Introducere

Pentru a individualiza lingvistic termenul de „regionalizare“, trebuie precizat dintru început că acesta există în toate cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, în majoritatea dintre acestea comportând rădăcina comună „regio-“. În limba română, cuvântul de bază „a regionaliza“ provine din franţuzescul verb tranzitiv «régionaliser», explicitat în zilele noastre prin descentralizare în beneficiul unei regiuni. În dicţionarele franceze ale secolului XX – veac în cursul căruia au fost puse bazele unor proiecte de regionalizare în ţări având ca limbă maternă franceza – regionalizarea era anvizajată dihotomic din punct de vedere al avantajelor: fie ca transferul către regiuni de competenţe care aparţineau puterii centrale[1], fie ca descentralizare în profitul regiunilor (a puterii politice, economice, administrative)[2].

Literatura geopolitică de specialitate identifică patru modele europene de regionalizare – și anume: napoleonian, german, anglo-saxon, scandinav – existând și tipuri hibride. Fiind conștienţi de imposibilitatea tratării exhaustive a acestui subiect, vom analiza câteva dintre proiectele de regionalizare care pot fi considerate adevărate probleme controversate ale istoriei recente.

În ultimele 5 decenii au existat și subzistă proiecte de legi ale regionalizării, sortite eșecului sau înfăptuite în Europa. Reprezentative în economia tematicii descentralizării sunt cele elaborate în ţări francofone și francofile precum: Proiectul de Lege privind Regionalizarea Franţei (27 aprilie 1969); Pactul de la Egmont în Belgia (24 mai 1977); regionalizarea Poloniei, concertată de Jerzy Buzek (ianuarie 1999) și proiectul Legii Regionalizării României (2011-2013).

Finalul gaullismului istoric – Proiectul de lege al Generalului privind regionalizarea

În aprilie 1969, pentru a răspunde dorinţelor de modernizare a ţării exprimate cu prilejul manifestaţiilor din 1968 – chiar momentul vizitei sale oficiale în România (mai 1968)[3] –, Charles de Gaulle a pregătit o reformă a Senatului însoţită de o lege privind regionalizarea. Harta privind rata migraţiei nete în Hexagon (Franţa continentală) î``ntre 1962 și 1975 confirmă o accentuată migraţie pozitivă în vest, sud și est, în detrimentul unei migraţii negative în nord. Declinul industriilor tradiţionale a fost cauza depopulării Nordului, a regiunii Lorraine, în profitul Sud-Estului și a regiunii Rhône-Alpes în plină expansiune. Exodul rural a continuat, dar a fost aproape încheiat în Normandia, Franche-Comté și Champagne. A fost, de asemenea, finalul creșterii regiunii pariziene, cauzat de descentralizarea administrativă înspre Centru, ai cărui poli erau Orléans și Chartres.

La 24 martie 1968, Generalul a luat cuvântul la inaugurarea celui de-al 50–lea Târg Internaţional de la Lyon, expunând cu acel prilej resorturile politicii de dezvoltare regională care trebuie să fie cea a Franţei și să contribuie la cooperarea economică europeană. În discursul său de la acea dată[4], de Gaulle atrăgea atenţia asupra faptului că fiecare dintre regiunile care erau mărginite de frontiera franceză îi puneau pe toţi, în măsura propriei lor dezvoltări, în relaţie mai strânsă și directă cu exteriorul.

Tabloul prăbușirii Franţei gaulliste[5] pare a se oglindi fidel în România recentă. Situaţia economică este alarmantă: creșterile de salarii se repercutează asupra preţurilor, balanţa comercială se degradează, capitalurile se disipă în Franţa. În 1968, devalorizarea francului pare ineluctabilă când, la 23 noiembrie, președinele decide să păstreze paritatea monedei și să adopte un plan de austeritate. Dacă scadenţa economică este crescută din nou, Charles de Gaulle[6] simte din plin că acea criză din mai ‚68 i-a zdruncinat autoritatea. Georges Pompidou și partidul U.D.R. («l’Union pour la Défense de la République») au câștigat „alegerile groazei“, dar Generalul vrea o nouă consacrare. Este obiectul referendumului asupra „Proiectului de Lege relativ la crearea regiunilor și a reformei Senatului“[7].

Primul capitol al proiectului – Dispoziţii constituţionale –[8] ar fi statuat existenţa regiunilor ca și colectivităţi teritoriale. Ar fi fost vorba de circumscripţiile de acţiune regională create în 1960, plus Corsica. Competenţele lor ar fi fost lărgite, în materie de dotări colective, de locuire și mai ales de urbanism. Pentru a-și exercita autoritatea, regiunea ar fi putut să intenteze acţiuni în judecată, să recurgă la împrumut, să reînnoiască contracte, să ia participaţiuni în societăţi de economie mixtă, să creeze, să gestioneze sau să concesioneze instituţii publice și să încheie convenţii cu alte regiuni. Consiliile regionale ar fi fost compuse: trei cincimi, din deputaţi aleși în regiune și din consilieri regionali teritoriali, aleși de consiliile generale (unu pe departament[9], pentru trei ani) și de consiliile municipale sau delegaţii lor (ceilalţi, pentru șase ani); două cincimi, din consilieri regionali socio-profesionali, desemnaţi de organismele reprezentative, pentru șase ani. Dispoziţii particulare urmau a fi luate pentru regiunea pariziană, Corsica și departamentele de peste mări, toate schiţate cu fidelitate în „Harta Regiunilor“ așa cum erau ele prevăzute de reforma privind regionalizarea, respinsă prin referendum la 27 aprilie 1969.

