Introducere

Evoluţia, percepută ca fiind în general pozitivă, a securităţii globale în ultimul deceniu, a confirmat că stabilitatea și succesul actiunilor se datorează numai cooperării multidimensionale a comunităţii internaţionale. Se subliniază atât importanţa dialogului în cadrul instituţionalizat cât și rolul decisiv pe care îl au marile organizaţii internaţionale în definirea stării de securitate a lumii.

Nu putem începe acest demers, fără a aminti coordonatele istorice externe care au condus la prefigurarea Organizaţiei Tratatului de Nord (NATO) înfiinţat la Washington în ziua de 4 aprilie 1949.

Între 1947-1949, s-au înregistrat o serie de evenimente internaţionale spectaculoase pe fondul adâncirii deosebirilor dintre cele două blocuri: occidental și sovietic.[1]

Amintind de școala de geopolitică germană, teoreticianului Rudolf Kjellen îi datorăm ideea “statului tampon“. Aceasta definește condiţia statelor mici care, din punct de vedere geopolitic, se află în “poziţii intermediare“ între marile puteri, ceea ce reclamă un tip special de politică, așa-numita “politică-tampon“.[2] ‚’Statele tampon“ se situau între URSS și Europa Occidentală. Aici vorbim despre statele-satelit ale Uniunii Sovietice: România, Ungaria, Polonia, Ucraina, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Republica Moldova. etc. Ele fiind poziţionate între cele două mari blocuri, occidental unde domnea democraţia și cel comunist.

Întorcându-ne la Alianţa Nord-Atlantică, putem afirma că NATO, a fost deci întemeiată în baza unui tratat în care statele au aderat în mod liber și necondiţionat; el afirmă că atât avantajele cât și dezavantajele ce reies din termenul de securitate colectivă, și doresc să nu finalizeze nici o înţelegere internaţională care să fie în profund dezacord cu tratatul încheiat.

Ţările Europei occidentale și aliaţii lor din America de Nord, confruntate în ultimii ani ai deceniului patru, cu nevoia urgentă de reconstrucţie economică, priveau cu neîncredere, metodele expansioniste ale URSS, precum și propaganda ideologiei comuniste, care a dus la apariţia unor acţiuni ce au pus în pericol liniștea oarecum ,,aparentă“ a anilor ’50 din secolul al douăzecelea.

După ce, conformându-se înţelegerilor realizate în timpul războiului, își minimalizaseră sistemele de apărare și demobilizaseră trupe, guvernele occidentale erau tot mai preocupate de faptul că Uniunea Sovietică inteţiona ca forţele sale armate să rămână neatinse.

Drama anilor de război nu a fost uitată prea curând de către statele occidentale, și cunoscând antecedentele istorice de cucerire ale Uniunii Sovietice, statele europene occidentale au înţeles încă o dată, că numai împreună pot crea acea forţă aptă, nu numai de a răspunde eventualelor agresiuni desfășurate de Uniunea Sovietică, dar și de ce puteau răspunde în mod corespunzător la orice iminentă primejdie venită din oricare parte a lumii, care să atenteze la securitatea internaţională.

Impunerea unor regimuri nedemocratice, represiunea unor mișcări de opoziţie reală, precum și violarea drepturilor omului, a drepturilor civice și libertăţilor fundamentale ale omului în multe dintre ţările Europei Centrale și de Est prcum și în multe părţi ale lumii, erau tot atâtea elemente ce se adaugau temerilor existente.[3]

O serie de incidente petrecute între anii 1947-1949 au grăbit desfășurarea lucrurilor. Printre acestea au fost ameninţările directe împotriva suveranităţii unor ţări occidentale: Norvegia, Grecia, Turcia, lovitura de stat din iunie 1948 din Cehoslovacia; blocada ilegală a Berlinului, începută în luna aprilie a aceluiași an. În urma acestor evenimente grave, s-a făcut un prim pas de către statele occidentale de realizare a unei organizaţii de apărare colectivă postbelică ceea ce a constat în semnarea, la 17 martie 1948 a Tratatului de la Bruxelles de către Marea Britanie, Franţa, Luxemburg, Belgia și Regatul Ţărilor de Jos, prin care se consacra angajamentul statelor semnatare de a înfiinţa un sistem de apărare colectivă în care membrii săi să-și poată oferi întreaga asistenţă în caz de agresiune.

