1. Introducere

Noţiunea de discriminare, pe cât de des este aplicată în viaţă, pe atât de diverse reacţii și atitudini stârnește când este discutată ori analizată în forme mai mult sau mai puţin oficiale, mai mult sau mai puţin știinţifice, mai mult sau mai puţin publice. Puţini sunt și aceia care, la cuvântul discriminare, își pot depăși atitudinea și comportamentul emoţional în favoarea discursilui analitic, raţional și echidistant asupra unui fenomen cu care convieţuim de la naștere și cu care trăim cotidian.

Spunem aceasta deoarece viaţa noastră cotidiană este plină de acte discriminatorii, fără de care, în cele mai multe din cazuri, nici nu ar fi posibilă.

Faptul că la masa la care ne-am așezat, într-un restaurant, servește doar unul dintre ospătarii localului, semnifică, de fapt, un act de discriminare faţă de toţi ceilalţi ospătari. Opţiunea pentru un fel de mâncare, cumpărarea unei perechi de încălţăminte, opţiunea pentru un tren anume, nu sunt decât tot atâtea discriminări, atât timp cât din mulţimea posibilităţilor existente optăm pentru sau preferăm una sau foarte puţine. Dar când ne căsătorim? Opţiunea pentru un bărbat sau pentru o femeie anume, reprezintă altceva decât o imensă discriminare faţă de mulţimea bărbaţilor sau femeilor lumii?

Întrebarea legitimă ce se impune, nu poate fi alta decât aceea dacă ar fi posibil altfel, dacă s-ar putea opta pentru toate posibilităţile existente? Răspunsul nu poate fi decât negativ.

Dar nu spre astfel de discriminări „normale“ se îndreaptă analiza noastră, ci este vorba de discriminările „dureroase“, de discriminările care aduc oamenilor suferinţe, umilinţă, încălcarea demnităţii umane, de cele care aduc nedreptate, inegalitate, inechitate și, de ce nu?, pagube de orice natură, ori încalcă drepturi și libertăţi cetăţenești acordate și recunoscute de lege, lezând libera dezvoltare a personalităţii umane și, implicit, a societăţii. Michael Banton apreciază că „orice fel de selecţie este un tip de discriminare, dar cuvântul devine mai util (a se citi mai important, mai pregnant sau chiar mai deranjant – n.n.) atunci când i se atașează un adjectiv care să specifice criteriul discriminării, de pildă sexul, rasa, religia etc“[1].

Norman Goodman apreciază că „discriminarea constă în tratamentul inegal al oamenilor, bazat pe apartenenţa lor la un grup sau categorie socială“[2].

O interesantă definire operaţională a discriminării întâlnim în Ordonanţa Guvernului României nr. 137/2000 privind prevenirea și sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, unde se precizează: „prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, ecomonic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.“

Noi vom reţine că discriminarea este un tratament diferit pentru persoane sau grupuri diferite aflate în situaţii identice sau foarte asemănătoare. Tratamentul diferit are la bază, se întemeiază pe o caracteristică (adjectiv) explicită ori tăinuită. Discriminarea se bazează pe o atitudine, ce se formează, de multe ori, pe un sentiment sau pe un complex de sentimente, dar este mult mai mult decât o atitudine. Discriminarea este un comportament, ce vizează acţionalul, praxisul social, motiv pentru care are urmări, consecinţe, repercusiuni, prin caracterul său selectiv.

2. Tipuri de discriminare

Pe lângă discriminările nominative, cu grad înalt de generalitate, ce rezultă din definiţia Ordonanţei 137/2000, pe care le putem numi discriminare politică, discriminare economică, discriminare în educaţie sau discriminare culturală etc.(sintetic discriminări pe domenii), dintre care cea mai importantă este, desigur, discriminarea în muncă,vom încerca să identificăm, în scopul unei mai bune demonstrări în vederea instrumentării în faţa diferitelor instanţe sau autorităţi și câteva forme și modalităţi prin care discriminarea fiinţează, se produce și afectează.

Experienţa și practica de zi cu zi ne arată că discriminarea nu este întotdeauna un act de voinţă, un act ori fapt conștient, efectuat cu bună știinţă, ci este, și nu de puţine ori, și act inconștient. În schimb, discriminarea este întotdeauna un fapt social concret, o acţiune, un demers soldat cu consecinţe imediate sau mediate concrete. Ea nu poate fi confundată cu atitudinea, deși are la bază o atitudine, nu este un sentiment deși se poate fundamenta (și de cele mai multe ori se fundamentează) pe sentimente. Discriminarea este un fapt concret, identificabil, ce poate fi delimitat și supus judecării și sancţionării legale și/sau morale.

Nu de puţine ori, o persoană care discriminează o altă persoană, un grup ori o comunitate, nici măcar nu realizează că a făptuit un act discriminatoriu. Respectiva persoană poate fi convinsă că a făcut un lucru bun, lăudabil chiar. Pregătirea profesională precară ori ignorarea codului deontologic al funcţiei ori profesiei, sunt factori favorizanţi importanţi pentru acte discriminatorii, care, în conștinţa discriminatorului individual sau colectiv, apar, de cele mai multe ori, drept lipsă de variante, de soluţii, de posibilităţi. Nu trebuie ignorată nici comoditatea de a face conform regulilor și procedurilor. Conștientizarea pe scară mai mult ori mai puţin largă a discriminării, depinde de normele și valorile unei societăţi, de tradiţiile și obiceiurile sale, de practica socială curentă și, mai ales, de educaţia socială, care asigură specificul respectivei societăţi. Și pentru că a venit vorba de educaţie, trebuie să menţionăm că modul de comportare nondiscriminatoriu, ca și atitudinea sancţionatoare faţă de discriminare, reprezintă aspecte ce se pot educa, se pot forma și însuși atât în cadrul procesului de învăţământ școlar cât și în practica curentă a vieţii sociale, în procesul de convieţuire după reguli și norme, în procesul de educaţie, privit în accepţiunea sa cea mai largă, adică în contextul a ceea ce cotidian numim educaţie socială. De aceea se vorbește de o cultură a nediscriminării (nondiscriminării) sau de una a discriminării (discriminatorie).

Trebuie învăţat, știut de toată lumea, cum se identifică discriminarea, iar pentru un asemenea demers trebuie să cunoaștem diferitele forme sub care aceasta se manifestă și, implicit, cine sunt purtătorii faptelor discriminatorii. Numai cunoscând evantaiul de forme și tipuri sub care discriminarea tulbură viaţa socială la diferitele sale nivele putem elabora instrumentele și metodele cu ajutorul cărora discriminarea trebuie combătută, sancţionată, pedepsită, stârpită.

Educaţia este cea care formează deprinderi, atitudini și comportamente discriminatorii sau reactive la discriminare. Reacţia apare ca atitudine la ceva subuman și, indubitabil, imoral[3]. Cum în zilele noastre instrumentul cel mai eficient și mai la-ndemâna maselor, pentru cele mai multe forme de educaţie, este școala, educaţia școlară, apreciem din start că o pondere covârșitoare în educaţia noastră nondiscriminatorie trebuie să o aibă această instituţie și slujitorii săi. Cu condiţia ca aceștia să-și depășească limitele și propria educaţie și, în primul rând, să dorească a fi profesioniști desăvârșiţi, profund fideli codului deontologic.

2.1. Discriminarea conștientă și inconștientă

Continuând ideea de mai sus, după opinia noastră, o primă clasificare a discriminării se poate face în conștientă sau voluntară și inconștientă sau involuntară.