Din Declaraţia Generalului de Gaulle, Președintele Republicii, expunând motivele proiectului de lege relativ la crearea de regiuni și la reformarea Senatului transpare determinarea acestuia în crearea celor 21 de regiuni franceze: „Ceea ce bunul-simţ cere deci, și în primul rând, este ca participarea să ia loc acolo unde se hotărăsc măsurile care privesc viaţa francezilor. Asupra acestui subiect capital se propune ca, păstrând comunele și departamentele noastre, a organiza ţara noastră în regiuni care vor fi, în general, vechile noastre provincii puse în plan modern, având suficientă întindere, resurse, populaţie, pentru a-și lua singure partea în ansamblul efortului naţional; de a introduce, alături de aleși, în consiliu unde fiecare va trata propriile sale probleme, reprezentanţi ai categoriilor economice și sociale; de a face astfel, pe plan local, noile centre ale iniţiativei și ale cooperării, precum și resorturile dezvoltării.“[10].

Articolul 6 al Decretului[11] este și astăzi – la aproape 44 de ani de la elaborarea lui – cât se poate de actual pe plan european, din perspectiva faptului că face vorbire despre transfer de competenţe privind următoarele sectoare: echipamente sanitare și sociale; dotări culturale și monumente istorice; echipamente școlare din primul și cel de-al doilea ciclu de învăţământ; licee și colegii agricole; formarea profesională a adulţilor; instalaţii sportive și socio-educative; echipamente urbane și de transport urban sau inter-urban; lucrări de alimentare cu apă și de asanare; șosele; baze aeriene civile; instalaţii portuare, maritime și fluviale; drumuri navigabile; lucrări de protecţie contra apelor și de apărare împotriva mării; lucrări hidraulice; servicii publice rurale și ameliorări funciare; amenajări de sate și habitat rural; dotări forestiere nedomeniale; parcuri naturale regionale; amenajări turistice; construcţii publice, altele decât cele destinate serviciilor acţionând exclusiv în contul Statului. Iată deci că proiectul gaullist era cât se poate de aplicat pe problematicile sociale, culturale, educative, de urbanism și amenajarea teritoriului etc.

A urmat finalul apoteotic al gaullismului istoric. Președintele Franţei a anunţat că, în caz de respingere, el se va retrage din demnităţile ocupate. Opoziţia a chemat la vot negativ, dar de Gaulle și-a văzut planurile aneantizate și la dreapta eșichierului politic, prin declaraţia fostului său Prim-ministru, Georges Pompidou, un candidat popular în caz de plecare a președintelui, reducând teama de vid a electorilor gaulliști, plasat „în rezerva Republicii“. Fostul său Ministru de Finanţe, Valéry Giscard d’Estaing a indicat că nu va vota „da“. Doar UDR-ul (Uniunea pentru Apărarea Republicii) a făcut campanie pro. Dezbaterea a fost centrată astfel foarte rapid pe menţinerea sau nu a Generalului la putere, în locul disecării intereselor sau inconvenientelor reale ale regionalizării și reformei. Electorii francezi au avut de răspuns la următoarea întrebare: „Aprobaţi sau nu proiectul de lege supus poporului francez de către Președintele Republicii relativ la crearea de regiuni și la reformarea Senatului?“[12].

După cum se poate observa și consultând harta anexată mai jos, la 27 aprilie 1969, în Hexagon „nu-ul“ a prevalat cu 52, 41 %[13], rezultat care a dus la demisia lui Charles de Gaulle, a doua zi după scrutin. Cu toate acestea, „făurind o nouă Franţă într-o Europă pustiită, Charles de Gaulle a creat o nouă lume“.[14]

	Votul	% din sufragiile exprimate	Sufragii exprimate
	Nu	52,41%	12 007 102
	Da	47,59%	10 901 753
	Total	100%	22 908 855
	19,87%	5 680 856

Sursa: Map for the 1969 French referendum, fr.wikipedia.org

Pactul belgian de la Egmont (24 mai 1977)

Pactul de la Egmont a fost astfel numit după castelul belgian unde au avut loc negocierile. Acordul de la Egmont face parte, împreună cu Acordurile de la Stuyvenberg, din ceea ce numin Pactul Comunitar, care avea drept scop pacificarea definitivă a problemelor comunitare belgiene. Pactul de la Egmont era rezultatul unui compromis semnat la 24 mai 1977 la Palatul Egmont de către Leo Tindemans (cel de-al 43-lea prim-ministru belgian), Jan Grauls (șeful său de cabinet) și președinţii partidelor guvernamentale CVP (Partidul Creștin-Democrat flamand, olandofon), PSC (Partidul Social-Creștin, francofon), BSP-PSB (Partidul Socialist Belgian), VU (Volksunie – Partid Naţionalist Flamand) și FDF (Frontul Democratic al Francofonilor). În timpul negocierilor de la Stuyvenberg (17-23 februarie 1978), Pactul de la Egmont a fost modificat parţial.

