunilor ecologice în activitatea Uniunii Europene – precum sublinierea de către vice-președintele Comisiei Europene responsabil pentru Industrie și Antreprenoria, Antonia Tajani, a rolului Întreprinderilor Mici și Mijlocii în dezvoltarea unei economii „verzi“[62] – justificând astfel utilizarea sintagmei environment mainstreaming – utilizând o definiţie operaţională împrumutată din studiile asupra gender mainstreaming, i.e. încorporarea chestiunilor de mediu în toate procesele politice, sau, mai extins, „organizarea, îmbunătăţirea, dezvoltarea și evaluarea proceselor politice astfel încât o perspectivă ecologistă este încorporată în toate politicile la toate nivelurile și la toate stadiile, de către actorii implicaţi în mod normal în procesul decizional“[63]. Mai mult, prin obligativitatea încorporării consideraţiilor ecologiste în implementarea Fondurilor Structurale și de Coeziune[64], caracterul mainstream nou dobândit de politica de mediu este reiterat – consecinţă, după cum am demonstrat, a dependenţei de cale[65].

V. Addenda – Uniunea Europeană ca putere normativă

Am subliniat anterior importanţa ideilor, pornind de la anumite definiţii ale instituţiilor ce au fost înaintate pentru a îngloba relevanţa inovării conceptuale. Pe de altă parte, am adus în discuţie și complementaritatea instituţionalismelor, ceea ce înseamnă s-ar traduce printr-o necesitate de a apela la dimensiunea normativă, menţionată doar succint în textul propriu-zis. Unii autori, precum Hall, consideră că rolul dimensiunii normative este semnificativ, neputând fi ignorat nici măcar într-o paradigmă a alegerii raţionale, fiind inerente așteptărilor cu care actorii participă la negocierile privind reforma instituţională.[66]

Au avut totuși normele relevanţă în evoluţia politicii de mediu? Ambiguitatea unui eventual răspuns la această întrebare derivă din faptul că un cadru de analiză preponderent instituţionalist istoric va lua în calcul atât intenţiile actorilor cât și consecinţele nebănuite ale deciziilo adoptate de către aceștia. Totuși, pentru a obţine o oarecare aurea mediocritas, o versiune verosimilă ar suna în felul următor: actorii vor avea de a face cu anumite constrângeri instituţionale produse prin dependenţe de cale care le vor limita într-o oarecare măsură abordările, iar normele inoculate poate chiar ca rezultat al dependenţei de cale vor constitui elemente luate în consideraţie în timpul adoptării deciziilor actuale. În literatura de specialitate pot fi identificate începuturile timide ale recunoașterii relevanţei Uniunii Europene în „guvernanţa de mediu globală“, i.e. cooperare în privinţa problemelor de mediu, prin intermediul unei reţele de organizaţii de mediu și de convenţii, la care UE a contribuit prin diseminarea normelor și standardelor[67]. Mai mult, UE a contribuit la difuziunea normelor referitoare la mediu[68]. Eco-condiţionalitatea, de exemplu, a jucat un rol important în diminuarea practicilor dăunătoare mediului, putându-se intui că o astfel de măsură va avea reverberaţii puternice. Cu toate acestea, există probleme de credibilitate, date fiind problemele ecologice legate de Politica Agricolă Comună, de exemplu[69]. Dar, cu toate că UE este încă deficitară în această politică cheie, la nivelul statal, se identifică un proces de blocare (entrapment), în sensul în care statele au dificultăţi în a eluda „dictatele normelor substanţiale ale Uniunii Europene și astfel acceptă, oricât de reticent, politici consistente cu normele respective“, ce diferenţiază uneori de preferinţele lor actuale.[70]Se dovedește astfel că asumpţia raţionalităţii este congruentă în ultimă instanţă cu rolul jucat de dimensiunea normativă, care transcende consideraţiile egoiste, cu toate că nu este vorba de o puritate inerentă actorilor, ci o consecinţă nebănuită a unui incremental proces de evoluţie a politicii de mediu, aceasta devenind multifaţetată odată cu trecerea timpului și din ce în ce mai dificil de contestat de către actorii „prinși“ în reglementările ce susţin eșafodajul. Evident, faptul că politica de mediu a trecut printr-un proces de mainstreaming – ceea ce se mai poate numi și condiţia publicităţii[71]-, după cum am arătat în secţiunea alocată concluziilor, a contribuit decisiv la această limitare a opţiunilor permise statelor membre – dovedind exact asumpţiile instituţionalismului istoric, dar dovedesc totodată caracterul sui generis al Uniunii Europene, fiind un fel de triunghi al Bermudelor instituţional, prin aceea că nu se mai poate aplica parlance-ul realist și neorealist privind caracterul anarhic al sistemului internaţional, o consecinţă nebănuită a unor decizii incrementale ce au dus la rezultate disproporţionat de mari comparativ cu mizele iniţiale.

Într-adevăr, o astfel de evoluţie justifică într-o oarecare măsură, oricât de limitată, aprecierea lui Manners că Uniunea Europeană este o putere normativă, i.e. „schimbă normele, standardele și prescripţiile politicii mondiale“, creând distanţă faţă de așteptările limitate ale stato-centrismului.[72] Printre principiile promovate de Uniunea Europeană și care au un așa-zis caracter universal aplicabil se numără pacea sustenabilă, libertatea, democraţia, drepturile omului, statul de drept, egalitatea, solidaritate asocială,dezvoltarea durabilă și buna guvernanţă[73]. Conform lui Manners, dezvoltarea durabilă este o punte ce stabilește un necesar echilibru între creșterea economică și potenţialele repercusiuni asupra mediului înconjurător[74], potenţialul de putere normativă al Uniunii Europene trebuind să ţină cont de condiţia rezonabilităţii, definită ca angajarea actorilor implicaţi într-un dialog susţinut, dublat de instituţionalizarea unor canale de comunicare și parteneriat între aceștia[75], fiind așadar vorba de instituţionalismul discursiv menţionat anterior și care este, după cum afirmă Schimdt, congruent cu cel istoric[76].

