Introducere

A doua jumătate a secolului al XX-lea, a impulsionat apariţia unor noi abordări în aria politicii comparate. Astfel, se poate vorbi de instituţionalism, considerat în literatura de specialitate, ca fiind fundamental, preocuparea de bază a acestuia fiind descrierea funcţionării specifice a sistemului politic. Developmentalismul înglobează teorii generale ale schimbării societale, conturând baza noii politici comparate, accentuând importanţa schimbării sociale, în defavoarea tehnicilor guvernării, care reprezentau nucleul preocupărilor teoreticienilor instituţionalismului. O altă tendinţă în analiza comparată, cea neoinstituţionalistă, îmbină vechile preocupări instituţionaliste cu cele ale developmentalismului.

Tema developmentalismului are o importanţă deosebită datorită alternativelor pe care le prezintă: cea specifică lumii occidentale reprezentată de teoriile dezvoltării și cea avansată de lumea sovietică care contrastează puternic cu aceasta, reprezentată de teoriile dependenţei. Mai mult decât atât, importanţa, acestei noi orientări în analiza politică comparată, provine din faptul că eforturile în aria politică, economică și socială, cu scopul dezvoltării, nu vizează doar aria continentală europeană, ci se extinde asupra teritoriilor Lumii a Treia, care aduc în atenţie probleme diverse ale unor spaţii, neabordate până atunci în toată complexitatea lor.

Scopul articolului este de a reliefa contribuţia developmentalismului la dezvoltarea analizei politice comparate, prin modalităţile alternative de dezvoltare pe care le propune, ceea ce ilustrează ambiguitatea lui și analiza principalelor critici pe care le generează.

În acest sens, prezentarea contextului istoric, a principalilor factori, pe fondul Războiului Rece, care au impulsionat apariţia noii abordări în analiza politică comparată, devine deosebit de utilă, luând în considerare realităţile care devin noile politici comparate: dezvoltarea economică după al Doilea Război Mondial, prin introducerea economiei de piaţă liberă, modernizarea instituţională, prin implementarea democraţiei de tip occidental, dezvoltarea socială, mai ales în Lumea a Treia.

Alt obiectiv subliniază însemnătatea zonelor subdezvoltate (din Asia, Africa sau America Latină) foste sub putere colonială, reprezentând terenul competiţiei pentru cele două superputeri, care domină lumea în a doua jumătate a secolului al XX-lea, SUA și Uniunea Sovietică. Acestea aduc noi probleme de ordin economic, politic și social în atenţia marilor actori, interesaţi de extinderea sferelor de influenţă în lume: capitalistă și demo-liberală sau comunist-sovietică. Atitudinea de neutralitate a noilor state, posibilă datorită solidarităţii care a precedat obţinerea independenţei statelor asiatice și africane, venea pe fondul respingerii unei lumi divizate între puteri rivale, care impun propria cale de modernizare, neadecvată realităţii. Acest lucru a dus la constatarea faptului că nevoia modernizării noilor state a fost discordantă cu modul idealist, de identificare a unor alternative de rezolvare a problemelor locale, iar singura soluţie consta în identificarea unei modalităţi proprii de depășire a problemelor cu care noile state se confruntau.

Analiza specificului comunismului chinez conturează alt obiectiv, care ilustrează extinderea sferei de influenţă comunistă în Asia, unde se constată similitudini între regimul lui Mao Zedung și stalinism, dar unde Revoluţia Culturală Chineză aduce note originale, iar politica liberală a lui Deng, paralelă cu menţinerea unui partid autoritar la putere are efect invers (progresul economic diminuându-se).

Eforturile de extindere a sferei de influenţă democratică constituie contraponderea din partea SUA la ameninţarea comunistă, prin extinderea modelului de dezvoltare de tip occidental în spaţii din Europa, un exemplu fiind reprezentat de Grecia, unde după succesiunea unor guverne conservatoare conduse de Alexander Papagos și Constantin Karamalis (care încearcă un proces de industrializare, fără rezultatele așteptate) dictatura care a debutat ca un triumvirat al coloneilor stopează progresele economice înregistrate până atunci. Karamalis, devenit președinte al Greciei în 1980 reia demersurile de aderare la CEE și constată că Grecia este un stat puţin dezvoltat aflat la jumătatea drumului dintre Occidentul prosper și Lumea a Treia, dependentă de statele bogate.

