Introducere

În urma plenarei CC a Partidului Muncitoresc Român (PMR) din 3-5 martie 1949 s-a decis adoptarea modelului sovietic de „transformare socialistă a agriculturii“[1]: colectivizarea. Plenara CC al PMR a trasat așadar direcţiile în care avea să se îndrepte agricultura românească. Colectivizarea agriculturii a fost una din cele mai violente reforme adoptate și implementate de către Partidul Comunist Român (PCR).

Pe baza hotărârilor Plenarei au fost înfiinţate 176 de gospodării colective bazate pe principiul socialist al distribuirii produselor după muncă[2]. În aceste 176 de gospodării colective au fost înscriși 12.060 de gospodării ţărănești, din care 3.302 erau ţărani mijlocași, 8.297 ţărani săraci și 497 erau ţărani fără pământ. În total, cei înscriși în gospodăriile colective au adus 34.341.51 hectare de teren[3].

După acapararea puterii, în 1947, comuniștii au introdus o serie de măsuri pentru transformarea și „modernizarea“ agriculturii. Una din aceste măsuri a fost procesul de colectivizare început în 1949. Cu toate că obiectivul principal al colectivizării era modernizarea agriculturii, rezultatul scontat însă a fost unul total diferit. Cei mai afectaţi de colectivizare au fost chiaburii și ţăranii mijlocași. Astfel, adevăratul obiectiv al colectivizării era distrugerea, „nimicirea“ principalului dușman al clasei, ţăranimea. Atât Reforma Agrară din 1945 cât și colectivizarea nu puteau fi contestate datorită legitimităţii atribuite de către guvernarea comunistă

Prin urmare, obiectivul acestui articol este acela de a descrie procesul românesc de colectivizare din 1949-1962 și impactul pe care acesta l-a avut asupra comunităţilor tărănești. Colectivizare românească a fost una deosebit de represivă, ea afectând în mod direct toate păturile sociale ale societăţii.

Colectivizarea a fost așadar un razboi împotriva poporului român, menit să distrugă proprietatea privată la sate și să-i transforme pe ţăranii liberi în proletari angajaţi în realizarea iluzoriei utopii sociale a regimului[4].

Premisele colectivizării și caracterul Reformei Agrare din 1945

În ceea ce privește Reforma Agrară din 1945, au fost adoptate o serie de legi care au reglementat situaţia agriculturii românești. Astfel, Institutul Naţional al Cooperaţiei era delegat cu rolul de reprezentant al statului pentru cumpărarea produselor agricole de la producătorii agricoli, iar cantităţile de produse ce trebuiau livrate erau determinate în raport cu suprafaţa însămânţată, ţinându-se însă, cont de productivitatea zonei[5]. Tot în acest an, a fost introdus și sistemul colectărilor. Acesta oferea o soluţie rapidă la nevoile alimentare ale populaţiei urbane și la exploatarea economică a ţării de către puterea de ocupaţie sovietică[6].

Conform Legii 177 din 7 iunie 1947, acţiunile Reformei Agrare din 1945 nu puteau fi atacate în instanţă deoarece acestea reprezentau dorinţa expresă a Ministerului Agriculturii, implicit a Guvernului[7]. În ceea ce privește sistemul de implementare, colectările au fost implementate cu ajutorul unui cadru legislativ, destul de represiv, care descria în detaliu obligaţiile producătorilor și stabilea pedepse împotriva proprietarilor care refuzau să predea cotele specificate[8]. Media pe ţară era de 3 hectare, în Dobrogea și Banat însă media era de 4-5 hectare. Cu alte cuvinte, fiecare ţăran trebuia să dea randament la 3 hectare[9].

Pe baza Hotărârii Comitetului Central al PMR din 18 septembrie 1951, adunările generale ale gospodăriilor colective îndrumate și ajutate de organele de Partid și de Stat, au trecut la demascarea și excluderea elementelor chiaburești strecurate în gospodăriile colective[10].

Cadrul constituţional comunist

Gheorghe Gheorghiu Dej descria constituţia din 1948 ca fiind una de „tip sovietic“, însă, cu toate acestea, spre deosebire de cea sovietică, textul constituţional românesc nu recunoștea în mod oficial hegemonia acestuia[11]. Constituţia românească din 1948 (aparent) purta o mască democratică, ea consemna faptul că „întreaga putere de stat emană de la popor și aparţine poporului“[12].

Poporul își exercită puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal direct și secret“[13]. Un alt paradox al Constituţiei din 1948 este acela că garanta dreptul la proprietatea privată, în același timp însă constituţia îi pedepsea pe cei care nu se conformau cu confiscarea bunurilor. Prin urmare, atât constituţia cât și colectivizarea nu reprezentau decât replici ale modelului sovietic. Astfel, ţăranii români erau obligaţi să se supună și să îndure măsurile abuzive impuse de către regimul comunist. De asemenea, un rol important l-a avut și propaganda.

