Antisemitism, rasism, xenofobie

Legislația rasială şi retorică antisemită a Partidului Națiunii
 

FLORIN GRECU
[Hyperion University of Bucharest]

Abstract:
The Antisemitic legislation, after the 22nd of June 1940, was intensified by the non-acceptance of the Romanian citizens having a Jews origin within the Nation Party, by forbidding them the right of detaining public functions, of obtaining rural properties, of exercising professions as professors or having a carrier within the Romanian army. Through the decree-laws promulgated by King Charles the 2nd, the Romanian State became closer to the German and Italian Totalitarian fascist system and the rights, the civil and the political liberties of the Jews, were restrained by the decree-laws signed by the Monarch. The use of the nationalist language and the antisemitic rhetoric of the regime representatives indicated the main dimension of the Nation Party.

Keywords: anti-Semitism; racial legislation; Jews; the Nation Party; nationalist rethoric

Introducere

Articolul își propune să prezinte și să analizeze legistaţia și retorica antisemite din perioada regimului monarhiei autoritare, începând cu 22 iunie 1940, moment când Frontul Renașterii Naţionale a fost desfiinţat și transformat în Partidul Naţiunii, fiind declarat organizaţie unică și totalitară în statul român, prin recurs la surse primare și documente de arhivă. Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România a reprezentat referinţa care a pus în lumină dimensiunea antisemită a legislaţiei iniţiată și promovată de monarhia autoritară, condusă de regele Carol al-II-lea. Menţionez faptul că paginaţia din Raportul Final nu este menţionată deoarece, în formatul on-line al documentului, paginile nu sunt inserate. Decretele legi cu caracter discriminatoriu au analizat excluderea cetăţenilor evrei din Partidul Naţiunii, interzicându-li-se acestora dreptul de a ocupa funcţii publice, de a dobândi proprietăţi rurale, de a fi profesori sau militari de carieră. Apariţia Partidului Naţiunii a schimbat organizarea și elementele ideologice ale partidului unic. În acest sens, am analizat contextul fabricării noului partid totalitar. Cum anume gândeau doctrinarii regimului și funcţionarii Partidului Naţiunii reprezintă interogaţia la care voi încerca sa răspund pe parcursul acestui articol, prin retorica doctrinară a epocii și a documentelor de arhivă. Limbajul radical și retorica antisemite a epocii au fost analizate obiectiv, prin referinte bibliografice critice.

În ultimele luni a existenţei sale, „regimul monarhiei autoritare a împrumutat masiv din retorica arsenalului propagandistic al regimurilor totalitare (în special din cele ale Reich-ului german)“[1]. Regimul și Partidul Naţiunii, prin retorica naţionalistă și legislaţia în vigoare, au pus în practică teze, sub forma decretelor-legi, cu caracter antisemit, suspendând drepturile și libertăţile cetăţenești fundamentale ale unei societăţi democratice. Prin urmare, „principiul rasismului politic a devenit baza juridică a legislaţiei antievreiești“[2]. Partidul unic, FRN, a fost instituit de Carol al II-lea, pe structura sistemului pluralist, desfiinţat prin decretul lege din 30 martie 1938 care, conform discursului oficial promovat în epocă, erau acuzate de „coruptie, politicianism și ineficienţă, în ideea că asemenea partide unice vor putea asigura un nou elan naţional acolo unde vechile partide erau epuizate[3].

Evenimentele internaţionale, din vara anului 1940, transformă monarhia de la autoritarismul partidului unic al Frontului Renașterii Naţionale, la totalitarismul Partidului Naţiunii. Evoluţia Frontului Renașterii Naţionale, de la partid unic la organizaţie totalitară, Partidul Naţiunii, se va realiza prin decretul regal din 22 iunie 1940, în urma ultimatumul sovietic, cu privire la cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Astfel, regimul carlist s-a raliat ordinii autoritare și totalitare europeane din epocă. Acceptarea ultimatumului sovietic, din iunie 1940, când ambasadorul Davidescu a trimis guvenului român solicitarea ministrului de externe sovietic Viaceslav Molotov de a evacua, în 48 de ore, toată administraţia din Basarabia și, ca o pedeapsă pentru administrarea teritoriului reunit cu Vechiul Regat, pe 27 martie 1918, cedarea nordului Bucovinei și ţinutului Herţa, a pus guvernul în faţa unui fapt împlinit. Consiliul de Coroană, acceptase cedarea Basarabiei fără conflict militar, minus Nicolae Iorga care s-a exprimat pentru intervenţie armată, pentru apărarea teritoriului[4].

La începutul anului 1940, expansiunea Germaniei, în Europa Centrală și în Balcani, era la apogeu. Astfel, în partea răsăriteană a Europei, România era singurul stat nerevisionist rămas integral în fiinţă. În celelalte state vecine României, „Polonia a încetat să existe ca stat, în locul Cehoslovaciei apar două state practic ocupate de germani, iar din Iugoslavia, Croaţia devine un protectorat german și Serbia este ocupată de Germania“. Acest avantaj, integralitatea fiinţei de stat, a fost formal și pe termen scurt: „câteva luni mai târziu România era ciuntită și devine apoi un aliat al Axei, la fel de total precum statele satelit ale Germaniei[5]. Schimbările politice și teritoriale de pe scena internaţională au subminat eforturile lui Carol de a menţine controlul asupra forţelor politice interne.