Alt obiectiv aduce în atenţie ambiguitatea developmentalismului, generată de disputa în plan ideologic între cele două sisteme rivale: cel capitalist care propunea un model de dezvoltare prin exemplele demo-liberale specifice Occidentului, bazându-se pe concepţia lui Max Weber despre dezvoltarea capitalistă și modelul comunist care propunea soluţia creșterii de tip socialist, sub impulsul teoriei marxist-leniniste, centrată pe lupta de clasă, pe triumful socialismului în urma revoluţiei proletare.

Însă, teoriile dezvoltării, axate pe abordări pur economice, se dovedesc a fi insuficiente, ceea ce impune necesitatea abordării multidimensionale, cu caracter interdisciplinar a modernizării, prin intermediul teoriilor dezvoltării sociale. Astfel, trei contexte instituţionale distincte articulează trei dimensiuni importante ale modernizării: Departamentul pentru Relaţii Sociale care subliniază dimensiunea sociologică a modernizării, importante fiind contribuţiile lui Talcott Parsons și Edward Shils; CSI (Centrul de Studii Internaţionale) în domeniul politicii externe, care prin Rostow consideră necesară reforma politică pentru modernizarea socială în Lumea a Treia; Comisia pentru Politici Comparate (condusă de Gabriel Almond și Lucien Pye) care pune bazele unei noi știinţe politice comparate, depășind stadiul comparativismului pur descriptiv.

Un obiectiv cu o importanţă majoră pentru analiza de faţă este reprezentat de specificul noilor tendinţe în aria dezvoltării, impulsionate de realităţile din Lumea a Treia (incapacitatea guvernelor occidentale de a implementa pieţe libere și democraţii reale în zone din Lumea a Treia), astfel încât, neoliberalismul și globalizarea înlocuiesc liberalismul și modernizarea (specifică anilor ̓60), iar atitudinea neoconservatoare însoţește tendinţa unui nou imperialism al SUA.

Metoda comparativă este utilă în stabilirea diferenţelor și similitudinilor dintre cazul comunismului sovietic și cel al comunismului chinez, iar metoda analizei sistemice reliefează aspectele esenţiale ale procesului modernizării politice și sociale, în statele mai puţin dezvoltate, ca Grecia sau pe continentul african. Metodologia propusă oferă posibilitatea unei explicaţii articulate teoretic, cu privire la necesitatea implementării procesului dezvoltării economice și politice a zonelor din Lumea a Treia, precum și a unor state din Europa. Opţiunea pentru studiul de caz, ca strategie de cercetare, se justifică prin faptul că un studiu de proces poate îndeplini scopul interpretării și înţelegerii dinamicii fenomenului de modernizare în zone din Africa, a procesului dezvoltării economice și politice în state comuniste din Asia (exemplul Chinei) sau în state puţin dezvoltate din Europa postbelică (Grecia).