Cu toate că procesul de colectivizare a fost construit după modelul sovietic, între cele două existau totuși diferenţe. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, în România nu s-a recurs la naţionalizarea întregii suprafeţe agricole. De asemenea, dacă URSS-ul avea ca obiectiv principal, suprimarea, lichidarea „culacilor“(chiaburilor), în România, în primă fază, s-a dorit doar „îngrădirea“ chiaburilor, urmând să se treacă apoi la desfinţarea completă a exploatării chiaburești la sate[14].

În 1948, populaţia rurală a României reprezenta mai mult de jumătate din totalul populaţiei ţării. Prin urmare, colectivizarea nu a afectat doar o simplă minoritate, ci o întreagă majoritate: poporul român. Procesul de colectivizare s-a bazat pe dialectica principiului materialist al luptei de clasă. Astfel, în numele luptei de clasă, guvernul comunist a reușit să-și legitimize și instituţionalizeze acţiunile politice abuzive.

Implementarea colectivizării după modelul sovietic

Comuniștii au invocat diverse motive pentru adoptarea colectivizării. Unul dintre acestea era acela că socialismul nu poate fi construit fără transferul mijloacelor de producţie în proprietatea statului[15]. În România însă, Dej a preferat mai degrabă o transformare graduală a fermelor colective. În raportul prezentat de Gheorghiu Dej se menţiona construirea unui număr limitat de ferme colective iar membrii acestora aveau datoria de a aduce tot pamântul pe care îl deţineau, cu dreptul însă, de a păstra o mică parte pe care o puteau folosi pentru întreţinerea familiei. Însă, de cele mai multe ori, ţăranii români rămâneau fără niciun bob de grâu.

Potrivit Art. 2 al Statutului Model al GAC (Gospodării Agricole Colective), scopul gospodăriilor era următorul, „Scopul urmărit de noi este de a crea o gospodărie agricolă colectivă, astfel ca printr-o muncă organizată în comun și cu mijloace comune de producţie, să asigurăm victoria asupra chiaburilor, explotatorilor și dușmanilor celor ce muncesc; să înlătureăm mizeria, întunericul și starea de înapoiere a gospodăriilor mici, individuale, să obţinem producţie agricolă mare, să combatem condiţiile de muncă“[16]. Așadar, socialismul era singura cale dreaptă a ţărănimii muncitoare[17].

Potrivit ideologiei marxist-leniniste, „numai o agricultură practicată pe suprafeţe mari de exploatare, deţinute de stat- singurul investitor capabil să producă și să implementeze tehnologia agricolă modernă – putea da rezultate menite să susţină procesul de urbanizare și industrializare socialistă“[18]. Comuniștii considerau că fermele colective erau net superioare celor individuale deţinute de ţărani.

Pe baza Hotărârii C.C al P.M.R din 1 martie și 18 septembrie 1951, Comitetul Regional de Partid a luat măsuri pentru excluderea elementelor dușmănoase din gospodăriile agricole colective[19].

Conform Partidului Comunist, existau cinci categori de ţărani; Prima categorie era cea a ţăranilor care nu deţineau pământ și care erau nevoiţi să lucreze pentru ţăranii bogaţi[20]. Cea de a doua categorie era cea a ţăranilor săraci. Ţăranii de clasă medie alcătuiau cea de a treia categorie; A patra categorie era cea a „chiaburilor“ sau a ţăranilor bogaţi care își permiteau să angajeze forţă de muncă[21]. Iar ultima categorie era cea a foștilor proprietari de pământ ale căror proprietăţi au fost date ţăranilor în urma Reformei din 1945 [22]. Însa, adevăratul dușman al poporului erau chiaburii. „În primăvara anului 1950, acţiunea chiaburimii a devenit mai intensă, mai organizată, ajungând până la crime, scopul ei fiind acela de a submina“[23].

Cu toate acestea, între clasele ţăranești a existat un sentiment de întrajutorare și solidaritate, ţăranii săraci fiind alături de cei bogaţi.

Principalele etape ale colectivizării

Colectivizarea a cunoscut trei mari etape, și anume; Prima etapă este cea a implementării din 1949-1953. A doua etapă debutează odată cu moartea lui Stalin din 1953. Un rol important pentru acestă etapă l-a avut și Revoluţia din Ungaria din 1956.

Ultima etapă a colectivizării se desfășoară între 1957-1962.

Primele efecte ale colectivizării au fost strămutarea proprietarilor în alte localităţi decât cele de domiciliu și confiscarea, expropierea proprietăţilor mai mari de 50 de hectare[24]. Unul din motivele pentru exproprieri era acela că ţăranii erau consideraţi a fi „moșieri“, însă, în realitate era vorba doar de ferme mecanizate și modernizate[25].

O altă etapă importantă a colectivizării a fost impunerea cotelor. Cotele reprezentau un anumit procentaj de cereale pe care ţăranii erau obligaţi să îl asigure statului comunist. De cele mai multe ori, după predarea cotelor, ţăranii nu mai rămâneau cu absolut nimic. Drept consecinţă, sistemul cotelor a dus la sărăcirea ţăranilor români. Produsele colectate erau trimise pentru aprovizionarea muncitorilor de la orașe, a armatei dar și exportul, pentru importul de mașini[26].