Discriminarea inconștientă nu este cu nimic mai puţin imorală sau antisocială decât cea conștientă. Michael Banton remarcă faptul că „pot fi adoptate hotărâri extrem de discriminatorii fără a se da seama cum se cuvine de ele“[4]. Sancta simplicitas nu este un motiv de înţelegere și acceptare, mai ales la începutul mileniului al III-lea, fiindcă ea produce, la nivelul conștiinţei și personalităţii discriminatorului, un impact și o „presiune morală“ infinit mai mică sau chiar de nivel zero, pe când, pentru discriminat, discriminarea, oricât de inconștientă ar fi, tot motiv de umilinţă ori suferinţă devine, ca semn a lipsei de respect pentru fiinţa umană. Un individ, un funcţionar, un manager sau un demnitar, pătruns de conștiinţa rolului și locului său, care-și exercită atribuţiile cu competenţă și, eventual, pasiune, nu poate discrimina involuntar.

2.2. Discriminare directă și indirectă

Din perspectiva modului în care se produce, discriminarea este directă și indirectă. Cu privire la acest aspect, Organizaţia Internaţională a Muncii(OIM), analizând fenomenul discriminării în muncă în România, apreciază că „discriminările directe se bazează pe caracteristici fizice sau caracteristici morale presupuse, ca, spre exemplu, ţiganilor nu le place munca“[5] pe când „discriminările indirecte privesc formarea și accesul la angajare: unii rromi sunt marginalizaţi din cauza veniturilor lor scăzute; în consecinţă, copiii lor nu pot obţine o pregătire tehnică sau profesională în cadrul sistemului educativ. Rezultă de aici, pentru acești copii, dificultăţi de acces la slujbe calificate și o marginalizare care tinde la reproducerea schemei începute cu generaţia precedentă“[6].

Directiva Consiliului Europei nr. 2000/43/EC din 29 iunie 2000 privind implementarea principiului tratamentului egal între persoane, indiferent de originea rasială sau etnică, la litera (a) a paragrafului 2. a articolului 2, apreciază că „discriminarea directă are loc când o persoană este defavorizată în comparaţie cu alta, a fost ori va fi tratată diferit într-o situaţie asemănătoare, din motive rasiale sau etnice“[7]. La litera (b), a aceluiași paragraf și articol, se precizează că „discriminarea indirectă are loc când o prevedere aparent neutră (s.n.), criteriu sau practică, pot pune persoane de o anumită origine rasială sau etnică într-un anume dezavantaj, în comparaţie cu altă persoană, cu excepţia cazului în care acea prevedere, criteriu sau practică este justificată în mod obiectiv de un ţel legitim, iar modul de realizare al acelui scop este adecvat și necesar“[8].

Un exemplu, cu consecinţe dramatice, ulterior aplicării sale, în primul rând, pentru minoritatea rromă, îl constituie o astfel de prevedere strecurată, aparent neutru, în dispoziţiile Legii nr. 18/1991 a fondului funciar. Alineatul (1) al art. 18 din această lege (art. 19 în legea republicată) prevede: „Membrilor cooperatori activi care nu au adus teren în cooperativă sau au adus teren mai puţin de 5.000 mp, precum și celor care, neavînd calitatea de cooperatori, au lucrat în orice mod ca angajaţi în ultimii 3 ani în cooperativă sau asociaţii cooperatiste (s.n.), li se pot atribui în proprietate loturi din terenurile prevăzute la art. 17, dacă sînt stabiliţi sau urmează să se stabilească în localitate (s.n.) și nu deţin teren în proprietate în alte localităţi“[9]. Aceasta înseamnă că persoanele care nu au adus teren agricol în cooperativa agricolă de producţie (C.A.P.) și în ultimii 3 ani nu au mai lucrat în agricultura cooperativei din localitatea în care-și avea locuinţa (deși în anii anteriori au lucrat, probabil, în acest C.A.P.), ci în C.A.P.-ul din localitatea învecinată ori în agricultura întreprinderilor agricole de stat (I.A.S.), au pierdut dreptul la constituirea proprietăţii asupra unei suprafeţe de teren arabil de 5.000 m.p. Adică o pop, 179] ulaţie a cărei forţă de muncă (la acel moment) era ocupată în proporţie de 48%[10] în agricultură (întreaga etnie fiind legată tradiţional de agricultură) rămâne, la început de mileniu III, fără nici o posibilitate de a-și hrăni numeroasele familii. Situaţia ar fi putut fi evitată dacă textul de lege ar fi fost formulat în sensul oportunităţilor egale, stipulând că au acest drept cei care au fost angajaţi în ultimii 3 ani în agricultură.

2.3. Discriminarea în drept sau discriminarea prin lege

Se referă la discriminări conţinute în prevederile diferitelor acte normative sau în aplicarea acestora datorită ambiguităţilor interpretabile pe care le conţin. Sunt legi sau alte acte normative în a căror conţinut există prevederi care favorizează ori defavorizează unele grupuri sau categorii sociale, ori membri ai acestora. Acest tip de discriminarea este specific regimurilor segregate, cu o politică de aparthait, dar le întâlnim și în regimurile ce se prezintă ca fiind democrate. Dacă în perioada anilor `70-`80, până în 1989 nu cunoaștem decât un act normativ prin care se producea discriminări pe criterii etnice (Ordinul Inspectorului General al Miliţiei, prin care se interzicea persoanelor de etnie română să conducă mașinile proprietate personală aparţinând etnicilor rromi), după 1989 au apărut destule acte normative, chiar la nivel de lege votată de Parlament, care adăpostesc nedorite și numeroase discriminări. Legea nr. 18/1991, citată mai sus, este un exemplu grăitor care discriminează o categorie de lucrători în agricultura socialistă de altă categorie care au lucrat în același domeniu. Dar aceasta nu a fost singura. Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească abundă, în prevederi discriminatorii nu numai în domeniul salarizării, dar și al pensiilor, obligaţiilor către stat ale magistraţilor etc.

2.4. Discriminarea socială, instituţională și structurală

Dacă avem în vedere cine sunt persoanele (fizice sau juridice) care discriminează, atunci putem vorbi de o discriminare socială sau instituţională.

Dacă actul discriminării este produs de o instituţie a statului sau de o filială, sucursală, reprezentanţă ori instituţie deconcentrată teritorial, putem spune că ne aflăm în faţa unui act de discriminare instituţională, iar dacă discriminarea aparţine unuia sau mai multor cetăţeni, reprezentanţi ai unor persoane juridice (de drept privat), putem califica acest fapt ca unul de discriminare socială.

Referitor la ultima aserţiune este posibil să existe voci, susţinute chiar de argumente, care vor spune că discriminarea efectuată sau produsă de un individ, reprezentant al unei entităţi sociale, nu este și nu poate fi discriminare socială, ci un caz izolat, o atitudine personală, un fapt particular etc. Din păcate lucrurile nu stau așa, deoarece discriminatorul, ca și discriminatul, de altfel, este rezultatul unui anumit tip de educaţie care nu poate fi decât social, este rodul unei concepţii de viaţă și produsul unei societăţi, cu norme, valori, obiceiuri, atitudini și comportamente moștenite, învăţate, transmise, iar discriminarea menţionată nu se produce într-un mediu privat ci într-unul public, chiar dacă este vorba de o persoană juridică de drept privat.

Michael Banton apreciază că „discriminarea este o acţiune individuală, dar, dacă, prin definiţie, membrii aceleiași clase sunt trataţi în mod asemănător, ea este în același timp un model social de comportament colectiv“[11]. Și autorul continuă precizând că „modelele de inegalitate stabilite într-o generaţie sunt transmise ușor generaţiilor următoare, deoarece oamenii se maturizează socotindu-le atât corecte din punct de vedere moral, cât și naturale“[12].