Acest pact istoric între flamanzi, valoni și bruxellezi nu a fost finalmente realizat. Motivele trebuie căutate în puternica opoziţie în ceea ce privește pactul manifestată din interiorul și din afara partidelor guvernamentale, avizele negative ale Consiliului de Stat privind mai mulţi piloni ai acordului, interpretările divergente ale acordului de către flamanzi și francofoni, tensiunile interne din cadrul partidelor și complexele proceduri de realizare. La 11 octombrie 1978, Prim-ministrul Tindemans declara Camerei că, pentru el, „Constituţia nu este o bucată de hârtie fără valoare“[15], dându-și apoi demisia. În aceste condiţii, cu siguranţă că nu se mai putea pune problema unui Pact comunitar. Anumite elemente ale acordului au fost reluate în revizuirile ulterioare ale Constituţiei; altele reapar odată cu căutarea unui compromis pentru problematicile comunitare.

Acordul implica o reformă radicală a Statului, cu mai multă autonomie pentru cele trei comunităţi – cu consilii și guverne disociate și o competenţă decretală – și crearea de 3 regiuni, de asemenea cu consilii și guverne proprii, care puteau să voteze ordonanţe, altfel spus baza organizării politice federale actuale. Comunităţile erau competente în ceea ce privea persoanele, regiunile – în materie de locuri, un concept care a fost realizat în mod efectiv odată cu o reformă ulterioară a Statului.

Ceea ce este mai puţin cunoscut este faptul că Pactul de la Egmont prevedea și suprimarea structurilor politice provinciale, pentru a le înlocui cu 25 de sub-regiuni, precum și o reformă a Camerei și a Senatului. Regiunea Bruxelles rămânea limitată la 19 comune, iar membrii consiliului regional bruxellez urmau a fi aleși pe liste unilingve. A guverna în consens și procedura „soneriei de alarmă“[16] erau alte măsuri menite a contracara minorizarea olandofonilor la Bruxelles. În comunele bruxelleze și în cele 6 comune cu facilităţi[17], Comisii Comunale Regionale ar fi fost fondate, pentru a lăsa comunele să-și regleze ele însele chestiunile legate de persoane. Consiliul Comunal Francofon primea astfel posibilitatea de a furniza subsidii pentru activităţi socio-culturale în comunele cu facilitate. La Bruxelles, alte garanţii pentru olandofoni erau de asemenea legate de situaţia francofonilor în cele 6 comune de periferie. În plus, tutela administrativă a celor 6 era încredinţată Ministerului Afacerilor Interne.

Compromisul s-a lovit de un puternic protest din partea flamandă. Ca și regimul facilităţilor în compromisul lingvistic de la Hertoginnedal[18], regimul privind comunele mărginașe din partea flamandă a fost considerat și el ca fiind inacceptabil. Protestul s-a reunit în Comitetul Anti-Egmont, care avea să organizeze numeroase acţiuni, în special manifestaţia din 23 octombrie 1977 de la Dilbeek (actualmente comună în provincia Brabantul Flamand, limitrofă cu Regiunea Capitalei Bruxelles)[19]. Mai multe administraţii comunale au intervenit și ele în protest cu acţiunea „acolo unde Flamanzii sunt la ei ACASĂ“[20].

Arhivele belgiene conservă 12 imagini elocvente privind Pactul de la Egmont. Fotografia alăturată, datată 23 octombrie 1977, îi înfăţișează pe demonstranţii anti-Egmont Pact de la Dilbeek afișând mesajul «Nous avons été VU(S)!» – traductibil cu dublu sens: „Noi am fost (pro) VU (Volksunie – Partidul Naţionalist Flamand – n.a.)!“ sau „Noi am fost VĂZUŢI!“.

Virulentele opoziţii erau determinate și de interpretările divergente ale flamanzilor și francofonilor privind anumite puncte din acord și declaraţiile intense pe acest subiect în media belgiană. Tensiunile crescânde între șefii de guvern și președinţii partidelor care negociaseră pactul au ipotecat și ele compromisul. În interiorul Partidului Creștin-Democrat flamand (CVP, olandofon) domnea un mare dezacord, ca dealtfel și în celelalte partide flamande, unde acordul lăsa locul unor schisme. Ieșirea din această problemă va asigura o criză politică importantă în cadrul partidelor, având drept consecinţă rupturi radicale în Volksunie (VU – Partid Naţionalist Flamand) și o scindare comunitară în cadrul ultimului partid unitar, și anume Partidul Socialist Belgian (BSP). În mod neașteptat, la 11 Octombrie 1978, printr-un discurs emoţionant, Prim-ministrul Leo Tindemans a anunţat demisia guvernului său.