Căderea Franţei, în iunie 1940, a reprezentat momentul în care regele a înţeles că schimbarea politicii externe trebuia operată. Capitularea armatei franceze în faţa celei germane, l-a obligat pe monarhul român să se deplaseze și mai mult spre dreapta. Astfel, „el a decretat înfiinţarea Partidului Naţiunii, un partid unic totalitar a cărui misiune, sub conducerea sa supremă, era de a ghida întreaga viaţă spirituală și materială a naţiunii. Noul partid era, însă, un factor lipsit de importanţă, pentru că evenimentele internaţionale, și nu voinţa lui Carol, eveau să determine evoluţia situaţiei politice a ţării“[6]. Crerea partidului unic și totalitar s-a datorat izolării ţării pe plan extern, mai mult de către vecinii ei, de puterile Axei, dar și de aliaţii tradiţionali care garantau graniţele României, iar o apropiere de forma de organizare politică a Germaniei era fundamentală pentru regimul autoritar de la București. La 22 iunie 1940, sub guvernul Gheorghe Tătărescu, a fost promulgat decretul-lege privind transformarea FRN în Partidul Naţiunii, chiar în ziua capitulării Franţei în faţa armatei germane, decretul fiind semnat de Ministrul Justiţiei Aurelian Bentoiu[7]. Conducătorul suprem al Partidului Naţiunii, ca și în cazul Fontului, a fost proclamat regele Carol al-II-lea. Prin ungerea regelui ca șef de partid, „el și-a împlinit un vechi deziderat: acela de a fi și conducătorul Mișcării Legionare, care urma să se înscrie, in corpore, în noua structură politică“[8]

La 16 decembrie 1938, Carol a fost proclamat șef al FRN, controlul politic asupra partidului unic devenind astfel realitate, iar la 22 iunie 1940, monarhul devine șeful organizaţiei politice unice totalitare. Astfel, fabricarea partidului totalitar, prin decretul-lege din 21 iunie 1940, a purtat denumirea de Partidul Naţiunii[9]. Partidul Naţiunii nu a reprezentat decât o continuare a FRN, deosebirea dintre cele două organizaţii unice fiind aceea că noul partid totalitar, „în aspectul său exterior și în ritualul ligvistic, imita pe deplin fascismul și naţional-socialismul“[10]. Noua organizaţiei politică totalitară s-a caracterizat prin punerea în practică a legislaţiei antisemite, iar evreii au fost excluși din partidul-stat. Astfel, „începutul excluderii evreilor din viaţa politică a României este legat de transformarea Frontului Renașterii Naţionale în Partidul Naţiunii – partid unic și totalitar, sub conducerea supremă a M.S. Regelui Carol al II-lea“[11].

În august 1940, Carol semnează decrete-legi rasiale, privitoare la statulul evreilor în România și interzicerea căsătoriilor dintre evrei și români. Procesul eliminării evreilor începuse încă din august 1939, când fusese arestat industriașul evreu Max Auschnitt, iar alţii obligaţi să părăsească ţara (Blumfeld, Braunstein), deși făceau parte din camarila regală[12]. În urma unor fricţiuni de ordin „economic“ între Malaxa, Carol al-II-lea și Auschnitt cu privire la orientările de capital fie spre cel german, fie spre cel englezesc, lui Auschnitt i se intentează proces, acesta fiind condamnat la șase ani de închisoare și la plata unor dezpăgubiri consistente; „așa a sfârșit unul dintre cei mai mari capitaliști din România perioadei interbelice“[13]. Pe de altă parte, deciziile luate, în ceea ce privește legislaţia antisemită și excluderea arbitrară a cetăţenilor evrei din viaţa politică și socială a României autoritare, arătau că „atât Frontul Renașterii Naţionale, cât mai ales, Partidul Naţiunii trebuiau să-i facă pe Hitler și Mussolini să creadă că România avea un sistem social-politic aidoma ţărilor lor, adică aceeași funcţie, trebuiau să aibă diversele decrete legi ale lui Carol“[14]. Prin corporatism, România a încercat să copieze formula fascistă italiană a corporaţiilor, însă o apropiere de sistemul de organizare politic al Reich-ului s-a realizat abia spre finele regimului carlist. Partidul Naţiunii a fost organizat în urma vizitei la Berlin a Președintelui Consiliului de Miniștri, Ion Gigurtu, după principiile NSDAP.

Decrete-legi premergătoare apariţiei Partidului Naţiunii

O serie de decrete au precedat apariţia Partidului Naţiunii. În aceeași zi cu apariţia noii organizaţii unice și totalitare, 21 iunie 1940, a apărut Decretul pentru apărarea ordinii politice și totalitare a statului român. Conform acestui decret, toţi funcţionarii publici aveau obligaţia de a fi membri în Partidul Naţiunii, însă cei care aveau sub 21 de ani nu erau obligaţi să se înscrie în organizaţia totalitară până la împlinirea vărstei[15]. Obligativitatea înscrierii în PN revenea și membrilor consiliilor de administraţie din întreprinderile publice și private, care își pierdeau posturile dacă nu dovedeau că făceau parte din PN. În aceeași situaţie se găseau și persoanele juridice sau societăţile dacă: a) persoanele din conducere desfășurau o activitate potrivnică intereselor PN; b) dacă fondurile acestor societăţi erau întrebuinţate în scopuri de propagandă potrivnică partidului. Decretul pentru apărarea ordinii politice mai prevedea închisoarea corecţională de la o lună la un an, pentru persoana care distrugea sau deteriora însemne sau publicaţii ale Partidului Naţiunii. De asemenea, se specifica faptul că toţi cei care erau găsiţi vinovaţi li se punea și sechestru pe avere în timpul în care își ispășeau condamnarea.