Lumea divizată - două sisteme rivale

Se poate spune că Războiul Rece a avut loc pe un teritoriu al valorilor, a pornit din raţiunea constatării unor diferenţe și incompatibilităţi ale valorilor și s-a încheiat prin diminuarea intensităţii componentei ideologice, atunci când Uniunea Sovietică constată universalitatea valorilor. În contextul în care sistemul capitalist solicită expansiunea influenţei americane în lume, Uniunea Sovietică este înţeleasă ca generând o presiune ideologică asupra lumii, care „pretinde caracterul ireversibil și universal al istoriei sau monopolul adevărului“[1]. A doua parte a secolului al XX-lea aduce în prim plan divizarea lumii în două sisteme: cel capitalist, de natură demo-liberală și cel comunist sovietic. Uniunea Sovietică apela la pacifism și naţionalism, sentimente de rezonanţă general valabilă și adresa maselor un impuls de luptă pentru pace și independenţă, împotriva capitalismului. Asupra lumii americane plana teama unui nou război, în termenii ameninţării comuniste. SUA și Uniunea Sovietică reprezentau două sisteme aflate în competiţie, cel capitalist și cel comunist, libertate și tiranie, economie de piaţă versus economie dirijată, individualism versus colectivism. Ambele ideologii care dominau scena mondială aveau caracter utopic. În Uniunea Sovietică, marxismul pretindea monopolul adevărului în ceea ce privește legea existenţei umane, conform căreia conflictul dintre capital și forţa de muncă reprezenta o adevărată dramă în care actorii jucau roluri predestinate, independente de voinţele lor. Deznodământul era constituit astfel de revoluţia inevitabilă a proletariatului. Ideologia marxistă furniza Uniunii Sovietice convingerea că istoria se mișcă în direcţia bună, iar conform acestei viziuni, ea va deveni cea mai importantă putere a lumii. Însă, marxismul devenit ideologie conducătoare de la stadiul de teorie, s-a caracterizat prin inflexibilitate, existând o discrepanţă între linia partidului comunist și realitatea concretă. SUA aveau, de asemenea, o ideologie utopică conform căreia americanii au dreptul dar și datoria de a lumina restul lumii, având în vedere faptul că doar ei au descoperit legile care guvernează existenţa omenirii. Pentru a deveni prospere și libere celelalte state nu aveau decât să urmeze exemplul american, să instaleze democraţia, ceea ce ilustra proclamarea hegemoniei SUA la nivel mondial, vehiculându-se termeni pentru descrierea acestui fenomen, ca: o nouă ordine mondială, internaţionalism sau universalism. Un teren al competiţiei, precum și o provocare a constituit pentru cele două superputeri, Lumea a Treia care lansează o nouă serie de probleme ce antrenează forţele acestora.

Lumea a Treia

Iniţial, a existat tendinţa stabilirii unor relaţii echivalente cu ambele părţi, după care, în faza numită neutralitate pozitivă s-a recurs la mediere și atenuare a conflictelor periculoase dintre cele două mari puteri. Faza negativă a nealinierii a inclus dezaprobarea Războiului Rece, concepţia că în lume sunt probleme mult mai importante, ca recunoașterea statelor noi și refuzul de a opta între cele două mari puteri. Referitor la ceea ce semnifică faza pozitivă a neutralităţii, trebuie menţionată dorinţa statelor noi de a evita Războiul Rece, dar nu de a rămâne în exteriorul politicii mondiale. Lumea postbelică bipolară părea că ţine cont într-o măsura foarte mică de puterile mici, dar se putea constata că statele neutre aveau posibilitatea de a deţine un rol considerabil. În momentul dobândirii independenţei de către Africa și Asia, numărul statelor neutre și aria geografică care le revenea acestora erau însemnate. Ele puteau cel puţin, să împiedice răspândirea Războiului Rece în aceste zone, limitând implicarea a noi state într-una din cele două tabere.

Cert este că statele neutre au reușit să determine atât pe americani cât și pe ruși să îi accepte în politica mondială în rolul pe care acestea și l-au ales. Existenţa unei solidarităţi la nivelul statelor nealiniate era necesară pentru a se putea vorbi de o nealiniere reală, fie ea negativă sau pozitivă. Slăbiciunea noilor state inducea acestora teama de a se asocia cu o singură mare putere, ceea ce le determina să coopereze între ele cât mai mult pentru a dobândi forţă. Pe plan militar, deși erau motive în favoarea cooperării cu un stat puternic, marile puteri nu doreau să se implice în diverse conflicte locale în care noile state aveau nevoie de sprijin. Stabilirea acestor legături de solidaritate a precedat obţinerea independenţei în cazul statelor asiatice și a celor africane. Astfel, a fost nevoie „să se înfiinţeze instituţii, să se creeze convenţii prin care să pună de acord tradiţiile africane cu dorinţa lor de modernizare, lăsând posibilitatea de a se bucura de roadele libertăţii și dreptăţii.“[2] Aceste state nutreau un amestec de admiraţie și suspiciune faţă de lumea din exteriorul lor și având convingerea că multe din elementele preluate vor crea un stil specific african de a acţiona, precum și o cultură africană separată. Se constată că „nevoia modernizării în unele zone din Lumea a Treia a fost discordantă cu modul idealist de identificare a unor alternative de rezolvare adecvată problemelor locale.“[3] Acest fapt a generat concepţia conform căreia obiectivul declarat este de a lăsa aceste comunităţi să-și găsească singure căile dezvoltării.