Istoricul Pact de la Egmont nu a fost niciodată adoptat, din cauza lipsei de voinţă politică în rezolvarea unor evidente probleme privind statutul Regiunii Capitalei Bruxelles[21], pe care Partidul Creștin Flamand a căutat să-l reducă la o poziţie inferioară celorlalte două regiuni belgiene. Acest pact viza regionalizarea teritoriului, asigurând o anume autonomie Flandrei și Valoniei. O mare parte din acel text, exceptând dispoziţiile privind Bruxelles-ul[22], a format baza pentru reforma constituţională din 1980. În 1993, în Belgia a fost adoptată o nouă constituţie, vizând descentralizarea puterii federale. Regiunea bruxelleză a devenit astfel în mod concret ce-a de-a treia din ţară, alături de Flandra și Valonia. Această Constituţie a adus un oarecare echilibru politic și regional legat de împărţirea echitabilă a puterilor între diferitele comunităţi.

Regionalizarea Poloniei, concertată de Jerzy Buzek (ianuarie 1999)

Fiind primul european din fostele ţări comuniste care a deșinut Președinţia Parlamentului European (14 iulie 2009 – 17 ianuarie 2012), Jerzy Buzek fusese în deceniul anterior Prim-ministru al Republicii Polone (1997 – 2001) și un fervent continuator al politicii Solidarităţii (Solidarność). De altfel, în cazul polon al regionalizării trebuie să începem prin recunoașterea angajamentului de lungă durată al Solidarităţii la descentralizarea puterii și la auto-guvernare. În primul rând, guvernul condus de Jerzy Buzek a propus reducerea numărului de voievodate (województwo) de la 49 la 12 și introducerea de aproximativ 300 de districte (powiaty). Au urmat numeroase proteste, unele provincii dorind să-și păstreze statutul, altele alăturându-se protestului drept contrapondere a celor mai întinse, iar celelalte opunându-se vehement divizării provinciilor lor. Guvernul a revenit la masa negocierilor. Președintele Alexander Kwasniewski a aprobat planul partidului său (ALD – Alianţa Stângii Democratice) de a crea 17 provincii – numărul de provincii din Polonia comunistă, înaintea desfiinţării judeţelor în 1975. Guvernul a contrapropus un număr de 15, iar Kwasniewski și-a exercitat dreptul de veto. Apoi guvernul a acceptat un număr de compromis de 16 provincii. În Polonia a avut loc o dezbatere publică pe parcursul a 3 ani de zile, despre cum să se facă regionalizarea. În analiza finală, „întreaga dezbatere cu privire la numărul de provincii nu a fost nimic altceva decât un politic remorcher-de-război: nici un argument substanţial sau cu vreo greutate considerabilă nu au fost prezentate de către părţile implicate“[23].

La acea dată, s-a ajuns la un eșafodaj teritorial funcţional, care rezistă până în prezent, cu mici modificări în ceea ce privește numărul de unităţi aferente fiecărei structuri. Prezentăm în tabelul de mai jos fluctuaţia entităţilor administrative polone în ultimii 15 ani:

Organizarea terit.-admin.	Voievodate (województwo)	Districte (powiaty)	Municipii	Comune (gmina)
1 ianuarie 1999	16	373
2013	16	314	65	2.478

Harta[24] ilustrând reformele administrative puse în aplicare începând cu luna ianuarie a anului 1999 confirmă faptul că numărul provinciilor a fost redus și că districtele au fost reinstaurate. Un mare număr de orașe care fuseseră, în perioada 1975 – 1998, capitale de provincii și-au pierdut acest statut privilegiat în favoarea celor deţinând supremaţia după 1999. Însă prea puţine studii academice analizează acest fenomen urban deloc de neglijat. Dacă 11 capitale de provincie se aflau, în 2010, într-o situaţie bună, chiar foarte bună (din perspectiva creșterii economice și a ocupării forţei de muncă), nu putem afirma același lucru și despre orașele intermediare de mijloc, care erau la începutul acestui deceniu în mare măsură dependente de cele amintite și reduse adesea la statutul de „orașe dormitor“[25].