Ceea ce apare realmente ca surprinzător se referă la faptul că discriminatul însuși, dacă este produsul aceleiași societăţi, educaţii sau culturi, ajunge să considere propria-i discriminare ca normală, fiindcă așa au fost trataţi și înaintașii și strămoșii săi. Chiar dacă îl afectează și îi produce traume sufletești, el justifică un asemenea comportament ca ţinând de soartă, noroc sau voinţă a divinităţii, care așa a lăsat lumea și viaţa, iar el nu trebuie decât să se supună și să-și accepte condiţia ce i-a fost dată.

Norman Goodman, referindu-se la discriminarea instituţională o definește ca acţiune care e posibil să nu fi fost făcută cu intenţia de a fi discriminatorie, dar a avut acest efect[13]. În accepţiunea noastră definiţia sociologului american este mai potrivită discriminării indirecte, decât celei instituţionale. Sigur că sunt și acţiuni instituţionale desfășurate cu intenţii bune, salutare, dar care datorită schimbării conjuncturii politice, schimbării legislaţiei sau datorită unor „surprize“ în evoluţia economică se soldează cu rezultate regretabile pentru o parte a populaţiei sau pentru anumite grupuri, dar și aici, lipsa unor condiţii iniţiale care să afecteze accesul egal la resurse scoate problema din sfera discriminatoriului instituţuional și o plasează spre alte zone.

Cercetătoarea germană, fostă cetăţeană română, Brigitte Mihok, referindu-se la „atacurile și violenţele faţă de rromi“, vorbește de discriminare structurală[14] care ar fi, tot o discriminare socială, dar efectuată la adăpostul toleranţei statului, reprezentat de una sau mai multe instituţii ale sale, act ce implică complicitatea statului, concretizată în neimplicarea și nesancţionarea actelor de discriminare sau chiar în încurajarea discriminării prin formele sale de manifestare: ostilitate, abuz și ura etnică, dar fără ca el, statul, să fie implicat direct, la vedere.

Rezultă că, pentru autoarea citată, discriminarea structurală face trecerea de la cea socială spre cea instituţională, statuând acest fenomen ca formă constitutivă (structurală) a societăţii.

2.5. Discriminarea brută sau vulgară

Avem de-a face cu o discriminare brută, vulgară, „la vedere“, atunci când aceasta capătă forme publice evidente, nemascate în nici un fel, de-a dreptul provocatoare și, de cele mai multe ori, nesancţioate nici social, nici juridic. În această categorie intră înscrisurile cu privire la accesul în locurile publice (exemplu: interzis accesul chinezilor), anunţurile în legătură cu ocuparea unor locuri de muncă (exemplu: angajez..., exclus rromi), lozincile de pe ziduri (exemplu: moarte evreilor) etc.

2.6. Discriminarea subtilă

O întâlnim în lucrul cu instituţiile, cu funcţionarii, cu angajaţii unor societăţi comerciale etc. Este caracterizată de inacţiune, neglijare, lipsă de comunicare sau comunicare și informare incompletă etc., adică aspecte specifice proastei administrări ori lipsei de profesionalism.

Nu este nevoie ca la o instituţie publică ori la o societate comercială să existe anunţuri discriminatorii brute, vulgare, dar este suficient, dacă respectivele unităţi sau unii dintre angajaţii lor au o politică sau atitudini și comportamente discriminatorii, să refuze ori să „uite“ să înregistreze cererea ori documentul prezentat de persoana care aparţine unui grup discriminat sau, mai grav, să uite ori să refuze să rezolve cererea, ori să dea răspuns la petiţie, să nu o prezinte persoanei îndrituite să o aprobe etc.

În această categorie se includ și refuzul sau eschiva de a da explicaţii clare și complete cu privire la procedura de soluţionare sau explicaţiile pripite, răstite, incomplete, precum și „îndrumarea“ către instituţii sau persoane care nu au nici o legătură cu problema în cauză.

Ascunderea după lipsa de atribuţii legate de îndrumarea persoanei, lipsa de timp, invocarea slabei puteri de înţelegere a solicitatorului etc., reprezintă faţete ale aceluiași fenomen.

Desigur că aceleași reacţii le putem întâlni și în cazurile de incompetenţă profesională sau de inaptitudine de a presta o muncă cu publicul, dar aceasta este o altă problemă, iar manifestările sale nu efectuează nici o selecţie în funcţie de anumite determinante (adjective).

2.7. Discriminarea perversă

Această formă de discriminare este specifică instituţiilor statului „însărcinate“ cu combaterea discriminării.

Dacă o instituţie este desemnată de guvern, ori altă structură a statului, să desfășoare, în domeniul său de activitate, acţiuni menite să combată sau să limiteze fenomenul discriminatoriu ori acţiunile discriminatorii, aceasta își poate continua comportamentul discriminatoriu prin acţiuni de faţadă, fără consistenţă, fără efect pe termen lung ori, cum se spune în limbaj neacademic, „de poză“, pentru a avea ce raporta.

Să presupunem că o instituţie, specializată în combaterea șomajului și ocuparea forţei de muncă, primește sarcina să lichideze discriminarea în muncă faţă de străini sau emigranţi. Aceasta poate rămâne cu un comportament discriminatoriu organizând, pentru aceste categorii, târguri de slujbe (jobs-uri) fără o largă publicitate, fără a se asigura că acţiunea este cunoscută și de angajatori și de cei lipsiţi de locuri de muncă, în zile în care respectivele categorii de oameni fără muncă au zile sfinte, în care nu lucrează, ori încheie respectivele acţiuni imediat după deschidere, sub pretext că cei interesaţi nu s-au prezentat ori angajatorii s-au răzgândit.

Invocarea lipsei de interes, de mobilizare sau de coparticipare din partea grupului în favoarea căruia s-a efectuat acţiunea de sprijinire, reprezintă motivaţiile cele mai des invocate pentru justificarea nereușitei ori eșecului acţiunii, deși aspectele menţionate nu au de-a face cu profesionalismul, deontologia și buna administrare.

Tot în aceeași notă a comportamentului discriminatoriu sau indiferent rămânem și în cazul în care dintr-o familie formată din 7-8 membri, să zicem emigranţi, este angajat capul familiei, cu un salariu minim pe economie sau mai mare cu ceva peste minim, dar suficient de mic pentru a nu face faţă nevoilor zilnice ale familiei.

Respectiva unitate raportează cu emfază soluţionarea unui caz disperat, deși știe că, dacă nu vor fi angajaţi și alţi membri ai familiei, respectivul salariu nu are cum să satisfacă nici nevoile minime ale unei persoane și, mai devreme sau mai târziu, va întoarce spatele binelui făcut și v-a căuta singur soluţionarea problemei, indiferent cât de legale ori la limita legalităţii vor fi formele pentru care va opta.

Eventualul refuz al locului de muncă, pe motiv de nivel al salariului ori de incompatibilitate cu nivelul de pregătire sau/și profesie, se va interpreta ca lene, lipsă de interes, caracteristice întregii categorii, clase sau grup, înclinaţie spre zona economiei gri sau spre câștiguri ilicite etc. și nicidecum ca lipsă de interes și profesionalism din parte celor îndrituiţi și obligaţi prin atribuţiile de serviciu să soluţioneze problema.

2.8. Ostilitatea

Aceasta reprezintă o formă de manifestare a discriminării, fără a avea întotdeauna, drept rezultat, un act de discriminare. Ostilitatea ţine, în primul rând, de componenta atitudinal-comportamentală(comportament ostil sau atitudine ostilă) faţă de ceva sau cineva. Ostilitatea reprezintă posibilitatea ca cel ce este mânat sau animat de un astfel de comportament(trăire) să producă un act de discriminare, dacă ar avea condiţii prielnice sau dacă nu ar exista teama de eventuale repercusiuni. O persoană poate avea un comportament ostil și, totuși, să își facă treaba în mod corect, fără discriminări, dar și fără plăcere, ba chiar cu regrete și insatisfacţii. Respectiva persoană efectuează, să zicem, un serviciu public altfel decât „simte“ că ar trebui să-l facă, dacă regulile sau teama nu ar obliga-o să-l facă într-un anume fel sau cum „crede“ că ar merita să-i fie prestat respectivul serviciu persoanei cu care intră în relaţie.