Cazul comunismului chinez

Mao Zedung spera să obţină ajutorul lui Stalin pentru finanţarea transformării Chinei, într-o putere industrială modernă, să introducă reforme eficiente în agricultură și-n domeniul proprietăţii, dar liderul rus prefera mai mult o Chină divizată, în care comuniștii să depindă de el. Mao hotărăște demararea procesului de colectivizare, însă, de teama ca noii proprietari, din rândul ţăranilor săraci să nu se transforme într-o nouă clasă de kulaci, decide derularea planurilor cincinale. Primul plan cincinal (1952-1957) avea scopul distrugerii rezistenţei ţăranilor faţă de stat. Anul 1958 marchează debutul celui de al doilea plan cincinal și obligativitatea marelui salt înainte pentru întreaga ţară. „Principalele obiective erau mobilizarea mâinii de lucru, transformarea industriilor locale în anexe ale marilor întreprinderi industriale și pregătirea oamenilor din mediul rural pentru a lucra în industrie.“[4] O particularitate importantă o constituia introducerea forţată a sistemului comunelor populare, totul fiind transferat în proprietate comunală, fără a obţine rezultatele asteptate. Mai târziu, revoluţia culturală, prin destituirea liderilor și reînsufleţirea partidului și a maselor populare s-a dovedit că „a fost termenul înșelător pentru a denumi un climat de teroare însoţit de cea mai revoltătoare cruzime“[5] dezbinând partidul la toate nivelele și stopând avântul spre modernizare prin dezastrul economic și social provocat. Lumea liberă a primit o lovitură prin instalarea comunismului în China, dar eforturile SUA de a-și extinde influenţa capitalistă în state din Europa, precum Grecia, constituie o încercare de conturare a contraponderii la ameninţarea sovietică.

Cazul Greciei

Guvernele conservatoare conduse de feldmareșalul Alexander Papagos și de Constantin Karamalis (1952-1963) au iniţiat procesul refacerii economice, dar modernizarea a fost interpretată drept industrializare care comparativ cu alte state industrializate a avut rezultate slabe și a accentuat deosebirile dintre orașe și zonele rurale neglijate. Partidul Comunist reintră în arena politică, dar nu obţine voturi importante, iar Partidul Uniunea de Centru nu a mai particiapt la guvernare până în 1963 sub conducerea lui Gheorghios Papandreu care a iniţiat un program de îmbunătăţire a vieţii sociale, îndeosebi în domeniul educaţiei și sănătăţii. Mai târziu, Andreas Papandreu a înţeles că Grecia nu este un stat industrializat modern și nici nu spera ca ea să devină astfel, ci era doar o ţară săracă aflată la jumătatea drumului dintre Occidentul prosper și Lumea a Treia dependentă de statele bogate. Partidul său avea un program social care echivala cu principiile de bază ale statului bunăstării, pe care-l finanţa, determinând oamenii să-și achite taxele, reducând astfel, cheltuielile administraţiei publice. De asemenea, s-au înregistrat progrese modeste și temporare în reducerea inflaţiei și a deficitului balanţei de plăţi, problema aparatului guvernamental centralizat și ineficient a rămas neabordată, regimul său fiind „autocrat și imprevizibil“[6].