Pentru a fi mai aplicaţi, vom lua cazul celui mai populat voievodat al Poloniei: Manzovia – regiune administrativă din centrul ţării – subsumează un număr de 85 de orașe, printre care și capitala polonă Varșovia, căreia îi datorează bunele sale rezultate. La sfârșitul secolului trecut, această regiune a „îmbrăţișat“ 5 regiuni mai mici. Așadar, 5 orășele (având o populaţie de mai puţin de 100.000 de locuitori fiecare) beneficiaseră de statutul de reședinţă de voievodat, privilegiu pe care l-au pierdut la începutul anului 1999. Cu excepţia municipiului Plock (unde se află locaţia PKN Orlen – cea mai mare companie din Polonia, unul dintre cele mai importante concerne petroliere din lume), toate celelalte sunt în prezent absolut dependente de capitală și se confruntă din plin cu criza economică și socială. Per total însă, întreaga regiune Manzovia este prima dintre regiunile poloneze al cărei prudus intern brut / locuitor a depășit pragul de 75% al mediei regiunilor Uniunii Europene.

În chiar anul intrării în vigoare a actualei împărţiri teritoriale a Poloniei – 1999 – această ţară a devenit membră a NATO și avea o populaţie de aproximativ 38 milioane de locuitori. Originar din Wadowice, Papa Ioan Paul al II-lea a întreprins cel mai mare număr de vizite pastorale oficiale în chiar ţara sa natală – Polonia –, penultima dintre acestea fiind efectuată în perioada 5 – 17 Iunie 1999. Îndemnând la o mai mare deschidere a Europei către creștinism, această cea de-a 87-a călătorie apostolică[26] a vizat multe dintre reședinţele de voievodate. La 11 Iunie 1999, pentru prima dată Suveranul Pontif a ţinut un discurs în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului Polon[27], transmiţând catolicilor – reprezentând aproximativ 90% din structura confesională a Republicii Polone – faptul că „Biserica avertizează împotriva unei reduceri a viziunii Europei, care o considera exclusiv sub aspectele sale economice și politice, precum și contra unei relaţii acritice cu un model de viaţă consumerist. Dacă vrem ca noua unitate a Europei să fie durabilă, trebuie să o construim pe valorile spirituale care au fost cândva baza, ţinând cont de bogăţia și de diversitatea culturilor, precum și de tradiţiile fiecărei naţiuni. Într-adevăr, ea trebuie să devină Marea Comunitate Europeană a Spiritului. Îmi reînnoiesc aici apelul către bătrânul continent: Europa, deschide porţile către creștinism!“[28].

Până în prezent, regiunile poloneze au dovedit o excelentă utilizare a fondurilor europene, aproape toţi cei 17 miliarde de euro din cadrul programelor operaţionale regionale au fost deja folosiţi. Iată de ce, după cinci ani de mandat, Ministrul polon al Dezvoltării Regionale, doamna Elżbieta Bieńkowska afirma cu mândrie că, în ţara sa, „Nimeni nu tăgăduiește faptul că succesul economic al ţării depinde de succesul regiunilor sale.“[29].

Proiectul Legii Regionalizării României

Despre regiune ca unitate administrativ-teritorială distinctă s-a vorbit, în România, încă din secolul al XIX-lea. În acea perioadă, au fost propuse mai multe modele de reorganizare administrativă, însă niciunul nu a fost aprobat și aplicat. Abia în anul 1925 a fost pusă în aplicare prima reformă administrativ-teritorială unificatoare. Potrivit acesteia, judeţele se puteau asocia în regiuni dacă aveau anumite interese comune. Totuși, inconsistenţa modelului a condus la adoptarea unei noi legi în 1929, prima lege care a încercat să introducă o descentralizare reală a structurilor administrativ-teritoriale din România (sate, comune rurale, comune urbane, judeţe). Noul cadru constituţional, din 1938, a condus însă la crearea unui nou tip de organizare a teritoriului României – au fost create10 ţinuturi ca unităţi administrative. După cel de al doilea război mondial, prima reorganizare teritorial-administrativă a fost aprobată în 1950. Potrivit acestui model, teritoriul României era împărţit în regiuni (28 la număr), orașe, raioane și comune[30]. Totuși, nici această reformă nu a avut o viaţă lungă, o alta fiind adoptată în 1968. Potrivit acesteia din urmă au fost înfiinţate judeţele (39 la număr), municipiile, orașele, comunele și satele României, fără subordonare administrativă unele faţă de altele. Ultima modificare semnificativă din acea perioadă a fost realizată în 1981, când o parte a judeţului Ilfov a fost anexat capitalei, iar judeţul Ialomiţa a fost împărţit în două (formându-se judeţul Călărași). Prin urmare, România modernă a experimentat numeroase modele de reorganizare administrativ-teritorială, structura administrativă actuală fiind cea stabilită în 1968.

Imediat după 1989, România s-a confruntat cu numeroase probleme: șomaj, inflaţie ridicată, descreștere economică generalizată, sărăcirea unei mari părţi din populaţie, creșterea disparităţilor dintre zonele rurale și cele urbane etc.. Toate acestea au condus la conturarea unor noi provocări, cum ar fi: privatizarea și restructurarea întreprinderilor de stat, liberalizarea pieţei economice și pieţei muncii, o nouă mobilitate socială și educaţională etc.. Pentru a răspunde acestor provocări, România a aplicat o politică de liberalizare treptată cu scopul de a atenua costurile sociale pe termen scurt. Consecinţa a fost însă diminuarea dramatică a PIB-ului/cap de locuitor în perioada 1989 – 1996.