Ce-i drept, nu este ușor ca o astfel de persoană să-și stăpânească pornirile ostile pentru a nu produce discriminări în serie, dar nici nu este o imposibilitate. Buna cunoaștere a profesiei și regulilor sale, respectul pentru codul său deontologic, sunt elemente frenatorii a pulsiunilor discriminatorii. Desigur, această „predispoziţie“ are mari șanse de a deveni acţiune, ori de câte ori condiţiile vor permite sau monitorizarea va fi slabă, ineficientă. Aici, o importanţă deosebită are educaţia faţă de muncă sau structura personalităţii subiectului ce-și exercită atribuţiile de rol.

Ascunderea în faţa procedurilor pentru a nu soluţiona, răstălmăcirea sau interpretarea restrictivă a procedurilor sunt exemple și soluţii la îndemâna comportamentului ostil.

Mergând pe linia exemplificărilor, am aminti reacţia corpului profesoral al Facultăţii de Drept din cadrul universităţii București care, la solicitarea scrisă a unor organizaţii neguvernamentale ale rromilor de a se acorda și la această facultate (după modelul celorlalte facultăţi de drept și universităţi de stat din ţară) câteva locuri speciale pentru absolvenţii de liceu rromi, acesta a refuzat solicitarea sub motivul că legea română nu permite discriminări pe criterii etnice și solicitarea reprezintă o discriminare contrară legii. Atitudinea apare cu atât mai ostilă cu cât în Strategia Guvernului României privind îmbunătăţirea situaţiei romilor, promovată prin H.G. nr. 430/2001, cât și în Ordonanţa Guvernului României privind combaterea și prevenirea tuturor formelor de discriminare nr. 137/2000[15], astfel de fapte sunt considerate acţiuni afirmative ce au drept scop recuperarea decalajelor istorice, în vederea asigurării șanselor egale în competiţia socială. Aceste documente normative, precum și exemplul celorlalte facultăţi (inclusiv de drept) au constituit „stimulentul“ pentru care organizaţiile amintite au „îndrăznit“ să solicite reprezentanţilor lumii academice de la respectiva facultate locurile speciale, fără a-și pune vreun moment problema că legea poate fi interpretată și așa de către chiar cei meniţi să educe societatea în spiritul toleranţei și șanselor egale. De fapt, atitudinea unor juriști români faţă de minoritatea rromă s-a văzut atât în sentinţele cu circumstanţe agravante și pedepsele disproporţionate (prezentate de presă) în raport cu fapta, acordate unor membri ai acestei minorităţi, precum și în procesele dintre români și rromi pierdute în ţară de către rromi și apoi câștigate la Curtea Europeană de la Strasburg.

2.9. Ura etnică

Are drept bază și sursă de alimentare ostilitatea faţă de ceea ce este diferit etnic sau rasial, dar nivelul și calitatea educaţiei sociale reprezintă factorul determinant. De asemenea, imposibilitatea de a accepta și aprecia succesul social, chiar situaţional, momentan sau pe o perioadă scurtă, al unor persoane ce aparţin unor grupuri minoritare (etnice, religioase, sexuale, sociale) - aspect ce-și are rădăcinile tot în tipul de educaţie socială de care a „beneficiat“ persoana sau grupul social -, se transformă în sursă de ură etnică. Eșecul sau neîmplinirea propriei vieţi sau unora dintre scopuri sunt percepute, adesea, ca având drept cauză existenţa sau acţiunile unor grupuri etnice minoritare, etniilor conlocuitoare, văzute mai solidare sau mai „orientate“ social. Și această anomalie devine sursă de ură etnică. Din păcate, istoria României a cunoscut astfel de „sentiment“ tradus în acţiune socială, discriminatorie, începând cu legile antievreești și sfârșind cu pogromurile asupra evreilor din Moldova, Bucovina sau Basarabia și, de ce nu?, continuând cu cele 46 de atacuri colective asupra comunităţilor de rromi, în perioada de după 1989 sau conflictele interetnice și interconfesionale din aceeași perioadă.

De ce includem aici și conflictele interconfesionale? Deoarece, în cea mai mare parte, membrii confesiunilor aflate în conflict erau percepuţi ori (poate mai corect) se percepeau reciproc ca fiind aparţinători la etnii diferite, în ciuda faptului că aceștia nu aparţineau decât la religii și/sau provincii diferite, locuite de aceeași etnie.

Exemplul profesorilor de drept de la forma anterioară de discriminare este valabil și pentru ura etnică. Poate că nu toţi respectivii profesorii pot fi caracterizaţi de așa ceva, dar faptul că nu s-a reușit să se creeze o majoritate care să voteze altfel sau faptul că un număr foarte mic a reușit să convingă o majoritate (și încă una de la care se așteaptă mult), spune foarte multe despre existenţa acestui sentiment la nivelul societăţii românești.

2.10. Discriminarea religioasă

Are drept grup ţintă aparţinătorii la altă religie sau confesiune decât cea dominantă (care întrunește cei mai mulţi enoriași) într-o zonă sau regiune. Deși discriminarea pe motive religioase, din punct de vedere al conţinutului, ar trebui să fie ceva diferit de discriminarea pe baze etnice, aceste două tipuri de discriminare sunt totuși foarte asemănătoare. Nu numai prin atitudinea ostilă faţă de ceea ce este diferit sau părtinitoare în raport cu cei de aceeași religie, dar și prin felul și modul de manifestare. Așa cum menţionam și la paragraful precedent, aparţinătorii la altă religie văd pe cei care nu sunt de aceeași religie ca ei nu doar ca persoane cu alte credinţe și percepte religioase, ci ca pe ceva total diferit, ca și cum ar fi aparţinători la alte etnii, deși ambele grupuri aparţin la aceeași etnie, aceeași cultură, cu deosebirea că unul a îmbrăţișat o altă religie la care aderă mai puţini credincioși decât la religia dominantă. Dacă grupul religios minoritar reușește să se afirme și ca un grup ce înregistrează o oarecare prosperitate socială, care îl situează pe linia unui relativ progres social colectiv, ostilitatea atinge cote remarcabile. Acest relativ succes nu este niciodată pus pe seama unei mai bune coeziuni sociale ce poate fi luată drept model, ci pe legături și susţineri financiare externe menite să distrugă propriul grup prin punerea sub semnul întrebării a perceptelor religiei dominante.

Fără a pune semnul identităţii, similar putem aprecia și discriminările la care sunt supuși, în anumite cazuri sau conjuncturi, aparţinătorii la minorităţi profesionale, persoanele cu dizabilităţi, cu orientări sexuale diferite, apatrizii, străinii, migranţii, azilanţii ori solicitanţii de azil etc.