Caracterul totalitar al noului partid, conform decretului pentru apărarea ordinii politice și totalitare a statului român, derivă din sancţiunile împotriva „uneltitorilor“, propagandiștilor care militau pentru schimbarea ordinii politice existente. Retorica naţionalistă folosită de regim și de partidul unic își găsește rădăcinile chiar în textul constituţional de la 27 februarie 1938. Prin articolul 7 din Constituţie era interzisă promovarea unor concepţii având drept scop schimbarea ordinii de stat[16], iar articolul 9 din legea fundamentală sancţiona cu pierderea de drept a cetăţeniei pe orice român intrând în serviciul unui stat străin sau alăturându-se ocupaţiei străine.[17] Decretul-lege pentru apărarea ordinii politice unice și totalitare în statul român condamna pe cei care făceau politică în clandestinitate sau ilegală și propagau idei împotriva Partidului Naţiunii și a formei de organizare a statului român. Sancţiunile erau de natură punitivă, în sensul că se avea în vedere închisoarea corecţională între 3 sau 5 ani cu amendă și interdicţie corecţională între 1 până la 5 ani, pentru ceea ce regimul considera crimă: propagandă subversivă împotriva organizaţiei politice unice sau activitate politică partizană altor organizaţiii, precum și înfiinţarea de filiale ale unor partide sau grupuri politice, de natură secretă sau orice alte acţiuni, îndreptate împotriva Partidului Naţiunii[18].

Propaganda subversivă comunistă și activităţile politice partizane reprezentau acţiuni îndreptate împotriva statului român, care se derulau pe teritoriul României din acea epocă. În acest sens, procesul verbal al Prefectului Ţinutului Marea pune în lumină măsurile luate împotriva activităţilor subvesive și anume ce înţelegea regimul carlist prin astfel de acţiuni. Pe baza decretului pentru apărarea ordinii politice unice totalitare în statul român, din 21 iunie 1940, Prefectul aducea la cunoștinţă, la ordinele Ministerului de Interne modalitatea de acţiune prin care se puteau „interzice răspândirea și colportarea diferitelor svonuri lipsite de orice căi contra siguranţei statului“; „mai trebuiau semnalate toate cazurile de agresiune contra evreilor, precum și semnalarea persoanelor care se dovedeau că agitau în orice formă și pe orice căi contra Statului“. Birocraţii aveau obligaţia de a păstra o atitudine demnă și calmă și de a contribui la liniștea spiritelor. Astfel, „funcţionarii aveau obligaţia de a se abţine de a-și pleca urechea la svonuri false, știri alarmiste sau de a le răspândi“[19]. Ministerul de Interne era cel care cerea administraţiilor locale afișarea ordonanţelor, cât mai vizibil, în localuri, pe străzi și în cuprinsul judeţului. Membrii Consiliului de Colaborare aveau datoria de a căuta împreună cu organele din subordine, de a-i descoperi pe colportori, pentru a se lua măsuri contra celor care răspândeau știri. Procesul verbal întocmit de Prefect cerea „patronilor de restaurante, cafenele, cofetării, cârciumi, să interzică tuturor consumatorilor să discute în local asupra svonurilor alarmiste, sancţionarea fiind aceea de închidere a localului la prima abatere“[20].

Legislaţie și doctrină antisemite

Interesele Partidului Naţiunii erau considerate a fi superioare, fiind deasupra celor individuale, acţiunele putând fi îndreptate împotriva organizaţiei unice totalitare. Legislaţia antisemită se intensifică prin neprimirea evreilor în Partidul Naţiunii, prin interzicerea dreptului de a ocupa funcţii publice. Cererile de înscriere în partid trebuiau depuse personal, pe baza legitimaţiei de identitate; minorităţile fiind înscrise în registre speciale, iar evreii erau excluși[21]. Astfel, legislaţia antisemită, sub guvernul Gigurtu, pune în lumină ralierea regimului la noua concepţie europeană din epocă antisemită, rasistă și antidemocratică, promovată de regele Carol al-II-lea. Decretul lege privind stabilirea situaţiei evreilor din învătământul de toate gradele, din 31 august 1940, reprezenta punerea în practică a îngrădirii libertăţii practicării cultului mozaic. Statutul cultului mozaic, în decretul din 8 august 1940, a fost fomulat în termenii următori: „statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri, siguranţei statului, iar prin acest statut, cuprins în legea constituţională, însăși viaţa spirituală a evreilor nu rămâne în stare de integrare în comunitatea românească, ci în îndatorirea de respect faţă de comunitatea românească, pe temeiul propriei libertăţi ce i se recunoaște“[22].