În aceste condiţii, un interes deosebit pentru politica regională apare în România în jurul anului 1996, în primul rând din necesitatea de a corecta diferenţele regionale existente, dar și din dorinţa României de a se alinia principalelor tendinţe de regionalizare ce aveau loc la nivel european. În același timp, această politică a trebuit să fie privită ca o condiţie esenţială a procesului de integrare a României în structurile europene.

Astfel, politica de dezvoltare regională a început să se contureze în România odată cu funcţionarea în 1996 a Programului Naţional Indicativ PHARE (între Guvernul României și Comisia Europeană). Acest program s-a derulat pe o perioadă de doi ani și a avut ca obiectiv principal desfășurarea unor activităţi pregătitoare care să permită Guvernului României să introducă măsuri specifice de politică regională[31].

Pornind de la acest program a fost elaborată Carta Verde a dezvoltării regionale în România (1997). Aceasta a evidenţiat că în România există diferenţe majore între nivelele de dezvoltare ale diverselor regiuni ale ţării și că acestea sunt rezultat atât al potenţialului diferit al acestora, cât și al modelelor demografice, economice, sociale și politice care le-au caracterizat de-a lungul istoriei[32]. Carta Verde propunea definirea a șase arii prioritare, a regiunilor de dezvoltare, precum și crearea unei Agenţii Naţionale de Dezvoltare Regională (ANDR) – responsabilă cu elaborarea și implementarea politicii regionale a ţării, și a unui organism consultativ neguvernamental, Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR).

Pe baza propunerilor din Carta Verde, în 1998, a fost stabilit cadrul legal al politicii regionale prin Legea nr. 151/1998, ceea ce a reprezentat un pas important în pregătirea României pentru managementul instrumentelor structurale. Legea nr. 151/1998 definea obiectivele politicii naţionale în domeniu, instituţiile implicate, competenţele, instrumentele specifice promovării politicii regionale și stabilea împărţirea teritoriului României în opt regiuni de dezvoltare.

Astfel, teritoriul României a fost împărţit în 8 regiuni, numite regiuni de dezvoltare sau regiuni statistice, care grupează cele 41 de judeţe existente și Municipiul București. Aceste regiuni au fost create datorită faptului că unitatea de bază a politicii regionale comunitare este unitatea de tip NUTS 2, iar în perspectiva aderării României la UE, aceasta trebuia să-și creeze unităţi teritoriale similare cu cele ale Uniunii. În România, regiunile de dezvoltare nu reprezintă unităţi administrativ-teritoriale și nu au personalitate juridică, ele fiind înfiinţate prin asocierea liber consimţită a unităţilor administrative românești și corespunzând unităţilor statistice NUTS 2. Astfel, cele 8 regiuni de dezvoltare constituie cadrul de elaborare, implementare și evaluare a politicii regionale în România, fiind subiectul programelor de dezvoltare regională și a analizelor statistice din ultimii ani. Se poate spune că apariţia acestei legi a marcat, pentru ţara noastră, începutul conturării premiselor elaborării și aplicării unei politici regionale coerente, precum și a premiselor alinierii la obiectivele și cerinţele politicii regionale a Uniunii Europene.

La 28 iunie 2004, datorită contextului politico-economic specific României în acea perioadă – se făceau eforturi intense de aderare la structurile europene, iar dezvoltarea regională reprezenta un capitol deosebit de important în procesul de aderare –, Parlamentul României a elaborat o nouă lege a dezvoltării regionale care să înlocuiască Legea nr. 151/1998, și anume Legea nr. 315/2004. Cu scopul de a armoniza legislaţia românească cu cea europeană, noua lege aduce o serie de modificări în comparaţie cu legea ce a guvernat dezvoltarea regională până atunci. Potrivit art. 1, Legea nr. 315/2004 stabilește „cadrul instituţional, obiectivele, competenţele și instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională în România“. Concluzionând, Legea nr. 315/2004 publicată în Monitorul Oficial la 29 iunie 2004, modificată și completată ulterior de Ordonanţa de urgenţă nr.111/2004, reprezintă legea fundamentală a dezvoltării regionale în România, ea realizând transpunerea într-un cadru legal a tuturor procedurilor ce s-au efectuat în decurs de 5 ani în domeniul dezvoltării regionale, proceduri care anterior nu erau cuprinse într-un cadru legal unitar, ci în mai multe modificări ale legii iniţiale. Mai mult chiar, această lege asigură un cadru descentralizat al dezvoltării regionale, acordând Agenţiilor de Dezvoltare Regională mai multă libertate în aplicarea programelor, dând acestora posibilitatea de a încheia parteneriate și contracte în vederea eficientizării activităţii lor.[33]

Actualul proiect al regionalizării României se situează în descendenţa unei vechi tradiţii francofile din ale cărei experienţe europene trebuie să-și tragă învăţămintele. De altfel, și modelul propus de Traian Băsescu în 2011 vine în tradiţia gaullistă care ne prezintă descentralizarea ca reformă a statului.