În special, persoanele cu dizabilităţi sunt discriminate la adăpostul unor puseuri de condescendenţă, de paternalism care, nu de puţine ori, se încheie cu „la ce le trebuie lor așa ceva, ce să facă ei cu…, ce le trebuie mai mult…, lor mai bine le dăm (sau acordăm)…“ fără a consulta aceste grupuri, fără a le cunoaște adevăratele dorinţe, nevoi, scopuri și posibilităţi

2.11. Discriminarea profesională

Ca și cea economică, prin care unor minorităţi ori categorii sociale li s-a interzis să desfășoare anumite activităţi economice, să investească în anumite domenii ale economiei etc., au existat și perioade când membrilor unor grupuri etnice sau sociale li s-a interzis să practice anumite profesii și ocupaţii (de obicei în administraţie). Și aici, cazul evreilor rămâne un caz de notorietate. În Evul Mediu, membrilor acestui grup nu li s-a permis să practice decât profesiile considerate, în acea vreme, ca fiind murdare, nedemne etc. Așa se explică de ce evreii, nevoiţi să se orienteze spre aceste profesii și să se specializeze foarte bine pentru a evita concurenţa și a câștiga încrederea clienţilor, au devenit medici reputaţi, bancheri și finanţiști de renume etc.

2.12. Discriminarea pe bază de apartenenţă la un gen

Cunoscută și sub denumirea de discriminare de gen (sexuală sau sexism), discriminarea bazată pe apartenenţa la un sex, de obicei la sexul feminin(da nu numai), a fost prezentă în toate societăţile și nu îndrăznim să afirmăm că în prezent fenomenul este eradicat undeva. Ea a avut drept suport mileniile din istoria omenirii când forţa fizică a constituit elementul principal al supravieţuirii și progresului. Potrivit precizărilor art. 4 lit. g) din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbaţi, republicată, prin discriminare bazată pe criteriul de sex se înţelege discriminarea directă și discriminarea indirectă, hărţuirea și hărţuirea sexuală a unei persoane de către o altă persoană la locul de muncă sau alt loc în care aceasta își desfășoară activitatea[16]. În completarea definiţiei citate, am adăuga că o persoană poate fi discriminată pe criteriu de sex nu numai de către o altă persoană, ci și de către o instituţie, o lege, o politică sau concepţie. Mai mult, discriminare poate exista nu numai la locul de muncă. Faptul că femeile, secole întregi, nu au avut drept de vot (primele femei din lume au votat în 1893 în Noua Zeelandă, iar româncele abia în 1946), ori nu au avut (și în multe religii încă nu au) dreptul să devină preot ori să practice anumite profesii, nu este legat de locul de muncă sau de locul în care-și desfășoară activitatea.

Important rămâne faptul că se fac eforturi demne de luat în seamă pentru eliminarea discriminării de gen. De un real și indispensabil folos, în soluţionarea problemei, pe lângă actele normative, instituţiile și structurile constituite special în acest scop, rămâne progresul știinţifico-tehnic și tehnologic, care elimină munca fizică și diminuează importanţa forţei fizice, aspecte fără de care nu ar fi fost posibile nici schimbarea concepţiilor sociale, politice și filosofice.

Fără a se identifica, dar asemănătoare, este și discriminarea datorită orientărilor sexuale ale indivizilor. Persoanele cunoscute ca aparţinătoare altor orientări sexuale decât majoritatea (gay, lesbiene, transsexuali) suferă tratamente diferite, ostile ori mai puţin favorabile decât alte persoane doar pentru această caracteristică de care, de cele mai multe ori, nu sunt răspunzători.

2.13. Abuzul

Este tot o formă de discriminare, dar, spre deosebire de ostilitate, abuzul capătă haina acţiunii cu efecte sociale concrete evidente. În ciuda existenţei normelor și regulilor, acestea sunt încălcate cu bună știinţă. Comportamentul abuziv riscă sancţiunea socială și înfruntă „opreliștile“ pentru a se materializa, pentru a-și da satisfacţie. Abuzul este o discriminare riscată, în pofida evidenţelor. Este o sfidare bolnăvicioasă a dezirabilului. Ura, în general, și ura etnică, rasială, religioasă, homofobia, sunt sursele abuzurilor. Puterea iraţional utilizată, ca și dorinţa de câștig pe orice cale devin, de asemenea, surse de abuz.

Neacordarea ajutorului social(venitul minim garantat), de către primari, primării sau consilii locale, în cuantumul și forma prevăzute de lege, nu constituie altceva decât regretabile forme de abuz. Acordarea corectă a acestui drept stipulat de lege doar în preajma campaniilor electorale sau utilizarea acestui drept al unor categorii de cetăţeni ca armă electorală nu este altceva decât abuz. În aceeași notă a abuzului se menţine și adoptarea de către consiliile locale a unor norme, plafoane sau reguli, în vederea acordării ajutorului social, total diferite sau contrare spiritului legii care reglementează această activitate este Legea nr. 416/2001[17]. Ele reprezintă elocvente surse de abuz instituţional. Tot abuz este și utilizarea celor 72 ore pe care trebuie să le presteze beneficiarii de ajutor social în folosul personal al primarului ori acoliţilor săi, în loc să fie utilizate în folosul comunităţii, conform legii. Abuzul, în aceste cazuri, este alimentat de sentimentul de ură și dispreţ faţă de semenii care nu-și pot asigura singuri necesarul minim pentru o existenţă decentă. Dacă această imposibilitate este asociată cu o parte a unei categorii sociale sau a unei etnii anume, sursa abuzului devine ura etnică sau/și sentimentele rasiste.

2.14. Antisemitismul

Dacă ura etnică nu are o ţintă foarte precisă, ea îndreptându-se, în funcţie de condiţii, interese ori frustrări, spre oricare reprezentant(membru) al unei etnii sau a etniei în ansamblul său, antisemitismul se îndreaptă întotdeauna spre un grup ţină precis, luat în globalitatea sa, și anume grupul etnic al evreilor. Grupul este văzut ca fiind caracterizat de presupuse trăsături specifice negative dintre care: antisocialitatea (dușman al creștinilor, disponibilitate de sacrificare a creștinilor, responsabil de uciderea Mântuitorului acum 2000 de ani, de către strămoșii grupului), profitismul, înclinaţia spre speculă și necinste, rapacitatea, mirositor (usturoi), murdar etc. aspecte care, în perioadele de extremism politic și social maxim, au făcut ca grupul să fie considerat rasă inferioară, deși, în integralitatea sa, grupul etnic al evreilor aparţine rasei albe ca și grupurile care-l opresau. Reflexul în planul comportamentului și acţiunii sociale apare ca marginalizare a grupului sau a unor membri, punitate, limitarea ori anularea drepturilor și libertăţilor cetăţenești etc. Acţiunile antisemite au mers până la deportare, genocid și holocaust. Legile antievreești din preajma și din timpul celui de-al II-lea război mondial (în total 107 acte normative) fac parte din suportul unor astfel de acţiuni abuzive.

De ce antisemitismul, ca și xenofobia și naţionalismul, reprezintă pentru noi tot forme de discriminare? Deoarece în planul acţiunii sociale se concretizează în tratamente diferite, de la forma lor nuanţată, atitudinală, până la formele abuzive, brute, în raport cu ceilalţi participanţi la viaţa socială, supuși aceluiași sistem juridic și acelorași forme oficiale de organizare statală.

2.15. Xenofobia

Înţeleasă iniţial ca spaimă, frică, teamă de străini, ca expresie (justificată) a comportamentului uman în faţa necunoscutului, chiar dacă necunoscutul se materializează în semeni de-i săi(membri ai umanităţii), noţiunea a căpătat conotaţii cum ar fi cele de atitudine respingătoare, dispreţ sau ură faţă de străini. Comportamentul poate parcurge o gamă ce merge de la ignorarea prezenţei acestora, supravegherea sau izolarea socială, până la interzicerea accesului, separarea teritorială etc. Xenofobia este asemănătoare cu ura etnică, dar se manifestă nu faţă de una sau mai multe etnii luate în ansamblul lor, ci faţă de toate persoanele care nu fac parte din etnia proprie, care nu aparţin propriului grup (comunităţi, culturi), ci aparţin altor culturi, altor arealuri și, uneori, altor religii. Într-un cuvânt, xenofobia apare ca atitudine de respingere a unor persoane care aparţin unor entităţi politico-culturale sau statale diferite, motiv pentru care, atitudinal și comportamental, sunt supuse unor tratamente diferite. Atitudinea de respingere se manifestă nu numai faţă de oameni (persoane) ca reprezentanţi (exponenţi) ai altor culturi ori realităţi, ci și faţă de comportamente, instituţii, obiceiuri, tradiţii, idei (forme culturale) care sunt considerate a nu aparţine culturii proprii, spaţiului autohton.