O nouă măsură cu caracter antisemit se înregistrează, pe 8 august 1940, prin Decretul- lege privind starea juridică a evreilor din România. Decretul-lege a fost considerat „primul decret-lege antisemit bazat pe principiile rasismului politic de tip nazist, a fost adoptat de guvernul Gigurtu în august 1940“[23]. Acest decret a fost „primul decret-lege prin care s-a consacrat noul statut juridic al evreilor în România, în spiritul naţionalismului integral și al rasismului politic de factură nazistă“[24], a fost semnat de Ministrul Justiţiei I.V. Gruia; profesor la Facultatea de Drept din București.

Cum gândea profesorul de drept public, I.V. Gruia? Conform lui, pe de o parte, odată cu promulgarea Constituţiei de la 27 februarie 1938 „ne aflăm în limitele statului român autoritar“. Pe de altă parte, „statul autoritar nu este stat totalitar, nu este deasemenea nici un stat dictatorial, incompatibil cu dreptul, principiul libertăţii și legalităţii. În statul dictatorial nu există regulă juridică, oricare ar fi izvorul ei, care să ţărmuiască drepturile și obligaţiile organelor de stat faţă de indivizi și a indivizilor faţă de stat“[25]. Care erau argumentele lui Ion Gruia? Răspunsul îl regăsim într-un album dedicat restauraţiei. Astfel:

„Statul dictatorial rezumă absolutismul. Statul autoritar este întemeiat pe drept, egalitate, controlul actelor juridice în limitele legalităţii, pe consacrarea și garantarea drepturilor și libertăţilor individuale, pe o libertate individuală reală, condiţionată de împlinirea datoriilor fundamentale către stat. Statul autoritar are o organizare sprijinită pe limita drepturilor statului și a obligaţiilor lui“[26].

Elementele antisemite sunt înscrise chiar în Noua Constituţie de la 27 februarie 1938. Aici, ideea de naţiune era completată cu aceea de origine etnică, deoarece numai așa se ţine seama de caracterul majoritar și creator de stat al naţiunii române. În art.3 se specifica că „teritoriul României nu se poate coloniza cu populaţiuni de seminţie străină; prin asemenea colonizări structura naţională putea fi periclitată“[27]. Paul Negulescu, ca mulţi alţi constituţionaliști și ideologi din interbelic, „prins în mrejele fascinaţiei totalitare“[28], depășindu-și atribuţiile profesorale și constituţionale, propunea soluţii pentru realizarea primatului etnic românesc. El era de părere că:

„astăzi, îngrămădirile masive de străini inasimilabili, în multe din regiunile ţării, constituie o problemă de o mare gravitate. Ar fi o mare operă românească să se aducă români macedoneni și să se instaleze în toate orașele și târgurile noastre înstrăinate. Ei ar putea, cu un mic sprijin din partea statului, să alcătuiască elementul burghez, care ne lipsește, înlăturând astfel negustorii străini, care dau înfăţișare așa de puţin românească multor târguri și orașe. Cu macedonenii și oltenii ar fi momentul să întreprindem românizarea orașelor noastre înstrăinate“[29].

Colonizarea anumitor zone cu macedoneni viza eliminarea evreilor, cu precădere în Moldova, dar și excluderea lor din viaţa politică, economică și socială. Soluţia elucubrantă a lui Negulescu avea ca ţintă excluderea evreilor din afacerile publice și private, iar intenţia unui astfel de proiect demonstrează antisemitismul și naţionalismul elitelor regimului.

Revenind la Decretul lege privind starea juridică a evreilor din România, acesta definea termenul de evreu. Evreii erau împărţiţi pe categorii, în funcţie de perioada în care au locuit în România. Decretul-lege din 8 august 1940 a împărţit evreii în trei categorii:

Categoria I era alcătuită din evreii intraţi în România după 30 decembrie 1918 – aceștia erau supuși la interdicţii majore[30];

Categoria a II-a cuprindea evreii naturalizaţi individual până la 30 decembrie 1918; combatanţii în Războiul de independenţă din 1877-1878; pe cei care au luptat în linia de foc în timpul războiului pentru întregirea neamului (1916-1919); orfanii de război și urmașii categoriilor exceptate. Dar nici evreii din această categorie nu intrau în comunitatea naţională fiind supuși la o seamă de restricţii privind dreptul: la proprietate în mediul rural; la ocuparea funcţiilor publice[31];

Categoria a III-a intra: masa evreilor din România, încetăţenită pe baza decretelor-legi din anul 1919. Pentru cei din categoriile I-a și a III-a s-au impus următoarele interdicţii: ocuparea de funcţiuni publice; dobândirea de proprietăţi; carieră militară; practicarea profesiunii de avocat; de notar public; de a fi membri în consilii de administraţie ale întreprinderilor publice și particulare; de a fi comercianţi în comunele rurale; de a fi negustori de băuturi alcoolice; închirietori de cinematrografe, editori de cărţi și ziare; deţinători de mijloace de propagandă românești. Statutul a interzis evreilor dobândirea de nume românești[32].

