Editura RAO a avut iniţiativa de a publica în limba română lucrarea lui Peter Molloy, The Lost World of Communism (BBC Books, 2009). Fundamentat exclusiv pe surse orale, volumul se constituie într-o contribuţie istoriografică valoroasă și originală. El reprezintă un util instrument de lucru pentru specialistul preocupat de istoria veacului al XX-lea în general și de istoria recentă în special.

Cartea are deopotrivă meritul de a facilita cunoașterea de către publicul larg a unor aspecte mai puţin explorate legate de istoria comunismului, începând cu momentul instalării brutale, la adăpostul și cu sprijinul Armatei Roșii, până la implozia regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Răsărit.

Pentru numeroși specialiști, istoria imediată, trecutul valorificat prin mijlocirea izvoarelor orale prezintă serioase avantaje faţă de istoria oficială, considerată un reflex al dicursului oficial, al discursului puterii. Mărturiile individuale ar oferi o percepţie mai verosimilă asupra evenimentelor. Deseori, pentru a legitima un regim totalitar sau autoritar, scrisul istoric a fost instrumentalizat, mitizat și pus în slujba politicului, trebuind să furnizeze credibilitate, respectabilitate și autoritate puterii politice. De asemenea, puterea politică a dispus adesea rescrierea istoriei în funcţie de propriile interese, procedând la escamotarea realităţii și la mistificări grosolane. În această privinţă, unul dintre cele mai grăitoare exemple pe care ni le oferă istoria recentă este masacrul de la Katyn, din primăvara anului 1940. Ani la rând, Kremlinul a refuzat să își asume o crimă împotriva umanităţii, aruncând asupra Germaniei responsabilitatea pentru atrocităţile comise de NKVD împotriva celor 20.000 de rezerviști polonezi. Așadar, până în anii ’90, istoria oficială a consemnat că naziștii erau cei vinovaţi. De asemenea, istoriografia română din timpul comunismului cu puternice accente naţionaliste al lui Nicolae Ceaușescu a acreditat ideea că pogromul de la Iași, din iunie 1941, căruia i-au căzut victime câteva mii de evrei (inclusiv femei și copii, uciși cu sălbăticie) a fost opera Wehrmacht-ului. În realitate, autori ai pogromului au fost armata română și populaţia civilă românească. Din nefericire, tendinţele de a nega existenţa Holocaustului în România s-au perpetuat și astăzi. Este meritul incontestabil al unor istorici tineri, precum Adrian Cioflâncă, care au demonstrat, inclusiv uzitând de metodele arheologiei contemporane, implicarea autorităţilor române în Holocaust în cel de al doilea război mondial.

Graţie motivelor enunţate mai sus, mărturiile orale pot fi caracterizate de o mai mare imparţialitate, mai ales când este vorba de subiecte atât de sensibile, precum totalitarismul, în general și comunismul, în special. Totuși, istoria orală și memoriile trebuie privite, la rândul lor, cu anumite rezerve. Nu întotdeauna și în orice împrejurare memoria participanţilor la evenimente s-a păstrat nealterată. Ea nu izbutește mereu să redea faptele cu acurateţea necesară. Însă, în acestă eventualitate, nu mai vorbim, de regulă, despre o subiectivitate rea, precum în cazul istoriografiei oficiale a totalitarismului de extremă stânga, care recurgea cu bună știinţă la denaturarea, la falsificarea trecutului.

Lucrarea Lumea dispărută a comunismului... analizează, din multiple unghiuri, crâmpeie de viaţă cotidiană din trei ţări ale Europei central-răsăritene sovietizate și satelizate, anume Germania de Est, Cehoslovacia și România. Interviurile realizate cu martori-cheie, aparţinând structurilor puterii comuniste și poliţiei politice (STASI, St. B. , Securitate) se îmbină logic cu cele acordate de victimele represiunii, ori de urmașii acestora. Metoda de abordare, de construire a scriiturii este foarte inspirată, îngăduind cititorului să distingă între două concepţii de multe ori diferite asupra evenimentelor.

Titlurile capitolelor au fost judicios alese, ele punând în lumină diferite paliere ale vieţii cotidiene în comunism. Interesul pentru un asemenea subiect este justificat, date fiind numeroasele constrângeri, de felurite tipuri, ce lezau libertăţile și drepturile individuale. Din aceste considerente, viaţa cotidiană în comunism este total diferită de viaţa cotidiană în capitalism.