2.16. Naţionalismul

Reprezintă o formă de discriminare ce decurge din concepţia (convingerea) potrivit căreia propria naţiune este superioară tuturor celorlalte. Aceasta este văzută ca mai harnică, mai organizată, mai civilizată, cu o cultură superioară, aspecte pe care trebuie să le impună celorlalte naţiuni, ori, dacă celelalte naţiuni nu acceptă, ele trebuie eliminate. Din acest motiv aparţinătorii altor naţiuni sunt trataţi diferit, limitânduli-se accesul la resurse, pe care, în opinia celor ce se consideră superiori, nu știu să le gospogărească, să le utilizeze etc. sau chiar li se limitează ori interzic drepturi și libertăţi (de expresie, de a produce, de a reprezenta etc. etc.).

Naţionalismul nu trebuie confundat cu atitudinea generată de sentimentul nobil al patriotismului, a mândriei de a aparţine unei naţiuni sau etnii, ori cu străduinţa de a promova și afirma normele și valorile propriului spaţiu etnic sau naţional spre a fi cunoscute, integrate în patrimoniul universal, ca parte componentă a diversităţii și creaţiei umane.

Naţionalismul promovat de N. Bălcesu, M. Kogălniceanu, N. Iorga și chiar C. Rădulescu-Motru, aparţine acestei atitudini patriotice, de promovare a valorilor și intereselor naţionale, ca elemente ale culturii și patrimoniului omenirii, fără a nega legitimitatea și dreptul la existenţă a altor culturi și naţiuni și fără a manifesta atitudini de superioritate faţă de acestea. Au existat și voci potrivit cărora concepţia profesorului și academicianului Constantin Rădulescu-Motru ar fi de esenţă extremistă, dar, în opinia noastră, ideile expuse în lucrarea Naţionalismul cum se înţelege. Cum trebuie să se înţeleagă“[18][6], chiar dacă conţin și unele influenţe ale lucrărilor cu caracter biologist, bine reprezentate în spaţiul german pe care academicianul l-a cunoscut bine, nu se confundă cu acestea și nu pot fi catalogate drept extremiste.

Naţionalismul păcătuiește prin exacerbarea sentimentului naţional și a calităţilor propriei naţiuni sau culturi, văzute și prezentate ca superioare în raport cu celelalte naţiuni sau culturi, iar tratamentele sau atitudinile faţă de exponenţii acestora sunt tributare acestei concepţii.

2.17. Segregarea

Reprezintă o formă de discriminare materializată în separare teritorială a unor populaţii, în funcţie de apartenenţa la o etnie, la o religie, la o categorie socială etc. Așa cum am arătat în altă parte[19] procesul de marginalizare fizico-geografică a populaţiei rrome, proces pe care l-am numit marginalitate, nu este altceva decât formă de segregare impusă ori autoimpusă (automarginalizare, autosegregare). Norman Goodman apreciază că „segregaţia implică separarea fizică și socială a diferitelor grupuri rasiale și etnice“[20] [Goodman, 204]. Ne-am permite să adăugăm, pentru mai multă acurateţe a spaţiului conceptual, că separarea fizică și socială a diferitelor grupuri se referă la cetăţenii aceleiași naţiuni, în interiorul graniţelor naţionale și implică drepturi, libertăţi și tratamente diferite. Segregarea nu se manifestă doar pe un areal terestru, ca simplu land al aceleiași ţări. Ea capătă forme concrete de o mare diversitate. De exemplu: separarea copiilor în școli de cartier și școli de centru sub pretextul proximităţii teritoriale este o formă de segregare. Dacă această separare se produce în localităţi, de obicei sate ale aceleiași comune, locuite preponderent de membrii unei etnii, desigur că avem de-a face cu un proces de segregare etnică. Dar această „împărţire“ poate avea loc și în cadrul aceleiași școli prin constituirea de clase segregate, deși procesul de învăţământ se desfășoară în aceeași limbă. Avem clase formate din copii proveniţi din „familii bune“ (avute sau cu un nivel cultural mai ridicat) și clase cu copii proveniţi din familii nevoiașe sau cu un nivel de cultură mai scăzut, ceea ce generează,volens-nolens, o reproducere socială negativă. Dacă în această împărţire avem de-a face cu copii proveniţi din etnii diferite, aprecierile nu pot fi decât în consecinţă. În aceeași notă, opinăm că nici clasele nu sunt scutite, prin felul în care sunt aranjaţi elevii în bănci, de note sensibile de segregare–discriminare. Dacă elevii proveniţi din anumite categorii sociale sau etnice sunt așezaţi într-o parte a clasei, iar cei proveniţi din alte categorii sociale sau etnice într-o altă parte a clasei, avem de-a face cu o formă de segregare la nivelul aceleiași clase de studiu. Tot aici includem și repartizarea elevilor pe corpuri de clădiri: mai întreţinute și dotate din punct de vedere didactic și clădiri la care fondurile pentru reparaţii, întreţinere și dotare nu au mai ajuns; ca și în repartizarea în cadrul aceluiași corp de clădire pe nivele dotate și întreţinute diferit.

Segregarea poate fi politică de stat, ca politica mareșalului Ion Antonescu, faţă de evrei și rromi, pe care i-a deportat în Transnistria, în perioada în care a fost șef al statului; stat pe care a înţeles să îl conducă dictatorial prin decrete-legi, cu complicitatea celorlalte instituţii, partide și a societăţii, acestea având o poziţie favorabilă, fie explicită, fie tacită, procesului de segregare.

2.18. Apartheit-ul

Reprezintă politica de interzicere brutală și drastică, umilitoare, a unor drepturi și libertăţi, prin intermediul sistemului legislativ, normativ și juridic, ca și prin forţă, a populaţiilor de etnii sau rase diferite. Această politică, definită de interdicţiile de tot felul faţă de un grup anume, este promovată de stat, prin organismele sale guvernamentale și neguvernamentale și are asociată forţa represivă a acestuia. Represiunea se exercită nu numai prin ceea ce se înţelege prin structurile ministerului de interne, ci și prin cele ale armatei și serviciilor speciale, dar și ale structurilor civile ori semicivile. Caracteristica procesului legislativ, în cazul apartheit-ului, o constituie elaborarea unor legi cu prevederi diferite pentru diferitele populaţii ale aceleiași ţări, respectiv ale aceluiași stat. Apartheit-ul se asociază întotdeauna cu discriminarea în drept sau discriminarea prin lege.

Concepţia ce stă la baza unei astfel de organizări sociale este una de sorginte extremist rasistă, potrivit căreia unele rase ori etnii sunt superioare celorlalte. Consecinţa în planul acţiunii sociale o constituie tratamentul diferit, mai ales la nivelul drepturilor și obligaţiilor legale.