Conform legii abuzive și discriminatorii împotriva cetăţenilor români de origine evreiască, dreptul de a ocupa funcţii publice, de a face parte din consiliile de administraţie, de a dobândi proprietăţi funciare sau de a deveni militari de carieră, le era îngrădit. Legislaţia antisemită pusă în practică de partidul unic și totalitar era caracterizată de intruziunea statului până în interiorul famililor și chiar cel al căsătoriilor. Prin acest decret-lege, discriminatoriu împotriva evreilor, s-a pus în practică așa-zisul principiu al primatului româneasc, teoretizat de Paul Negulescu și G.G. Mironescu.

Despre „principiul“ primatului etnic românesc, introdus în Constituţia din 27 februarie 1938, Negulescu susţinea că pentru prima dată constituţia proclama primatul rasei, al originii etnice românești. Astfel, art. 27. alin I din Constituţie preciza că:

„numai cetăţenii români sunt admisibili în funcţiile publice, civile și militare, ţinându-se seamă de caracterul majoritar și creator de Stat al Naţiunii române; numai românii pot dobândi și deţine imobile rurale în România făcând deosebirea între români și cei naturalizaţi“[33].

Primatul etnic românesc era proclamat și în art. 67 al Constituţiei: „nu poate fi ministru decât cel care este român de cel puţin trei generaţii. Dar tocmai prin acest adaos spune că și cei deveniţi români, prin naturalizarea ascendenţilor lor, în a treia generaţie, pot fi miniștri“[34]. Istoricii au considerat că, prin articolul 67 din Constituţia Regele Carol al-II-lea, se făcea directă trimitere la Codreanu, care nu era român decât de la a doua generaţie, ceea ce îl punea, juridic și constituţional, în imposibilitatea de a fi prim-ministru.

G.G. Mironescu, referindu-se la primatul etnic românesc, arata că:

„legiuitorul a voit să asigure întâietatea naţională și să întărească pătura curat românească, căci aceste tendinţe sunt naturale și explicabile, mai ales în recrudescenţa generală actuală de naţionalism. Ele nu implică decât dorinţa legitimă de a întări neamul românesc, fără nici o ostilitate contra altor neamuri și fără a tăgădui drepturile naţionalităţilor conlocuitoare“[35].

Legea sângelui avea ca fundament poporul român care era considerată ca fiind creatoare de stat și prin urmare avea drepturi depline și era singura care putea profita de drepturile ce puteau decurge din aceată lege. În viziunea legiuitorului român, „Naţiunea (...) a devenit mai puţin o comunitate juridică sau o colectivitate politică, mai mult o comunitate spirituală și organică așezată pe „legea sângelui“ din care izvorăște o ierarhie a drepturilor politice“. În „legea sângelui“ sunt cuprinse toate posibilităţile de suflet, de spirit, de etică“. Prin „criteriul sângelui“, se înţelegea un conţinut etic și spiritual și mai puţin fizic. Astfel, apărarea sângelui românesc constituia garanţia morală a recunoașterii drepturilor politice supreme“[36]. Doctrinarii și ideologii regimului monarhiei autoritare, chiar și „cei mai importanţi intelectuali din interbelic au girat și, în anumite situaţii, chiar au justificat atitudinile și deciziile politice de factură totalitară“[37].

Antisemitism de stat și partid

Dreptul minoritarilor de a se înscrie în Partidul Naţiunii a fost reglementat printr-o circulară specială care prevedea înscrierea cetăţenilor evrei într-un registru aparte. Singurii minoritari excluși, cu privire la aderarea la acest partid, au fost evreii. Întrucât calitatea de funcţionar la stat presupunea obligatoriu și pe cea de membru în partid, evreii, în mod permanent, au fost eliminaţi din toate instituţiile de stat, indiferent de poziţia pe care o ocupau, precizează Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România.

Legislaţia antisemită era pusă în practică și coordonată de chiar Partidul Naţiunii, prin Secretariatul General condus de Victor Moldovan, „conform unui referat elaborat pentru Președinţia Consiliului de Miniștri privind regimul politic și juridic al minorităţilor în România din vara anului 1940“[38]. Circulara nr. 7, prin care se dădeau instrucţiuni filialelor Partidului Naţiunii, era punctuală și metodică, fiind semnată chiar de șeful de Stat Major al PN, inginerul Ion. I. Gigurtu. Legislaţia antisemită avea un caracter de natură propagandistică pentru a demonstra orientarea ideologică a regimului monarhiei autoritare spre Axă. Metoda prin care Secretariatul General al Partidului Naţiunii lua „măsuri“ împotriva cetăţenilor evrei se fundamenta pe cea a delaţiuniilor. Conform circularei cu caracter antisemit se specifica faptul că măsura a fost luată deoarece existau „dese reclamaţii care se făceau la Secretariate și pentru preîntâmpinarea nemulţumirilor privitoare la funcţionarea birourilor de înscriere în Partidul Naţiunii“[39]. Normele trebuiau aplicate în ceea ce privea funcţionarea birourilor pentru înscrieri în organizaţia totalitară. Astfel, normele de îndeplinit constau în: „afișarea, la circumscripţile respective, a listei cu toţi cetăţenii care au cerut înscrierea, pentru a fi verificate“. Cerinţa era motivată „pentru că printre cei înscriși se găseau și evrei botezaţi cu nume curat românești care, după hotărârile date de conducerea Partidului, nu aveau nevoie să se înscrie“[40]. Membrii partidului unic, funcţionari și la stat, în același timp, „se ocupau cu efectuarea înscrierilor și trebuiau, conform recomandării, să fie cât mai atenţi și mai scrupuloși în îndeplinirea datoriilor, cerând actele de legitimare și astfel erau feriţi de a fi induși în oroare de sonoritatea plăcută și măgălitoare a unui nume românesc purtat de un evreu“[41]. Controlul actelor de indentitate, în vederea stabilirii originii etnice, se făcea în mod riguros, la prezentarea cererii de înscriere. Circulara specifica faptul că „pentru persoanele dubioase se pretindeau acte autentice, de botez și de naștere, din care se constata religia părinţilor“. Evreii botezaţi sau cei care purtau nume românești, soţiile creștine ale evreilor, soţii de români, chiar dacă erau botezate, nu se puteau înscrie sub nici un motiv“[42]. Legislaţia antisemită a regimului carlist era promovată atât în presă, cât și la avizierele sediilor unde se făceau înscrierile. Circulara amintea că trebuia „să se aducă din nou la cunoștinţă prin ziare și afișaj, locul unde se efectuau înscrierile“[43].