Se poate afirma că divizarea lumii în cele două sisteme, capitalist și sovietic, care a indus ambiguitate la nivelul developmentalismului, a fost însoţită sau chiar impulsionată de o dezbatere în plan ideologic, între teoria marxist-leninistă și teoriile dezvoltării care prind contur în Occident.

Teoriile dependenţei și teoriile dezvoltării capitaliste

Teza marxist-leninistă axată pe lupta de clasă dintre exploatatorii capitaliști și proletariatul exploatat, ceea ce la nivel global devine conflictul dintre metropolele dezvoltate și coloniile sărace, a impulsionat elaborarea teoriilor dependenţei ca una dintre cele două alternative de concepere a developmentalismului, alături de teoriile modernizării. Teoria dependeţei este o teorie critică și diferită de teoria orientată spre rezolvarea problemelor. Este critică pentru că se concentrează asupra provocărilor aduse ordinii internaţionale care probabil va dispărea într-o zi pentru a li se alătura altor civilizaţii dispărute. Adesea marxismul a fost respins pentru reducţionismul său economic, dar trebuie recunoscut că el nu este doar o sociologie a unei realităţi, ci „o prezentare politică conștientă a formelor de dominaţie și forţelor care lucrează împotriva lor“[7].

Importanţa teoriilor dependenţei constă în faptul că determină specialișii să analizeze inegalităţile materiale care sunt măcar parţial rezultatul organizării economice globale capitaliste și susţine necesitatea unui angajament moral în ce privește inegalitatea globală. Teoriile dependenţei argumentau în favoarea unui angajament critic cu lumea (nu doar pentru a o interpreta, dar și pentru a încerca să înţeleagă cum poate fi schimbată) într-un moment în care noile state independente încercau să evidenţieze problemele economice și sociale globale.

Concepţia weberiană a constituit fundamentul teoriilor modernizării care au contrastat cu cele ale dependenţei, oferind cealaltă alternativă de concepere a developmentalismului. Dezbaterea în plan ideologic a avut loc între teza marxist-leninistă și teoriile dezvoltării emise în Occident, care aveau caracter general și propuneau societăţilor diferite cultural, economic și politic să adopte modelul occidental cu scopul modernizării. Teoreticienii modernizării dintre care Gabriel Almond, Samuel Huntington, David Apter, Lucien Pye, Talcott Parsons sau Edward Shils considerau decolonizarea alături de dezvoltarea economică și democratizare, principalele elemente ale formulei legitime a independenţei. Statul developmentalist avea responsabilitatea sponsorizării și impulsionării dezvoltării, precum și cea de a controla consecinţele acesteia. Mai mult, developmentalismul în forma teoriilor modernizării avansa ideea că dezvoltarea se va finaliza prin reproducerea acelorași valori și instituţii culturale și sociale de bază ca în societăţile industriale și va constitui precondiţiile favorabile democraţiei, care va optimiza dezvoltarea, la rândul ei. În acest context, accentul analitic s-a deplasat de pe stat pe structurile societale și pe modul în care indivizii pot fi motivaţi în termenii valorilor specifice democraţiei. Teoriile modernizării și teoriile dependenţei sunt adversare directe, astfel încât, în timp ce primele accentuează importanţa construcţiei instituţiilor pe fondul creșterii economice, iar celelalte evidenţiau contradicţiile capitalismului, cu trecutul său neocolonialist și subliniau consecinţele politice, neoimperialiste.

Fiecare din aceste alternative ale developmentalismului o critica pe cealaltă. Ambele, însă, au utilizat principiile de dezvoltare specifice economiei politice din metropole (state industrializate) și periferii (ţările din Lumea a Treia). Distincţia între cele două alternative ale dezvoltării este vizibilă și în modul în care este perceput statul în sine: ca un actor fără prea mare însemnătate, în cadrul teoriilor modernizării, sau ca un agent al puterilor și claselor hegemonice, în cadrul teoriilor dependenţei.