2.19. Rasismul

Reprezintă, ca și apartheit-ul, forma extremă a discriminării. El nu se manifestă doar la nivelul separării etnice cu ajutorul forţei represive a statului, ci, mai ales, la nivelul concepţiei, filosofiei și teoriei sociale, cu consecinţe, desigur, la nivelul acţiunii sociale. N. Goodman explică rasismul prin „ideea că o categorie rasială este inerent superioară alteia“[21]. Apreciem că, în concepţia autorului american, este nevoie de a se preciza clar ce înţelege prin categorie rasială sau măcar prin categorie, precum și dacă între „idee“ și concepţie sau filosofie se pune semnul egalităţii ori sunt concepte diferite, cel puţin din punctul de vedere al sferei. Michel Wieviorka apreciază că „termenul „rasism“ este utilizat abuziv pentru a desemna populismul, xenofobia și chiar un naţionalism neliniștitor“[22]. După afirmaţiile gânditorului francez, rasismul, chiar dacă din punct de vedere conceptual aparţine timpurilor moderne, „cea mai mare parte a istoricilor ideii de rasism situează extraordinarul ei avânt în secolul al XIX-lea“[23], dar, apreciază același autor „ideea potrivit căreia există rase superioare și rase inferioare și, mai ales, ideea că rasa modelează cultura și fundamentează diferenţele sociale … ar trebui căutate undeva departe, în trecut, acolo unde se află izvoarele culturii europene moderne, adică la grecii din epoca elenistică, sau măcar în Evul Mediu“[24].

Împărţirea oamenilor în rase inferioare și superioare, printr-o concepţie socială determinist-biologistă, a avut drept consecinţă, la nivelul acţiunii sociale, existenţa lagărelor de exterminare ale fascismului german și naţional-socialismului celui de-al III-lea Reich.

3. Alte forme de discriminare

Discriminările nu sunt doar forme nocive societăţii, păcii și stabilităţii sociale sau creatoare de insatisfacţii și dureri la nivelul simţirii și gândirii personalităţii umane. Tot tratamente diferite pentru grupuri și indivizi diferiţi sunt și acţiunile menite să atenueze, să compenseze ori să înlăture efectele distructive ale discriminărilor examinate mai sus. Deoarece aceste acţiuni sau tratamente sunt numite de diferiţi teoreticieni discriminări, ba unele se și numesc ca atare, le vom numi în continuare tot discriminări. Dintre acestea vom aminti mai jos pe cele mai cunoscute.

3.1. Discriminarea pozitivă

Așa cum ne informează N. Goodman „recent, termenul discriminare pozitivă a fost folosit pentru referirea la asigurarea unor avantaje speciale indivizilor doar pentru faptul că aparţin unor categorii sociale. Acest concept, …, are implicaţii politice și rămâne controversat“[25]. Într-adevăr, termenul rămâne controversat atât timp cât nu se precizează cumulat: căror categorii sociale li se asigură unele avantaje, din ce motive și pentru cât timp.

Avantajele care li se acordă acestor categorii nu diferă cu nimic de „avantajele“ care se acordă alergătorului de pe culoarul din marginea pistei de alergare ce înconjură un teren de fotbal, „avantaj“ fără de care respectivul alergător ar fi nevoit să parcurgă o distanţă mult mai mare decât concurentul de pe culoarul din imediata apropiere a terenului de fotbal, sau de „avantajul“ constituit de suportul ce trebuie așezat sub persoana înaltă de 1,4 m atunci când trebuie să manevreze, să zicem, o manetă aflată la o înălţime la care o persoană înaltă de 1,9 m nu are nevoie de așa ceva. De ce li se acordă aceste „avantaje“? Întâi pentru a face morală, echitabilă, competiţia socială în ceea ce privește accesul la resurse, concept utilizat în sensul său cel mai larg, ca resurse de existenţă, resurse de trai decent, resurse materiale, de viaţă, de habitat, de putere, de reprezentare, de afirmare, de reproducere culturală, de păstrare și perpetuare a identităţii etc. În al doilea rând, pentru compensarea, mereu parţială, a dezavantajării, discriminării și marginalizării etc. la care au fost supuse unele grupuri de-a lungul istoriei lor sociale. Fiindcă de aceste grupuri și categorii sociale este vorba atunci când ne referim la anumite „avantaje“ ce se asigură. „Avantajele“ în discuţie nu sunt acordate pentru toată viaţa sau istoria viitoare a grupului, nici pentru a depăși grupurile cu care coexistă și care le-a dezavantajat prin număr și forţă (adică neloial) de-a lungul istoriei. Și nici tuturor membrilor acestor grupuri; ci doar membrilor care au stringentă nevoie de sprijin și doar până în momentul în care se poate aprecia că grupul sau grupurile în cauză pot porni de pe aceleași poziţii sau de pe poziţii aproximativ egale cu ale grupurilor favorizate istoric, în competiţia socială, care trebuie să se desfășoare din perspectiva și sub egida oportunităţilor egale. Această acţiune nu reprezintă altceva decât un demers pentru necesara moralitate socială a cărei lipsă devine „susceptibilă să tulbure pacea și securitatea popoarelor, precum și coexistenţa armonioasă a persoanelor în cadrul aceluiași stat“[26] sau, altfel zis, pacea și stabilitatea oricărei societăţi – valoare la care oamenii nu trebuie să renunţe ori să o ignore sub nici un argument. Deci, discriminarea pozitivă, nu poate fi decât necesară istoric și limitată în timp. Rolul său vizează moralitatea competiţiei sociale și acordarea daunelor morale celor trataţi fără morală sau lipsiţi de posibilitatea naturală de a participa cu aceleași șanse la competiţia socială. Este plusul de oxigen de care grupurile defavorizate au nevoie pentru a intra în normalitate, depășindu-și frapantele decalaje istorice.

Pe de altă parte, așa cum afirmă sociologul american, conceptul „are implicaţii politice“ deoarece fără voinţă politică acţiunea de discriminare pozitivă, instituţional și social, nu este posibilă. Altfel spus, voinţa politică reprezintă linia de start și în procesul de construire a ceea ce se numește societatea oportunităţilor egale.

3.2.Măsurile (acţiunile)pozitive (afirmative)

În opinia noastră și acţiunile afirmative reprezintă o formă de discriminare, care, uneori, se confundă cu discriminarea pozitivă. Conceptul a apărut ca un substitut al conceptului de discriminare pozitivă, datorită reacţiilor generate de acesta din urmă, atât la nivelul dezbaterii teoretice cât și al acţiunii sociale. Într-un cuvânt, măsurile (acţiunile) afirmative s-au născut din nevoia de a pondera apetitul teoreticienilor și practicienilor rasiști, care respingeau ideea de discriminare pozitivă printr-o falsă atitudine nondiscriminatorie, anistorică și rigidă.

Apreciem că nu se poate pune semnul identităţii între cele două concepte; cel de acţiune afirmativă având o sferă mai redusă decât cel de discriminare pozitivă, implică în mod deosebit instituţionalul și guvernamentalul și „constă în practica stabilirii de obiective și programe pentru mărirea numărului membrilor grupurilor minoritare în organizaţii ca: afaceri comerciale, posturi guvernamentale și instituţii educaţionale“[27]. Nu reprezintă o reacţie a societăţii (în sens saint-simonist sau rousseauist) cum ne asigură sociologul menţionat, ci reprezintă, în primul rând, înţelegerea sau acceptare necesităţii unor acţiuni și demersuri, în beneficiul grupurilor sau păturilor defavorizate, de către guverne și instituţii, ca urmare a negocierii sociale, pentru realizarea păcii și stabilităţii sociale, sau a exercitării unor presiuni externe.

Puţin mai vag și apreciind din perspectiva egalităţii de șanse între femei și bărbaţi, Legea nr. 202/2002 apreciază la art. 4 lit. e) „că prin acţiuni pozitive se înţelege acele acţiuni speciale care sunt întreprinse temporar pentru a accelera realizarea în fapt a egalităţii de șanse între femei și bărbaţi și care nu sunt considerate acţiuni de discriminare“[28].