Implementarea măsurilor legislative antisemite erau întemeiate, în mod eronat de regimul autorităţii monarhice, pe principiul primatului etnic românesc, articolul 4 din Constituţia de la 27 februarie, care a avut ca efect „consacrarea rasismului, în speţă a antisemitismului“[44] și care a exclus participarea evreilor la viaţa politică și socială din ultimele luni de existenţă a partidului unic și regimului autoritar, patronat de regele Carol al-II-lea.

Organizarea partidului unic și totalitar

Partidul Naţiunii nu se putea identifica cu aparatul de stat sau acesta nu putea deveni o expresie birocratică a partidului, atâta timp cât funcţionarii datorau în exclusivitate partidului funcţia deţinută. Partidul unic, prin membrii săi, popula întregul sistem administrativ. Astfel, „apartenenţa la partid nu putea să ascundă nici formalismul noii creaţii politice, care, în realitate, copia FRN, nici să substituie căile consacrate de accedere în diferite paliere birocratice, care aveau propriile mijloace de selecţie“[45]. Selectarea unui funcţionar într-o deminitate publică era posibilă dacă era înscris în partidul unic, neînscrierea sau refuzul, atrăgea după sine excluderea din formaţiunea totalitară și pierderea postului.

În sedinţa Consiliului Superior al FRN, din 15 iunie 1940, s-a stabilit programul și structura organizatorică a noului partid[46]. La baza proiectului a stat un material informativ redactat de Vaida-Voevod și Gheorghe Tătărescu în care se propunea ca „FRN să devină un partid politic de caracter totalitar, în care unitatea și continuitatea conducerii să fie asigurată, iar posibilitatea de încadrare politică a tuturor fiilor ţării să fie cât mai desăvârșită“[47]. Dacă FRN număra 3,5 milioane de membrii, PN, în doar trei luni de zile, nu putea ajunge la numărul de membri înscriși în FRN. Organizarea birourilor pentru înscrieri reprezenta politică de partid, iar excluderea evreilor din organizaţia totalitară a reprezentat politică de stat. Organizarea Partidului Naţiunii s-a realizat în grabă, prin decrete-legi și avea misiunea de a îndruma viaţa morală și materială a naţiunii, fiind considerat o instituţie de drept public. Regele dispunea de dreptul de a numi forurile superioare ale Partidului Naţiunii, care erau considerate a fi răspunzătoare.

Conducerea superioară se exercita de către un Secretariat General, subordonat Șefului de Stat Major al Partidului[48]. Secretariatul avea sarcina de a controla membrii organizaţiei. în privinţa purtării uniformelor și anume dacă respectau regulamentul. Ernest Urdăreanu, Ministrul Casei Regale, a fost numit de rege șef de Stat Major al Partidului, iar Victor Moldovan, Secretar General al Partidului Naţiunii[49]. Ulterior, „la nivelul conducerii partidului a avut loc o mutaţie de cadre“[50]. Urdăreanu a trecut în rândul „ostașilor Partidului“, iar Ion Gigurtu a fost numit Șef de Stat Major al Partidului[51]. Cadrele Frontului Renașterii Naţionale aveau obligaţiile, conform decretului din 22 iunie 1940, să preia organizaţiile ţinuturilor, judeţene și comunale, până la așezarea Partidului Naţiunii pe baze noi[52]. Cei care serveau regele și naţiunea, spune un alt decret, în cadrul partidului, erau consideraţi a fi „ostași ai Partidului Naţiunii“[53]. Toate organele de conducere – președinţi, comandanţi, secretari, membri ai gărzilor și Sfaturilor Comunale – aveau obligaţia de a rămâne la posturile lor și de a-și continua activitatea în cadrul Partidului Naţiunii. Printr-o înaltă decizie regală, din 11 iulie 1940, Garda Naţională a FRN trecea sub autoritatea Partidului Naţiunii, sub noua denumire de Garda Partidului Naţiunii. Garda era subordonată Șefului de Stat Major al Partidului Naţiunii. Generalul Petre Georgescu a fost numit Comandant General al Gărzii Partidului Naţiunii[54]. Dacă pe 11 iunie lua naștere Garda Naţională a Partidului Naţiunii, ca urmare a ultimatumului sovietic, la începutul lunii septembrie, după nici după trei luni de activitate, aceasta își va înceta activitatea. Petre Georgescu a ordonat, la 2 septembrie 1940, punerea în aplicare a deciziunii 24 a Comandamentului Gărzii Naţionale, ca urmare a sentinţei de arbitraj de la Viena, care a fost făcută publică la 30 august, prin care „România este obligată să evacueze în termen de 15 zile parte din teritoriul naţional și de a ceda Bulgariei o parte din teritoriul dobrogean. Conform deciziei, a fost suspendată activitatea Gărzii Partidului Naţiunii din judeţele Sălaj, Satu-Mare, Maramureș, Someș, Năsăud, Cluj, Mureș, Odorhei, Ciuc, Tei Scaune, Caliacra și Durostor. Șeful de stat major fiind obligat să ducă la îndeplinire această decizie[55].