În același timp, ele și-au dat seama de potenţialul lor redus în faţa ,,pericolului roșu“ și au început demersurile politico-diplomatice de a atrage Statele Unite, a căror mare putere a fost demonstrată și pe parcursul celui de-al doilea război mondial, o formă mai lărgită și mai convingătoare pentru adversari din punct de vedere al capacităţii de răspuns; așa, a luat fiinţă la 11 iunie 1948 printr-un vot istoric, Congresul american, care în pofida tradiţiei de a nu se angaja într-o alianţă pe timp de pace, a hotărât implicarea în acţiunile unei alianţe defensive, de apărare colectivă.

Reiterând, putem afirma că prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în aprilie 1949, lua fiinţă o alianţă de ţări independente având ca deziderat apărarea păcii și a propriei libertăţi, prin unitate politică și un sistem militar de apărare adecvat conceput spre a descuraja și la nevoie, pentru a respinge orice formă de agresiune împotriva lor. Alianţa este o asociere de state suverane, unite în hotărârea lor de a-și menţine securitatea și prin garanţii reciproce și cu alte ţări.[4]

Tratatul, care luat în sine este ,,un document foarte simplu se conformează spiritului Cartei Naţiunilor Unite și își derivă legitmitatea din acaestă Cartă“. Astfel, în virtuatea art. 51 din Carta ONU, ţările membre se angajează să-și menţină și să-și dezvolte capacităţile de apărare individual și colectiv oferind baza pentru planificarea apărării colective. Articolul 5 se referă la drepturile de apărare colectivă așa cum este prevăzut în Carta Naţiunilor Unite.[5] Articolul 5 stipulează că un atac armat asupra unuia sau mai multor membre NATO va fi considerat ca fiind un atac împotriva tuturor membrilor.[6]

Principiile fundamentale de funcţionare ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord

Principiul fundamentale de funcţionare al Alianţei este angajamentul comun precum și cooperarea reciprocă între statele suverane, pe baza indivizibilităţii securităţii membrilor săi. Unitatea din interiorul Alianţei, cea a cărei substanţă în anumite domenii: (politic, militar economic etc.), garantează că nici o ţară aliată nu va fi nevoită să se bazeze doar pe propriile mijloace pentru a răspunde provocărilor importante în domeniul securităţii.

Avem viziunea unui nou parteneriat al naţiunilor care transcede războiul rece. Un parteneriat bazat pe consultare, cooperare și acţiune colectivă în special, prin intermediul unor organizaţii internaţionale și regionale. Un parteneriat numit prin forţa principiului și domnia legii și sprijinit printr-o asumare în comun atât a costurilor, cât și a angajamentelor. Un parteneriat ale cărui obiective sunt sporirea democraţiei, sporirea prosperităţii, sporirea păcii și reducerea armamentului.[7]

Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei în octombrie 1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991, precum și modificările impresionante survenite în Europa Centrală și de Est, au marcat sfârșitul războiului rece. Astfel, după acele momente tensionate s-au schimbat radical și imperativele de securitate ale membrilor Alianţei; cu toate acestea, evenimentele care au urmat, au dovedit că pericolele și ameninţările la adresa păcii rămân în vigoare. În aceste condiţii, NATO a dovedit că este o alianţă care s-a angajat ferm să apere în mod colectiv ţările sale membre, iar după 1990 a devenit factorul declanșator al extinderii securităţii și stabilităţii în Europa.

Pentru a-și atinge obiectivul esenţial al securităţii, Alianţa a urmărit și urmărește executarea următoarelor misiuni de securitate: ea furnizează o bază indispensabilă stabilităţii climatului de securitate în Europa fondat pe dezvoltarea instituţiilor democratice și pe voinţa de a soluţiona diferendele în mod pașnic; servește alianţelor conform dispoziţiilor art. 4 al Tratatului Atlanticului de Nord, drept forum transatlantic pentru consultări asupra oricărei chestiuni ce ar afecta interesele lor vitale, mai ales în cazul apariţiei unor evenimente ce prezintă un risc pentru securitatea lor; Oferă mijloace de descurajare și de apărare împotriva oricărei forme de agresiune vizând teritoriul unu stat membru al NATO; furnizează un echilibru strategic în Europa.[8]

Hans J. Morgenthau, în lucrarea ,,Politica între naţiuni“, apreciază securitatea colectivă: ca fiind cea mai importantă încercare făcută în mod oficial pentru a depăși deficienţele unui sistem complet descentralizat de aplicare a dreptului. „În timp ce dreptul internaţional tradiţional lasă aplicarea legilor sale naţiunii vătămate, securitatea colectivă prevede aplicarea regulilor dreptului internaţional de către toţi membrii comunităţii de naţiuni, indiferent dacă aceștia au de suferit sau nu vătămari în acel caz particular.“[9]