Acest tip urmărește evidenţierea și creșterea vizibilităţii a grupurilor istoric marginalizate[29], spre încurajare și participare la viaţa societăţii, iar grupurile cu care coabitează (de obicei cele majoritare) să se convingă de posibilităţile și calităţile lor încă necunoscute și neutilizate, în vederea unor viitoare acţiuni, programe și proiecte derulate în parteneriat.

3.3. Măsurile speciale

Măsurile speciale se deosebesc de precedentele două prin perioada de timp în care acţionează și sunt valabile. Ele nu au atât un caracter global ci, în adoptarea lor, se mizează pe efectele produse în timp, pe multiplicarea exemplului, pe creerea de modele. Ele nu au caracter de acţiune macrosocială, materializată în efecte concrete, ci își manifestă eficienţa prin impact.

Acordarea unor locuri speciale la diferite facultăţi și universităţi, pentru absolvenţii de liceu rromi, reprezintă o astfel de măsură menită să creeze în timp o intelectualitate rromă aptă să identifice, să cuantifice și să ierarhizeze problemele esenţiale ale etniei din care fac parte, să constituie un grup de dialog capabil să negocieze și să colaboreze cu diferitele instituţii ale statului sau/și structuri ale societăţii pentru proiectarea și implementarea unor politici destinate recuperării distanţei istorice dintre etnia rromă și restul societăţii. Măsura a mai vizat crearea de modele de urmat în comunitate, dar și formarea unor cadre care, asumându-și etnicitatea, să lucreze în comunităţile din care au pornit, reprezentându-le în același timp.

3.4. Măsurile compensatorii

Fără a se deosebi de precedentele trei, măsurile compensatorii ar reprezenta, în opinia noastră, sintagma care ar fi capabilă să asigure o mai bună permisivitate și sprijinul comunităţilor sau al societăţii pentru celelalte trei. Deoarece sensibiliatea societăţii (românești), aflate ea însăși în efort de recuperare și compensare a propriilor rămâneri în urmă și măcinată de nejunsuri cotidiene, este destul de ridicată la expresii de genul: discriminare pozitivă, acţiuni afirmative, măsuri speciale în favoarea cuiva (rejectat sau marginalizat vreme îndelungată), deoarece sugerează ori lasă impresia unor frustrări sau demersuri care ar defavoriza membrii proprii, sintagma de măsuri compensatorii are șanse mai ridicate de acceptare. Ea nu vine pe un teren gol, fiind utilizată și pentru măsurile luate în favoarea celor care și-au pierdut proprietăţile, a celor arestaţi pe motive politice, a celor strămutaţi, deportaţi etc. La acestea se adaugă și încărcătura psihologică a sintagmei care, volens-nolens, îndeamnă la reflecţie și nu numai.

4. Suportul material al discriminării

Atât în cazul formelor subtile sau perverse de discriminare cât și în cazul celorlalte, suportul material, ce face posibilă existenţa acestor forme, îl reprezintă, din partea categoriei defavorizate, sărăcia și, implicit, lipsa de putere fizică (număr, volum) sau putere investită, spre care accesul îi este îngrădit sau refuzat. Păturile și categoriile pe care le avem în vedere, pentru această analiză, sunt, în ansamblul lor, minorităţile: naţionale, etnice, sociale (vârstnici, copii, femei, persoane cu dizabilităţi, homosexuali, șomeri, persoane aflate în detenţie, apatrizi, refugiaţi, migranţi), păturile și categoriile sărace ori sărăcite de istorie ori cu diferite deficienţe fizice sau psihice - determinante (caracteristici, adjective) care le defavorizează, le fac slabe în competiţia socială. Micile excepţii, nu fac decât să întărească regula și, oricum, aceste excepţii își rezolvă problemele pe care le au prin mijloace și căi proprii,de obicei neoficiale.

Atitudinea persoanelor și instituţiilor faţă de problemele și doleanţele membrilor grupurilor defavorizate include, conștient sau nu, și realitatea mijloacelor precare, care nu le permit să angajeze avocaţi, să facă apel la firme de consultanţă, să efectueze deplasări, să reclame la instanţele superioare, să capete audienţă și sprijin din partea unor autorităţi și potentaţi etc.

În același timp, discriminatorii, dincolo de educaţia pe care o au, dincolo de motivele care îi imping spre discriminări voite, conștiente, „apelează“ la acte de discriminare și datorită neputinţei de a rezolva profesional o problemă, din lipsă de pregătire profesională, din comoditate și lipsă de obișnuinţă de a se documenta cu privire la probleme pe care nu le stăpânesc sau nu le stăpânesc suficient. Altfel, discriminarea devine și corolar al incompetenţei, (instituţionale), al lipsei de pregătire profesională serioasă. Mai exact, discriminarea devine un indicator al proastei administrări, nu numai a unor defectuoase și ineficiente relaţii sociale. Se alege varianta cea mai comodă: a ignorării, nerezolvării, respingerii, a lui „nu se poate“ etc.

Nici lăcomia, comoditatea sau dorinţa de a etala discreţionar puterea, așa cum am mai amintit, nu sunt altceva decât elemente suport pentru multe dintre formele de discriminare. Este dificil și irealist să ambiţionăm să „izolăm“ un singur suport al discriminării, fiindcă formele se amestecă și se combină, având ponderi și influenţe diferite în momente și conjuncturi diferite.

De asemenea, absenţa unui proces educativ unic, complex, elaborat conștient și direcţionat la nivel macrosocial, lipsa reprezentanţilor direcţi, declaraţi, în sferele puterii, ca și a „tutorelui“ dinafară ori dinnăutru (care ar trebui să se materializeze în lege și respectul faţă de ea), constituie canale de penetrare a discriminării.

 

Bibliografie

Cărţi:

BANTON, Michael, 1998, Discriminarea, Editura DU Style, București;

BENJAMIN, Lya, 1993, Studiu introductiv la volumul I Evreii din România între anii 1940-1944, legislaţia antievreiască, Editura Hasefer;’

BURTEA, Vasile, 2002, Rromii în sincronia și diacronia populaţiilor de contact, Editura Lumina Lex, București;

GOODMAN, Norman, 1992, Introducere în sociologie, Editura LIDER, București;

RĂDULESCU, Motru Constantin, 1910, Naţionalismul cum se înţelege. Cum trebuie să se înţeleagă, Editura Lumen, București;

WIEVIORKA, Michel, 1991, Spaţiul rasismului, Editura Humanitas, București;

Reviste:

MIHOK, Brigitte, 1997, Situaţia romilor din judeţul Mureș și elaborarea unor strategii de sensibilizare, în revista Altera, Liga Pro Europa, Târgu Mureș;

Legislaţie:

Bureau International du Travail, 1991, Rapport de la Commission d’enquête instituée en vertu de l’article 26 de la Constitution de l’Organisation Internationale du Travail pour examiner la plainte relative à l’observation par la Roumanie de la convention (nr. 111) concernant la discrimination (emploi et profession), 1958, în Buletin Official, Suplément 3, vol LXXIV, Genéve;

Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.37/1991;

Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.401/2001;

Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbaţi, republicată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.150/01.03.2007;

Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul refugiaţilor,în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436/2000;

Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată,în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99/ 2007

Hotărârea Guvernului nr. 430 din 25 aprilie 2001 privind aprobarea Strategiei Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romilor în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252/2001.

Directiva Consiliului Europei nr. 2000/43/EC din 29 iunie 2000 privind implementarea principiului tratamentului egal între persoane, indiferent de originea rasială sau etnică, pagina de web a Consiliului Europei;

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială adoptată și deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX) din 21 decembrie 1965, la care România a aderat la 14 iulie 1970 prin Decretul nr. 345, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 92/28.07.1970.

 

NOTE