Retorică antisemită de partid

Activitatea propagandistică a Garzii Naţionale s-a avut a avea ca rezultat realizarea acelei unităţi spirituale prin prezentarea Regelui Carol al-II-lea ca un adevărat salvator al naţiunii, iar principiul paternalismului regal, promovat de noul regim, în rândul elitelor conducătoare, s-a avut a avea efectul mobilizării spiritului naţional, prin Garda Naţională. FRN era sursă de propagandă, având datoria să desfăsoare și o activitatea antipropagandistică, împotriva curentelor ideologice ale vremii, în special împotriva mișcării comuniste, activitate care era de resortul Marelui Stat Major, care obliga pe șefii de judeţe și de ţinuturi să se ocupe de gestionarea acestui pericol de ordin statal. Astfel, Secretarul General al FRN, Aurelian Bentoiu, printr-o circulară adresată către toţi președinţi de judeţe și municipii, amintea că: „Marele Stat Major a fost înștiinţat că propaganda comunistă a continuat cu deosebită intensitate, în regiunile unde se aflau dislocate trupe, iar ţinta principală a acestei propagande era, în afară de acapararea în favorul populaţiei civile, demoralizarea armatei, pivotul existenţei oricărui stat[56]. Scopul acestei propagande comuniste consta în: „instigarea populaţiei civile și armatei contra actualei forme de Stat de la noi, câștigarea populaţiei și armatei de partea URSS, acţiunnea de instigare la greve, sabotaj și terorism, vizând în special industria de război sau care conlucra pentru apărarea naţională și comunicaţii“[57]. Mijloacele propagandistice pe care le uzau comuniștii erau variate și se vedeau în: „manifeste, posturi de radio-emisiuni clandestine, nuclee comuniste la sate, orașe și întreprinderi; propaganda de la om la om, diverse broșuri având coperţi cu titluri inofensive, ziarul clandestin „Scânteia“, diferite publicaţiuni străine; agenţi și fonduri ale anumitor puteri străine și în fine, folosirea pe o scară întinsă a elementului evreiesc, eternul disolvant moral al tuturor neamurilor, în mijlocul cărora trăiau, și creatorul de situaţii tulburi“[58]. Drept sprijin în propaganda lor, comuniștii foloseau următoarele argumente: „inutilitatea războiului, pe care-l caracterizau imperialist și dus contra libertăţilor maselor; preponderenţa URSS în Sud-Estul European; necesitatea imperioasă ca România să încheie alianţă cu Sovietele, singura ţară pacifică și în stare a ne apăra; nemulţmirea de actualele așezări politice de la noi, inutilitatea concentrărilor, pe care le aratau ca o pregătire de război, deci contra intereselor proletariatului, înfăţișarea vieţii oștășești în cele mai negre culori din cauza lipsei de încredere în dotarea armatei, valoarea armamentului, fortificaţiilor și comandanţilor, nemulţumirea populaţiei provenită din marile greutăţi ale vieţii scumpite; insuficienţa măsurilor luate de guvern, pentru ajutorarea familiilor concentraţilor“[59].

Partidele unice, la început FRN și apoi Partidul Naţiunii, nu au oferit nici o platformă ideologică, ci au fost „doar fragmente din orice program de dreapta din anii treizeci“[60]. Retorica naţionalistă a regimului monarhiei autoritare este preluată din discursul gardiștilor, ulterior, fiind mult mai accentuată de către Partidul Naţiunii. Încercarea de a concepe o ideologie proprie Partidului Naţiunii a fost realizată de către Ministrul Propagandei, Nichifor Crainic. Acesta argumenta, în paginile oficiosului regimului, ziarul România, că: „Partidul Naţiunii, îmbrăţișând doctrina naţionalismului integral și totalitar, este instrumentul politic care va duce la purificarea morală și la înălţarea ei pe culmile gloriei“[61]. Punctele esenţiale ale ideologiei naţionaliste a Partidului Naţiunii se fundamentau pe mai multe elucubraţii specifice epocii și anume că: „poporul trebuie condus spre destinele sale pe care și le simte“; „voinţa noastră este zăloagă simţământului de român, cu devotament de Tron și sacrificiu neprecupeţit faţă de ţară și cu acel simţământ de abnegaţie, curăţenie și sfinţenie faţă de Rege, care ni-l insuflă însăși mândria de a ne fi născut români“[62]. Limbajul utilizat de Nichifor Crainic era de natură naţionalistă și totalitară. Partidul Naţiunii, ca și Frontul Renașterii Naţionale, reprezenta doar un instrument politic utilizat pentru a concentra voinţele naţionale, unitatea fiind reprezentată de rege. Limbajul de lemn folosit de regim era în concordanţă cu spiritul epocii. Ideologia Partidului Naţiunii diferă de cea a FRN prin accentuarea tezelor naţionaliste, rasiste și antisemite. Clișeele ideologice ale noii organizaţii politice sunt asemănătoare cu cele ale FRN-ului. Ca și FRN și Partidul Naţiunii propagau principiile subordonării individului în faţa intereselor superioare ale statului.