Reorganizarea forţelor în cadrul structurii comenzii militare integrate a NATO, reflectă rolul crescut al forţelor multinaţionale. În sens mai larg, forţele disponibile pentru Alianţa Nord-Atlantică fac parte din trei categorii: Forţe de reacţie imediată și rapidă, forţe principale de apărare, forţe de întărire.[10]

Speranţele în realizarea păcii au fost neîntemeiate deoarece, deși au dispărut ameninţările militare directe, instabilitatea în anumite părţi ale Europei a crescut. În fosta Iugoslavie și fosta Uniune Sovietică au izbucnit conflictele regionale cauzate de tensiuni etnice și religioase.

Alianţa Nord Atlantică și-a dorit noi forme de cooperare politică și militară pentru a oferi stabilitate și securitate în Europa. Astfel a fost instituit Parteneriatul pentru pace, având ca rezultat crearea încrederii și înţelegerii prin dialog și prin cooperare cu foștii adversari.

Unitatea dintre membrii Partneriatului pentru pace a fost formulată și prin poziţia comună luată faţă de terorism. Condamnând atacurile teroriste împotriva Statelor Unite din 11 septembrie 2001, statele s-au decis având un interes comun, să combată terorismul mondial.

Extinderea NATO către Europa Centrală și de Est

La Summit-ul de la Bruxelles din 1994, experţii Alianţei în frunte cu ambasadorul american Richard Holbroocke, alături de alţi oficiali, afirma următorii pași care trebuiau realizaţi pentru lărgirea sferei de acţiune a NATO asupra Europei de Est. În acest fel, ei avansau trei modele alternative: primul constituia, cel al Expansiunii evolutive (Evolutionary expansion), care pleca de la premisa că principalele probleme ale zonei est europene nu erau de securitate ci de natură economică și politică; apoi era principiul Promovării stabilităţii (Promote stability), el pleca de la premise că cele mai importante probleme ale ţărilor central europene și estice erau de securitate, de asemenea, recomandă integrarea lor în NATO. În ceea ce privește cel de-al treilea model era cel al “Răspunsului Strategic“ (Strategic response), acesta sugera că extinderea NATO să nu aibă loc decât atunci când și dacă Federaţia Rusă începea să manifeste tendinţe autoritariste și expansioniste, ameninţând din nou militar statele din centrul și estul continentului european.[11]

Această organizaţie, își dorește prin politica promovată să acceadă către statele - foste comuniste, în special a ultimelor state care datorită credinţei, etniei și religiei nu doreau integrarea în nici un sistem, nici european, nici euro-atlantic respecitv Albania și Croaţia care în sfârșit s-au decis să adere la NATO la 1 aprilie 2009.

Dacă ne referim strict la România post-comunistă, la scurt timp după căderea lui Nicolae Ceaușescu în 1989, guvernul provizoriu cunoscut sub numele de Frontul Salvării Naţionale a promis pentru a proteja drepturile minorităţii maghiare, inclusiv în limba maghiară, educaţie și autonomie locală.

În ciuda promisiunilor FSN-ului, tensiunile etnice au crescut. Atunci când o nouă constituţie a fost adoptată în 1991, România a fost proclamată ca un stat naţional, suveran și indivizibil și limba română este consfinţită ca limbă oficială a ţării. Constituţia, de asemenea, a interzis partidele politice înfiinţate pe criterii etnice, religioase, sau de limbă și a declarat neconstituţională orice tentative de separare teritorială.

În pofida statutului discutabil și tratamentelor minorităţii maghiare din România, Budapesta și București au încheiat un tratat bilateral de înţelegere, cooperare și bună vecinătate in septembrie 1996 pentru normalizarea relaţiilor dintre cele două ţări. Statele au fost de acord să se abţină de la folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa pentru a rezolva disputele, să respecte integritatea teritorială unui către celuilalt; să lucreze la dezvoltarea de acorduri comerciale bilaterale, să sprijine o căutare pentru NATO și aderarea la Uniunea Europeană, și să protejeze drepturile minorităţilor naţionale, în conformitate cu Convenţia-cadru a Consiliului Europei și alte documente internaţionale.[12]

În 1997, efectul costrângerii este văzut în primul rând în timpul Summit-ului de la Madrid din acel an, în care membrii Alianţei Nord-Atlantice au fost de acord să limiteze primul val de extindere al NATO la câteva ţări și amâna invitaţia României și Sloveniei pentru a doua rundă.[13]