Ne-a atras în mod special atenţia capitolul intitulat sugestiv „Ghetourile zeilor“ (pp. 36-56), datorită asocierii a doi termeni aparent antinomici. Autorul a optat pentru respectiva sintagmă pentru a scoate în evidenţă autoclaustrarea deplină, lumea ermetică a elitelor comuniste din Republica Democrată Germană (R. D. G.) și România, care se ghidau după principii de castă. Nomenclatura comunistă dispunea de propriile vile, situate în zone izolate, de propriile magazine, în care se găseau din belșug tot soiul de produse, precum și de case de vacanţă ascunse de ochii cetăţenilor obișnuiţi. Aceasta, în condiţiile în care ideologia comunistă clama egalitatea tuturor. Chiar dacă elitele comuniste nu se confruntau cu lipsurile ce afectau majoritatea populaţiei, liderii comuniști duceau o existenţă de multe ori monotonă și anostă. Viaţa lor se derula după anumite tipicuri: „Ca și familia Ceaușescu, elita politică a Germaniei de Est s-a bucurat de un tratament special. Începând cu 1960, liderii comuniști, familiile și personalul acestoraau locuit împreună într-un loc izolat și bine păzit, într-o pădure, la nord de Berlin. Această așezare rezidenţială a elitei, Waldsiedlung Wandlitz, la vreo doi kilometri de orașul Wandlitz, era înconjurată de un zid lung de opt kilometri și înalt de doi metri, cu turnuri de pază plasate la intervale. Pentru a proteja așezarea de ochii trecătorilor, erau plantaţi copaci și rododendroni uriași“ (p. 48).

Capitolul al treilea, intitulat simplu și concis „Procese și pedepse“, este în opinia noastră, cel mai cutremurător din întregul volum. Autorul a redat cu meticulozitate mărturiile Erikăi Riemann, ale Janei Horakova-Kanski și ale Ursulei Rumin (pp. 58-73). Erika Riemann, arestată după ce desenase cu rujul un arc peste mustaţa lui Iosif V. Stalin (al cărui portret se găsea pretutindeni în Germania de Est și în celelalte state aflate în sfera de influenţă sovietică), își amintea: „[…] Interogatoriile aveau întotdeauna loc noaptea. Ţineau ore în șir și nu înţelegeam despre ce era vorba. Trebuia să stau pe scaun; nu mi se permitea să vorbesc ori să mă mișc. De câte ori îmi întorceam capul într-o parte, eram pocnită peste faţă sau lovită în spate. Întotdeauna îmi puneau exact aceleași întrebări. Dacă nu primești ore în șir nimic de băut sau de mâncat ești foarte obosit și ajungi la punctul în care adormi, dar trebuia să continui să stai drept. Toate astea te aduceau pe punctul de a ceda nervos. La sfârșit am mărturisit totul, chiar dacă nu făcusem nimic. A trebuit chiar să admit că făceam parte din rezistenţa nazistă. Mărturisești tot ce vor să audă, pentru că tot ce vrei este să te întorci în celulă și să dormi puţin.“

Ursula Rumin a fost răpită de pe stradă, din Berlinul de Est, în 1952, iar apoi internată timp de doi ani într-un lagăr de la Vorkuta, Siberia. În toată această perioadă, familia sa nu a primit de la autorităţi nicio știre.

Dar cea mai sfâșietoare mărturie aparţine, cu siguranţă, Janei Horakova-Kanski, fiica uneia dintre cele mai cunoscute victime ale opresiunii comuniste din Cehoslovacia, Milada Horakova. Milada Horakova a fost singura femeie executată în urma proceselor-spectacol, de tip stalinist în Cehoslovacia. Membră marcantă a rezistenţei antinaziste din această ţară, a fost arestată de Gestapo. Însă, poate în mod paradoxal, nu poliţia secretă nazistă a ucis-o, ci tocmai conaţionalii săi comuniști, care executau servil ordinele primite de la Moscova. A fost condamnată la moarte, în pofida intervenţiilor în favoarea sa ale unor personalităţi marcante, precum Albert Einstein, Winston Churchill și Eleanor Roosevelt. Jana Horakova, care avea doar 16 ani când s-a petrecut tragedia, a păstrat, desigur, ultima scrisoare primită de la mama sa, scrisoare ce se constituie într-un foarte emoţionant și impresionant testament spiritual: „Draga mea copilă, nu trebuie să te înspăimânţi, nici să nu fii tristă la gândul că nu mă mai întorc. Încearcă, fiica mea să privești viaţa ca pe un lucru serios de la o vârstă fragedă. Viaţa este grea, nu te răsfaţă, pentru fiecare mângâiere există zece lovituri. Mai bine să te obișnuiești cu asta imediat și să nu cedezi. Hotărăște să lupţi cu ea. Ai curaj și obiective clare și vei triumfa asupra vieţii […].“ (p. 67)