Concluzii

Partidul Naţiunii nu a reprezentat decât o continuare a FRN, deosebirea dintre cele două organizaţii unice fiind aceea că noul partid totalitar, prin retorica radicală, a împrumutat ritualul fascist și naţional-socialist, care era în concordanţă cu spiritul epocii. Pe de altă parte, Partidul Naţiunii, prin retorica naţionalistă și legislaţia în vigoare, a pus în practică teze și legi, decrete-legi, cu caracter antisemit, nerespectând drepturile și libertăţile cetăţenești fundamentale a unei societăţi moderne și liberale. Cetăţenia, în această perioadă, a fost condiţonată de caracaterul etnic, cu valenţe xenofobe și antisemite. Excluderea cetăţenilor evrei din funcţiile statului, minimalizarea drepturilor și libertăţilor lor civile și politice, aplicarea principiului numerus clausus, a transformat monarhia lui Carol al-II-lea într-un stat fundamentat pe criteriile regimurilor fasciste care au făcut din legislaţia antisemită o adevărată politică de stat, cu consecinţe ulterioare dezastruoase. Efectele legislaţiei antisemite, produse de monarhia autoritară, nu mai sunt de dorit, iar acest model al partidului-stat a fost și este incompatibil cu democraţia, cu drepturile și libertăţile fundamentale ale cetăţenilor și cu pluralismul politic.

BIBLIOGRAFIE

ALEXANDRESCU, Sorin, Paradoxul român, București, Editura Univers, 1998.

BĂRBULESCU, Mihai, DELETANT, Dennis, HITCHINS, Keith, PAPACOSTEA, Șerban, POMPILIU, Teodor, Istoria României, București, Editura Enciclopedică, 1998.

BRUJA, Radu Florian, Carol al II-lea și partidul unic: Frontul Renasterii Nationale, Iasi, Editura Junimea, 2000.

GRUIA, I.V., „Statul român în limitele legii constituţionale din 27 februarie 1938“, Parlamentul românesc Zece ani 1930-1939, an X, Nr. 311/20,1939.

HEINEN, Armin, Legiunea „Arhanghelului Mihail“. Mișcare socială și organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional,traducere de Cornelia Esianu și Delia Esianu, Ediţia a-II-a, București, Editura Humanitas, 2006.

MAMINA, Ion, Consilii de Coroană, București, Editura Enciclopedică, 1997.

MIRONESCU, G.G, „Inovaţiile Constituţiei de la 1938“, Analele Facultăţii de Drept din București, No. 2-3, București, Tipografiile Române-Unite, 1939

MÜLLER, Florin, Metamorfoze al politicului românesc 1938-1940, București, Editura Universităţii din București, 2005.

„Etude sur la Constitution sociale et politique de Roumanie du 27 février 1938“, Revista de Drept Public, București, Institutul de Arte Grafice, „Marvan“, 1938.

NEGULESCU, Paul, „Constituţia României, Principiile Constituţiei de la 27 februarie“, Enciclopedia României, Vol. I, 1938.

NEGULESCU, Paul, „Etude sur la Constitution sociale et politique de Roumanie du 27 février 1938“, Revista de Drept Public, București, Institutul de Arte Grafice, „Marvan“, 1938.

SCURTU, Ioan, Carol al-II-lea, București, Editura Enciclopedică, 2004,

STANOMIR,Ioan, „Geneza unui regim autoritar: Constituţia din 1938“, Studia Politica. Revista Română de Știinţă Politică, Vol I, No.2, București, Editura Meridiane, 2001.

ȘANDRU, Daniel, Ipostaze ale ideologiei în teoria politică, Iași, Editura Polirom, 2014.

Documente de arhivă

A.N.I.C., Fond FRN, Dosar 8/1940.

A.N.I..C., Fond FRN, Dosar 848/1940.

A.N.I.C., Fond FRN, Dosar 850/1940

A.N.I.C., Fond FRN, Dosar 6/1939-1940.

A.N.I.C., Fond Ministerul de Interne, Dosar 168/1940.

Monitorul Oficial

Monitorul Oficial, Nr.48, partea I bis, din 27 februarie 1938, București, Editura Monitorul Oficial, 1938.

Site-uri internet:

FINAL REPORT of the International Commission on the Holocaust in Romania, Presented to Romanian President Ion Iliescu, Bucharest, Romania, November 11, 2004.

http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pdf/report/romanian/1.6_Jewish_Exclusion_revazut_gina.pdf, accesat la 28.04.2014.

http://www.cod-juridic.ro/constitutia-romaniei/constitutia-romaniei-1938.html, accesat la 16. 05.2014

NOTE