Puterile NATO au convenit asupra extinderii în 1998, deoarece aderarea la NATO ar necesita cheltuieli militare mai mari din partea potenţialilor parteneri NATO; toate acestea ar trebui să actualizeze echipamentul militar, organizare, și formare într-un moment în care toate statele se confruntau cu constrângeri bugetare mari. Republica Cehă a mers cel mai departe în modernizarea armatei. În orice caz, o influenţă militară occidentală avansase spre răsărit într-un mod informal prin intermediul Parteneriatului pentru Pace. Polonia, spre exemplu, efectuase manevre militare comune cu Bundeswehr-ul german. În 1995, au avut loc exerciţii comune suplimentare în Bulgaria, România, Ungaria și Cehia.[14]

Patru ani mai mai târziu, la Summit-ul NATO de la Praga din noiembrie 2002, șefii de stat și de guverne ai ţărilor membre ale NATO au decis invitarea României în Alianţa Nord-Atlantică, împreună de alte șase state precum, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia și Bulgaria pentru a începe demersurile de aderare la NATO. România a aderat la Alianţa Nord-Atlantică la 4 aprilie 2004.

România - stat membru al alianţei din 2004, suţine activ politica “ușilor deschise“ a NATO, de asemenea România sprijină eforturile statelor candidate de pregătire pentru aderare atât prin canalele bilaterale cât și prin intermediul mecanismelor NATO.[15]

Mai multe state europene, foste comuniste au considerat că securitatea lor se poate realiza în mai mare măsură prin aderarea la NATO. În 1999, Alianţa Nord-Atlantică a lansat Planul de Acţiune pentru Aderare în scopul sprijinirii eforturilor de a deveni membri NATO. În același an, Cehia, Polonia și Ungaria au devenit membru NATO. După aderarea la alianţă, noii membri trebuei să-și unească eforturile cu celelalte state în vederea realizării apărării colective, asigurării păcii și securităţii, menţinerii eficienţei alianţei.

Referindu-ne la fostul președinte ucrainean Leonid Kucima, în 1997 a precizat clar în cursul negocierii cu Alianţa Nord-Atlantică, că nu toate dorinţele Ucrainei au fost luate în considerare. El a concluzionat indemnand NATO „să rămână deschisă pentru toate ţările care ar dori să se alăture alianţei și care îndeplinesc criteriile corespunzătoare“. Această ultimă propoziţie este demnă de remarcat, deoarece din punct de vedere tehnic, aceasta reprezintă ceea ce NATO a pretins mereu să fie prin politica sa. În realitate, NATO a recurs la o definiţie mai restrânsă „pentru toate ţările“. O altă confirmare a acestei diferenţieri avut loc în 2008, în timpul Summit-ul de la București și reuniuni ulterioare a miniștrilor de externe NATO în decembrie. Chiar dacă Statele Unite au sprijinit extinderea Planul de Acţiune pentru Aderare pentru Georgia și Ucraina, în schimb Germania și Franţa au respins ferm această iniţiativă.

Acest lucru s-a dovedit a fi o predicţie destul precisă, dar încă rămâne întrebarea de ce Statele Unite au sprijinit extinderea Planului de acţiune pentru aceste două ţări. Este dificil să explicăm motivele care stau la baza ei, deoarece acest lucru ar fi putut fi folosit mai mult ca o negociere cu Rusia, mai degrabă decât ca o perspectivă realistă pentru aderarea la Alianţă a Ucrainei și Georgiei.[16]

NATO, Uniunea Europeană vs. Criza din Ucraina 2014

Referindu-ne strict la evenimentele din Ucraina zilelor noastre, NATO împreună cu Statele Unite și Uniunea Europeană au condamnat ferm violenţele din Ucraina.

Prin vocea secretarului general Anders Fogh-Rasmussen, la ședinţa de urgenţă NATO care a avut loc în luna aprilie afirmând în acea reuniune că a luat măsuri suplimentare având în vedere Criza din Ucraina. NATO, a făcut apel la Rusia, să fie parte a soluţiei la oprirea destabilizarii Ucrainei, să retragă trupele de la graniţele și să nu susţină clar acţiunile violente ale miliţiilor bine înarmate ale separatiștilor pro-ruși. Secretarul NATO a susţinut de asemenea că Alianţa va proteja fiecare aliat împotriva oricărei ameninţări la adresa securităţii noastre fundamentale .[17]

Din păcate, însă NATO nu poate interveni pe un teritoriu care nu face parte din Alianţă, respectiv Ucraina, iar NATO ar încalca grav prevederile Tratatului Alianţei Nord-Atlantic în care este stipulat faptul că Alianţa nu poate interveni decât dacă un stat membru este atacat.