În continuare, Peter Molloy nu a omis să portretizeze „eroii clasei muncitoare“, precum Rudolf Vasilco, un fel de omolog cehoslovac al faimosului Alexei Stahanov. În capitolul „Tineretul socialist“, Nicu Covaci, liderul legendarei formaţii rock românești, Phoenix, a rememorat maniera originală și inedită în care a reușit, alături de colegii săi, să părăsească ţara în 1977. În România lui Nicolae Ceaușescu, calitatea traiului începea să se deterioreze tot mai mult după cutremurul din martie. Totodată, relatările lui Toni Grecu și Silviu Petcu, de la Divertis se leagă de ceea ce am putea numi, îngăduindu-ne să utilizăm o licenţă, rezistenţa prin umor. Într-o scenetă interpretată în anul 1983, personajul Ileana Cosânzeana a fost rebotezat (din motive lesne de înţeles, întrucât Ileana semăna izbitor de mult cu Elena și se intenţiona astfel evitarea unui sacrilegiu) Maria Cosânzeana. Această improvizaţie comică a stârnit hazul publicului. Cu alt prilej, cei de la Divertis și-au încheiat momentul umoristic astfel: „Așa că cei doi bătrâni au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, reconfirmând vechiul proverb românesc: Viaţa lungă duce la sărăcie“. (p. 126) Aluzia este cât se poate de transparentă și nu necesită comentarii suplimentare.

Autorul a surprins și a subliniat caracterul ateu al ideologiei comuniste, ce se voia o religie laică, cu pretenţii de universalitate, substituindu-se astfel creștinismului. În acest context el a adus just în discuţie pe „oamenii care l-au abolit pe Dumnezeu“ (pp. 129-144).

Nu putea lipsi, desigur, un capitol consacrat poliţiei politice și altul destinat disidenţilor, fiind evidenţiate atât punctele de vedere ale celor urmăriţi și oprimaţi, precum Wolfgang Welsch, în R. D. G. , Vasile Paraschiv, în România, Vaclav Havel, în Cehoslovacia, cât și ale opresorilor, precum Peter Haak, în R. D. G. și ale exponenţilor nomenclaturii comuniste, ca Milos Jakes, în Cehoslovacia, sau Günter Schabowski, în R. D. G. (pp. 145-160).

Prin controlul exercitat asupra natalităţii, regimul comunist s-a infiltrat abuziv în viaţa intimă a cetăţenilor, controlând-o cu brutalitate. Așadar, paginile despre politica anti-avort a regimului Ceaușescu sunt binevenite. (p. 161-171). Autorul a intervievat atât medici (Adrian Sângeorzan, Ion Pătrașcu), cât și femei aparţinând diferitelor categorii socio-profesionale care au suferit, mai mult sau mai puţin, din pricina politicii pronataliste a regimului (Daniela Drăghici, Ancuţa Timiș, Paraschiva Neagu). Mărturia Martei Puscova (pp. 176-179), femeie de etnie romă din Cehoslovacia, care a suferit o operaţie de sterilizare pentru a nu putea da naștere mai multor copii, ne dezvăluie practici similare cu cele naziste.

Ne-am străduit să schiţăm doar o parte dintre cele mai importante aspecte ale vieţii cotidiene în timpul regimului comunist, „zugrăvite“ cu talent și inspiraţie de către Peter Molloy în Lumea dispărută a comunismului... Nădăjduim că aceste impresii personale vor oferi un imbold tuturor celor interesaţi de o lectură agreabilă și deopotrivă utilă. Mai nutrim de asemenea speranţa că lumea evocată în volum a dispărut odată pentru totdeauna.