Concluzii

În pofida setului consistent de critici pe care developmentalismul le-a primit, se impune evidenţierea meritelor acestuia, în special a contribuţiei considerabile pe care a avut-o la dezvoltarea analizei politice comparate. Developmentalismul, ca o nouă abordare în știinţa politică comparată, extinde sfera acesteia prin noile politici care prind contur după al Doilea Război Mondial, pe fondul evenimentelor și tensiunilor Războiului Rece. Astfel, noile realităţi din plan empiric necesită apariţia unei abordări adecvate la nivel teoretic, care să depășească lacunele existente la nivelul abordării anterioare, cea instituţionalistă, axată cu precădere pe aspecte legate de funcţionarea sistemelor politice. Noutatea adusă de abordarea developmentalistă constă, printre altele, în atenţia acordată importanţei teoriilor generale de schimbare socială, depășind analiza centrată pe tehnicile guvernării.

Imperative ca necesitatea reconstrucţiei după al Doilea Război Mondial, apariţia noilor state în urma destrămării imperiilor coloniale, prevenirea comunismului în Lumea a Treia de către SUA au impulsionat apariţia noilor politici comparate, astfel încât, a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost numită era developmentalismului. Creșterea economiilor afectate, dezvoltarea economiilor din zonele sărace ale lumii, prin introducerea sistemelor de piaţă liberă, dezvoltarea socială, în special în Lumea a Treia, precum și modernizarea politică și instituţională prin modelul democraţiei occidentale au constituit principalele preocupări în plan empiric pentru cele două puteri la nivel mondial și surse pentru abordările teoretice ale analizei comparate.

Tensiunile dintre cele două sisteme rivale (cel capitalist și cel comunist) proveneau din dorinţa celor două superputeri de a-și extinde sfera de influenţă în Europa, dar și în teritoriile foste colonii, propunând un model propriu de dezvoltare. Obiectivele acestora aveau la bază ideologii opuse, ambele cu caracter utopic. Astfel, SUA considerau că deţin legile care guvernează existenţa umană și au datoria de a lumina restul lumii, iar pentru a deveni prospere și libere celelalte state trebuie doar să urmeze exemplul american, prin instalarea democraţiei și implementarea economiei de tip capitalist, pornind de la teoria dezvoltării capitaliste a lui Max Weber. La polul opus, Uniunea Sovietică se baza pe concepţia marxistă centrată pe lupta de clasă și biruinţa socialismului la nivel global, în urma revoluţiei politice a proletariatului, dar Partidul Unic și economia planificată au demonstrat inflexibilitatea ideologiei comuniste, generând discrepanţa între aceasta și realitatea concretă.

Imaginea acestei lumi divizate era respinsă de Lumea a Treia, în care statele noi se confruntau cu numeroase probleme economice, politice și sociale, pentru care, superputerile credeau că deţin soluţiile adecvate. Realitatea a dovedit, însă, contrariul astfel încât, susţinerea de care au beneficiat aceste state din partea marilor puteri (sub forma transferului de bunuri și valori) nu a constituit soluţia eficientă la problemele reale cu care Lumea a Treia se confrunta și ale cărei datorii se amplificau.

Caracterul ambiguu al developmentalismului a fost generat de alternativele dezvoltării reprezentate de teoriile modernizării apărute în Occident și teoriile dependenţei, dar acestea nu au constituit decât soluţii parţiale la dificultăţile cu care se confruntau statele subdezvoltate sau cele în curs de dezvoltare, astfel încât concepţia despre dezvoltare incluzând aspecte pur economice se dovedește a fi insuficientă. Din acest considerent, teoriile dezvoltării sociale vin să completeze acest neajuns, recurgându-se la o abordare multidimensională a modernizării, incluzând variabile sociale, culturale și politice alături de cele economice. În acest context, modernizarea este percepută ca un proces de amplificare a complexităţii sociale, ceea ce impune o sporire a capacităţii de adaptare a noilor state la condiţiile modelului occidental. Mai mult, reforma politică, cu scopul extinderii caracterului democratic în noile state, înţeles ca pluralism concretizat în varietatea grupurilor concurente implicate în achiziţionarea legitimă și transferul de putere, este considerată un element vital în procesul modernizării sociale. Condiţia pluralismului alături de expertiza care să deţină rolul cheie în stabilirea politicilor reprezintă cele mai importante aspecte pentru a contura imaginea unei democraţii formale, care (conform noilor teorii ale dezvoltării) este de preferat în Lumea a Treia, ca alternativă la dictatura comunistă și ca soluţie pentru modernizarea socială.