Recentele incursiuni militare ale Rusiei în Ucraina și anexarea Crimeei, au determinat observatorii și factorii de decizie de ambele părţi ale Atlanticului, inclusiv membrii Congresului, pentru a reevalua situaţia securităţii în Europa și rolul Statelor Unite și Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în susţinerea securităţii europene. Preocupările de securitate ale statelor membre Centrale și de Est ale NATO și statelor membre non-NATO, cum ar fi Republica Moldova și Ucraina sunt de interes special.[18]

Consiliul Uniunii Europene a dat sancţiuni împreună cu Statele Unite, împotriva Federaţiei Ruse, dupa anexarea Crimeei prin referendumul ilegal și subminarea integritătăţii teritoriului, suveranitaţii, stabilităţii, securităţii și independenţei Ucrainei, și care care obstrucţionează activitatea organizaţiilor internaţionale în Ucraina.

Deși sancţiunile s-au dovedit a fi modeste cu privire la criza din Ucraina, dar acestea fiind în special de ordin economic, ele nu sunt supuse îngheţării activelor, blocării conturilor individuale, interdicţiile asupra eliberarării vizei și interdicţii de călătorie.[19] Aceste sancţiuni se dovedesc a fi mai mult de ordin simbolic. Mai multe sancţiuni mai drastice împotriva persoanelor și entităţilor din Rusia ar putea fi posibile în viitor.[20]

Concluzii

Securitatea și apărarea coelctivă presupun sprijinul reciproc al statelor membre ale unei alianţe politico-militare atunci când unul sau mai multe dintre ele, fac obiectul unei agresiuni, potrivit articolului 1. al Cartei ONU. În acest context, fiecare stat își dimensionează participarea la misiuni cu efective militare, cu mijloace de luptă și resurse financiare potrivit puterii sale economice și angajamentelor asumate la primirea calităţii de membru al Alianţei. Prin urmare, apărarea se realizează prin constituirea, cu efortul ţărilor implicate, a unor forţe armate comune permanente aflate, aflate sub comanda unui control supranaţional, cu misiunea de a le apăra și promova interesele la fel cum ar face-o o armată naţională.

 

BIBLIOGRAFIE

BĂDESCU, Ilie, Tratat de geopolitică, Ed. Mica Valahie, București, 2004

CARPENTER, Ted Galen; CONRY, Barbara, NATO Enlargment: Illusion and Reality, Ed. Cato Institute, Massachusetts, 1998

Comandor (r) ALEXANDRU, Constantin, NATO, Ce este, ce va fi; Noua Europă și securitatea statelor mici, Institutul Român de studii internaţionale, Ed. Monitorul Oficial, București, 1996

DUIGNAN, Peter, NATO: its past, present and future, Ed. Hoover Institution Press, Stanford University, Staenford California, 2000

DUMITRESCU, Cristian Sorin; STOICA, Marcela-Monica, Sistemul organizaţiilor internaţionale guvernamentale și al organizaţiilor internaţionale non-governamentale, Ed. ProUniversitaria, București 2007

KISSINGER, Harry – Diplomaţia, Ed. All, București, 1997

LAŠAS, Ainius, European Union and NATO Expansion: Central and Eastern Europe, Palgrave Macmillan, New York, 2010

MORGENTHAU J. Hans , Politica înte naţiuni: Lupta pentru putere si lupta pentru pace, Ed. Polirom, Iași, 2007

 

Surse primare:

Manualul NATO, Ed. Nemira, București, 1997

 

Resurse Online:

http://www.un.org/en/documents/charter/chapter7.shtml

http://www.nato.int/terrorism/five.htm

http://www.nato.int/docu/update/1994/summarye.htm

http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions_109231.htm

http://nato.mae.ro/node/344

http://www.fas.org/sgp/crs/row/R43478.pdf

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/foraff/142561.pdf

http://www.cgsh.com/files/News/8dbb8776-6dee-4263-bcba-000cf7efc0a0/Presentation/NewsAttachment/fb15d935-8a51-4869-b009-048a2be63d58/Developments%20in%20US%20and%20EU%20Sanctions%20REVISED.pdf

 

 

NOTE