În opinia mea, dimensiunea normativă a politicii de mediu este o consecinţă nebănuită a unor decizii adoptate de liderii politici la un moment dat, sub anumite constrângeri create de noul suflu ideatic privind astfel de consideraţii post-materialiste. Dacă Uniunea Europeană este o putere normativă, atunci cu siguranţă politica de mediul este domeniul în care acest lucru se vede cel mai clar.

BIBLIOGRAFIE

BATES, Robert. „Contra Contractarianism: Some Reflections on the New Institutionalism“. Politics Society 1988. 16

BELAND, Daniel and COX, Robert. Ideas and Politics in Social Science Research. Forthcoming: Vivien Schmidt, „Give peace a chance: reconciling four (not three) new institutionalisms“

BIRD, Alexander. „Kuhn, Nominalism and Empiricism“, Philosophy of Science“ 2003, 70, no. 4

CINI, Michelle Nieves and BORRAGAN Perez-Solorzano (ed.), European Union Politics. Oxford: Oxford University Press, 2010: Andrew Jordan and David Benson, „Environmental Policy“ (358-373)

DELLA Porta, Donatella and Keatin, MICHAEL (ed.). Approaches in the Social Sciences. Cambridge: Cambridge University Press, 2008: Sven Steinmo, „What is Historical Institutionalism?“(150-178)

GORE, Tony and WELLS, Peter. „Governance and evaluation: the case of EU regional policy horizontal priorities“, Evaluation and Program Planning 2009, 32

HALL, Peter and TAYLOR, Rosemary. „Political Science and the Three New Institutionalisms“, paper presented at the MPIFG Scientific Advisory Board, May 1996

IKENBERRY, John. „Institutions and the Politics of the State“. Paper presented for a conference on „New Perspectives on Institutions“, University of Maryland, 1994.

IMMERGUT, Ellen. „The Theoretical Core of the New Institutionalism“. Politics Society 1998 26, no.5

JORDAN, Andrew (ed.). Environmental Policy in the European Union. Actors, institutions and processes. London: Sterling, 2005: Andrew Jordan: „Introduction: EUROPEAN Union Environmental Policy – Actors, Instittions and Policy Processes“ (1-19). Philipp Hildebrand: „The European Community’s Environmental Policy: 1957 to 1992: From Incidental Measures to an International Regime? (19-42). Alberta Sbragia: „Institution-building from Below and Above: The European Community in Global Environmental Politics“ (201-225)

LEEMAN, Lucas and MARES, Isabela. „The adoption of proportional representation“, disponibil la http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2061393

MAHONEY, James and THELEN, Kathleen. Explaining Institutional Change. Ambiguity, Agency and Power. New York: Cambridge University Press, 2010: Peter Hall, „Historical Institutionalism in Rationalist and Sociological Perspective“(204-224)

MANNERS, Ian. „The normative ethics of the European Union“, International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-) 2008. 84, no.1

MCCORMICK, John. Environmental Policy in the European Union. Hampshire: Palgrave, 2001

SCHIMMELFENNING, Frank and Thomas, Daniel. „Normative institutionalism and EU foreign policy in comparative perspective“, International Politics 2009 46

STEINMO, Sven and Tolbert, Caroline. „Do Institutions Really Matter? Taxation in Industrialized Democracies“ Comparative Political Studies 1998, 31

STEINMO, Sven; Thelen, Kathleen and Longstreth, Frank. Structuring Politics. Historical Institutionalism in Comparative Politics. Cambridge: Cambridge University Press, 1992: Sven Steinmo and Kathleen Thelen „Historical Institutionalism in Comparative Politics (1-32)

THELEN, Kathleen. „Historical Institutionalism in Comparative Politics“. Annu. Rev. Polit. Sci. 2, 1999

Van der HEIJDEN. „Different but equally plausible narratives of policy transformation: A plea for theoretical pluralism“. International Political Science Review 2012 34. No. 57

VERLOO, Mieke. „Mainstreaming Gender Equality in Europe. A critical frame analysis approach“, in The Greek Review of Social Research, 2005, 117

VOGLER, John. „The European Contribution to Global Environmental Governance“, International Affairs (The Royal Institute of International Affairs 1944-). 2005 81, no. 4

WALLACE, Hellen, Pollack, Mark și Young, Alasdair (ed.). Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană. București: Editura Institutul European din România, 2011: Mark POLLACK, „Teoretizarea elaborării politicilor UE“(13-37), Andrea Lenschow, „Politica de mediu: Dinamici conflictuale în schimbarea politicilor“ (259-279)

WIENER, Antje and Diez, Thomas (ed.). European Integration Theory. Oxford: Oxford University Press, 2009: Mark Pollack: „The new institutionalisms and European Integration“ (125-144)

European Commission Website

http://ec.europa.eu/europe2020/europe-2020-in-a-nutshell/targets/index_ro.htm 

http://ec.europa.eu/enterprise/newsroom/cf/itemdetail.cfm?item_id=7194&lang=en&title=European-SMEs-getting-greener%2C-contributing-to-a-resource-efficient-economy 

NOTE