Relaţiile româno-franceze „trădează“ istoria unei îndelungate prietenii pe care România pare să o cultive și în modelul de regionalizare iniţiat, cu aspecte din modelul napoleonian precum uniformitatea și simetria, dar totuși distinct prin maniera descentralizării: „Administraţia publică în cadrul regiunii se organizează și funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei regionale, (...)“[34]. Printr-un raport aritmetic demografico-teritorial, dacă în Franţa anului 1969, cu o suprafaţă de peste 674.000 km² și având populaţia de aproximativ 50 de milioane locuitori, se dorea crearea a 21 de regiuni, în România anului 2013, cu suprafaţa de 238.391 km² și populaţia de cca. 20 de milioane locuitori, împărţirea teritoriului naţional în 8 regiuni este proporţională. Ca și în cazul modelului gaullist, regiunile vor fi, în general, vechile noastre provincii istorice redenumite în cazul arealului geografic românesc prin punctele cardinale aferente lor – Transilvania (Centru); Moldova (N-E); Crișana și Maramureș (N-V); Banat (V); Oltenia (S-V); Muntenia (S); Dobrogea (S-E) –, cărora li se adaugă cea de-a VIII-a regiune, și anume București-Ilfov[35].

Obiectivele prioritare pe care regiunea le urmărește par desprinse din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[36], cu libertăţi (de informare și exprimare, ale artelor și știinţelor, de întrunire și de asociere ș.a.m.d.) ce incumbă dreptul la: muncă, pluralism, asistenţă medicală, tratament egal, respectarea vieţii private și de familie, educaţie, bună administrare etc.[37]. Rămâne însă de văzut dacă românii vor înţelege prin aceasta raportul corect libertate – responsabilitate, și în ceea ce privește alegerea, pentru un mandat de 4 ani, prin scrutin uninominal a Președintelui Consiliului Regional (numit curent guvernator)[38]. Dacă în proiectul de regionalizare a Franţei (1969) exista sintagma „transfer de competenţe“, în Pactul belgian de la Egmont (1977) – cea de „competenţă decretală“, în Proiectul Legii Regionalizarii României (2013) se face vorbire explicită de 3 „tipuri de competenţe“[39]: exclusive ale statului; partajate (stat-regiune); exclusive ale autorităţilor administraţiei publice regionale. Domeniile vizate acoperă o plajă largă de dezvoltare, atât pe orizontală (de ex. prin ocuparea forţei de muncă) cât și pe verticală (prin dezvoltarea urbană) a societăţii românești.

Articolul 6 al Decretului gaullist din 2 aprilie 1969 este proiectat în articolul 21 al Legii regionalizării României (2013), prin definirea interesului regional și anunţarea unui viitor Plan pentru Dezvoltare Regională.

Ce are în comun scena politică a actualei Românii cu Belgia Pactului de la Egmont (1977)? În primul rând, actori politici care se coalizează sau disociază cu repeziciunea schimbării unui decor de teatru, în rolurile principale fiind USL (Uniunea Social-Liberală, alianţă hibridă) și PDL (Partidul Democrat-Liberal, de centru-dreapta). Între timp PNL-ul a părăsit USL-ul intrând într-o alianţă de centru dreapta cu PDL-ul numită ACL (Alianţa Creștin-Liberală). În logica politică, UDMR (Uniunea Democrată Maghiară din România) se erijează în diferenţă specifică, întrucât este membră a PPE (Partidul Popular European), dar se deosebește de celelalte partide românești ale acestei mari familii politice europene prin pactizarea când cu acestea, când cu opozantele lor. Precum nu se dorea minorizarea olandofonilor din Bruxelles, la fel se încearcă un regim de facilităţi pentru minorităţile din România (cea maghiară fiind cea mai vocală). În sintagme de drept vizând echidistanţa faţă de problemele minorităţilor, Proiectul Legii Regionalizării României propune respingerea tuturor formelor de discriminare și xenofobie plus recunoașterea autonomiei comunităţilor locale, promovarea sistemului de autonomie, sporirea identităţii culturale, sociale și economice pe întreg teritoriul regional[40], dar și avertizează asupra imposibilităţii de a aduce atingere caracterului de stat naţional, unitar și indivizibil al României[41].