Trebuie menţionat un merit al developmentalismului ca abordare în analiza politică comparată axată pe problemele Lumii a Treia, astfel încât, se observă depășirea cadrului normativ, instituţional, teoriile modernizării beneficiind de o completare cu material empiric. Realităţile economice și politice din Africa, Asia sau America Latină, dar și din unele zone din Europa afectate de cea de-a doua conflagraţie mondială, imprimă liniile directoare și punctele de reper în elaborarea teoriilor dezvoltării.

Mai mult decât atât, se preferă ca metodă, studiul de caz, având avantajul profunzimii, al preocupării pentru caracteristicile interne ale vieţii politice și sociale, în toată complexitatea acestora. Astfel, nu se urmăresc doar scopuri ilustrative, ci se dorește o îmbunătăţire considerabilă a analizei politice comparate, prin explicarea unor cazuri distincte în contexte culturale și sociale distincte, subliniind nuanţele specifice și completând teoriile modernizării cu un valoros conţinut empiric.

Pe fondul acestor constatări, este evident faptul că diferitele cazuri analizate (comunismul chinez sau eforturile de dezvoltare economică și instituţională în Grecia, sub influenţa valorilor occidentale) în pofida sprijinului celor două sfere de influenţă de care aparţineau și cu toate eforturile realizate pe plan intern, nu au ajuns la îndeplinirea scopului unei dezvoltări depline. Mai mult, realitatea din Africa (a datoriilor în creștere pe fondul sprijinului primit din partea marilor puteri) a evidenţiat importanţa atitudinii de neutralitate, în raport cu lumea divizată, a statelor care și-au dobândit independenţa. Acestea au realizat că ajutorul acordat din raţiuni politice pe fondul evenimentelor din epoca postbelică, era unul în termeni dezavantajoși pentru ele, motiv pentru care identificarea unor căi proprii de soluţionare a dificultăţilor cu care se confruntau era mai mult decât o necesitate.

Valorile americane de libertate, democraţie virtuţile economiei de tip capitalist compun un model al dezvoltării al cărui merit se impune a fi recunoscut, însă se poate afirma cu certitudine că nu există un model unic, general aplicabil în contexte culturale, economice și socale diferite, acest lucru fiind vizibil în rezultatele obţinute în zone diverse ale lumii (Asia, America Latină, Africa, Europa) care de cele mai multe ori nu au fost conform așteptărilor. Developmentalismul comportă importanţă deosebită, în sfera analizei politice comparate, datorită complexităţii viziunii sale asupra dezvoltării, precum și pentru noutatea adusă prin raportare la abordarea anterioară, instituţionalismul.

 

BIBLIOGRAFIE

HASSIM, Shireen, After Apartheid: Consensus, Contention, and Gender in South Africa′s Public Sphere Johannesburg, University of Witwatersrand, 2009.

JUDT, Tony, Epoca postbelică. O istorie a Europei după 1945, Iași, Editura Polirom, 2009.

KOLAKOVSKI, Leszeck, Principalele curente ale marxismului, București, Editura Curtea Veche, 2008.

MC CAULEY, Martin, Rusia, America și Războiul Rece, Iași, Editura Polirom, 1999.

NARMAN, Anders, Development as theory and practice: current perspectives on development cooperation United Kingdom, Longman, 1999.

PRZEWORSKI, Adam, Political regimes and economic growth, Journal of Economic Perspectives 7, 1993.

TANG, Kwong; NGAN, Raymond, China: developmentalism and social security, Oxford, Blackwell Publishers Ldt and the International Journal of Social Welfare, 2001.

 

NOTE