În loc de concluzii

Desi am prezentat anterior asemănările și filiaţia proiectului de regionalizare a României atât cu modelul francez cât și cu cel belgian considerăm că modelul polonez este cel mai adecvat pentru a fi „importat“ în România din cel puţin următoarele motive:

• Trebuie realizat consensul tuturor forţelor politice fiind nevoie de modificarea Constituţiei;

• Numai Polonia are, în spaţiul central-est european, regiuni de rang intermediar (de tip NUTS 2) care au și statut administrativ, ceea ce a contribuit la foarte bună absorbţie a fondurilor europene;

• Similarităţile privind nivelul de dezvoltare economică al regiunilor (în cazul ambelor state majoritatea sunt regiuni Obiectiv 1, adică cu PIB/locuitor mai mic decât 75% din media PIB-urilor regiunilor UE) și al istoriei politice recente a acestora (ambele state fiind pană acum 25 ani parte a „blocului comunist“).

Este poate și motivul pentru care Ministerul Dezvoltării Regionale a apelat la partea poloneză și la experţi din această ţară ca și consilieri în procesul de regionalizare a României, iar alegerea doamnei Corina Creţu în funcţia de Comisar european pentru dezvoltare regională în mandatul 2014-2019 ne fac să fim optimiști și să considerăm că la sfârșitul acestui interval vom putea analiza modelul românesc de regionalizare finalizat cu succes.

 

BIBLIOGRAFIE

Surse primare:

DE GAULLE, Charles, Discours sur la réforme régionale, Lyon, le 24 mars 1968, mis en ligne le 13 septembre 2006, www.gaullisme.fr

PAPE JEAN PAUL II, «Discours au Parlement Polonais tenu vendredi, le 11 Juin 1999 à Varsovie», în L’Osservatore Romano édition hebdomadaire en langue française 26, www.vatican.va  

Décision n° 69-10 REF du 02 mai 1969, Proclamation des résultats du référendum du 27 avril 1969 relatif au projet de loi relatif à la création de régions et à la rénovation du Sénat, recueil, www.conseil-constitutionnel.fr

Parlamentul European, Consiliul și Comisia, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, 2007/C 303/01

République française, Référendum du 27 avril 1969, Déclaration du Général de Gaulle, Président de la République exposant les motifs du projet de loi relatif à la création de régions et à la rénovation du Sénat

Journal Officiel de la République Française, Présidence de la République, Décret n° 69-296 du 2 avril 1969 décidant de soumettre un projet de loi au referendum, publié le 3 avril 1969, www.legifrance.gouv.fr

***, Proiectul Legii Regionalizării României (2013)

***, Le Pacte d’Egmont, De Vlaamse Rand documentatiecentrum

Cărţi și articole:

BAFOIL, François, Regionalization and decentralization in a comparative perspective Eastern Europe and Poland, Varșovia, Ministerstwo Rozwoju Regionalnego, 2010

BALOGH, Marton, HOSU, Ioan, POP, Daniel, POP, Florin, „Dezvoltare Regională“, în volumul Harta actorilor și problema aderării la Uniunea Europeană, București, Fundaţia pentru o Societate Deschisă, 2003

BASARABĂ, Adrian, Politică regională, Timișoara, EUROBIT, 2008

BIEŃKOWSKA, Elżbieta, „Développement de la Pologne: histoire d’un succès européen qui perdure“ în La revue de la Commission européenne «Panorama inforegio» 44/hiver 2012

BOIA, Lucian, Franţa, hegemonie sau declin?, București, Humanitas, 2010

CERNICOVA, Mariana, Regiunea de Dezvoltare V Vest: Politică și administraţie, Reșiţa, InterGraf, 2003

CIOBOTEA, Dinică, MARINAȘ, Ileana, Charles de Gaulle la Craiova, Craiova, Aius, 2007

DINCĂ, Corneliu, Regionalizarea sau dilemele guvernării regionale, Craiova, Sitech, 2005

DRAGOMIR, Caius Traian, „Charles de Gaulle: suferinţele, destrămarea și renașterea Europei“ în Magazin istoric, nr. 11/1995

MORRIS, Chris, Language dispute divides Belgium, BBC News, Brussels, 13 May 2005

SHEA, Jonathan D., HOFFMAN, William F., „Poland: From 1999 (map)“, în In Their Words: A Genealogist’s Translation Guide to Polish, German, Latin, and Russian Documents, Volume I: Polish, New Britain, CT, Language & Lineage Press, 2000

STATE, Paul F., Historical Dictionary of Brussels, Lanham (Md.), Scarecrow Press, 2004

VIANU, Alexandru, MUREȘAN, Camil, PĂIUȘAN, Robert, NISTOR, Simona, Președinţii Franţei, Craiova, Universalia – Dialog, 1991

YODER Jennifer, „Leading the Way to Regionalization in East Central Europe: An Evaluation of Poland’s Territorial and Administrative Reforms“ în European Studies 279

Dicţionare:

***, Dictionnaire de la langue française, nouvelle édition, Paris, Maison d’Édition Hachette, 1994

***, Le Petit Larousse en couleurs 1995, nouvelle édition, Paris, Maison d’Édition Larousse, 1994

 

NOTE