Primele sate alese de către comuniști pentru faza incipientă a colectivizării au fost cele care au avut de suferit din cauza războiului și din cauza secetei din 1946. Astfel, era necesar adoptarea unor reforme care să îmbunătăţească economia ţării. Unul din motivele pentru acest lucru era acela că ţăranii din aceste zone puteau fi mai ușor de influenţat datorită nenorocirilor prin care trecuseră. Pe lângă acestea, alte sate colectivizate au fost cele în care existau mișcări anticomuniste foarte puternice, de exemplu, Maramureș sau Dobrogea[27]. Aici, comuniștii utilizau colectivizarea ca pe o formă de „pedepsire“, de represiune.

Deoarece colectările nu mergeau conform planului stabilit, liderii partidului au decis că, cotele trebuie ridicate fie de bună voie, fie cu forţa. Un exemplu concludent în acest sens este cel din comuna Făgeţel, raionul Vedea, regiunea Argeș, unde tovărășii: împuternicitul raional pentru colectări, Mușelete și Gheorghe Golea, înlocuitorul acestuia au hotărat să ia cu forţă cotele de porumb[28]. Prin urmare, aceștia au format o așa zisă „echipă de lămurire“, cunoscută însă ca ‘’echipa fulger“[29]. Echipa era formată din 15 persoane, avându-l în frunte pe Gheorghe Golea, Copac, colectorul comunei- Florea Niculescu, președintele Sfatului Popular- Florea Stelea, dar și mai mulţi deputaţi și deputate[30].

Prima casă percheziţionată de „echipa fulger“ a fost cea a „chiaburului“ Octav Iliescu (chiabur cu 25 de hectare și batoză de treier). După ce Gheorghe Golea l-a intimidat pe Iliescu, înjurându-l și denumindu-l „talhar“, fără nicio autorizaţie specială și în lipsa organelor de miliţie, „echipa fulger“ a procedat la cercetarea întregii gospodării: magazie, pat, poduri, grajd, inclusiv într-o ladiţă în care se aflau rufele copiilor[31]. Echipa a confiscat absolut tot ce a gasit și a încărcat totul într-o căruţă de a lui Iliescu[32].

A doua casă percheziţionată a fost cea a „chiaburului“ Constantin Iliescu. Cu toate că acesta nu se afla casa în momentul percheziţiei, Gheorghe Golea va sparge ușa magaziei și împreună cu Capac, Florea Stelea, ajutat de către colectorul Florea Niculescu și deputaţii Florea Dragut și Niculescu încep să scoată porumbul din magazie și să-l încarce în căruţele aflate pe uliţă[33].

Constantin Iliescu avea împusă o cotă de 1185 kg de porumb, iar până în momentul percheziţiei „echipei fulger“, predase de voie bună 600 kg[34].

Potrivit colectorului Florea Niculescu, percheziţiile și colectările s-au făcut astfel; „Am luat absolut tot până la ultimul bob și nu au voit să lase nici măcar sămânţa necesară pentru viitoarele însămânţări[35]. De asemenea, potrivit declaraţiei deputatului Gheorghe Drăguţ, „Percheziţiile se făceau cercetând fiecare colţ al casei, inclusiv saltelele, toate încăperile, în sobe și chiar în așternuturi, fiindcă știam că se obișnuiește să se ascundă chiar și în aceste locuri“[36]. În timpul percheziţiilor au avut loc și alte abuzuri. De exemplu, în timpul percheziţiilor se luau după „echipa fulger“ femei și copii care întrau în casele ţăranilor luând din fructe și afumături[37]. În timpul celor 4 zile de percheziţii, au fost colectate 5000 de kg de cereale[38].

Un alt exemplu al abuzurilor făcute de „echipa fulger“ este cazul lui Stan Călinescu. Acesta deţinea 10 hectare de pământ, o vacă, 2 junci și 4 oi. Lui Stan Călinescu i s-au confiscat 29 kg de fasole[39]. În urma colectărilor acesta nu a rămas cu nimic. Stan Călinescu l-a rugat pe Copac să-i restituie cel puţin o parte din recoltă deoarece nu mai avea nimic în casă de mâncare[40]. Lui Stan Călinescu, Copac nu-i va înapoia niciun bob de fasole; Mai târziu însă, lui Călinescu i se va restitui 19 kg de fasole, de către magazionerul comunei[41].

Spre deosebire de ţărani, deputaţii comunali se bucurau de un regim preferenţial, aceștia avand impuse cote minime. De exemplu, deputatul Drăguţ avea o cotă impusă de 47 de kg din care predase doar 34 de kg[42]. Draguţ fiind unul din liderii care participaseră activ la colectările abuzive din comună. Colectările și percheziţiile s-au făcut fără să respecte prevederile legii. Ţăranii care au refuzat să predea cotele impuse au fost cercetaţi, arestaţi și condamnaţi[43]

Odată cu moartea lui Stalin din 1953, accentul se va muta dinspre colectivizare spre gospodăriile colective deja create. În toată acestă periodă procesul de colectivizare stagnase iar disensiunile erau tot mai puternice. Până în 1955, Gheorghiu Dej era deja liderul absolut al partidului iar „dușmanii“ acestuia, Pauker, Lucreţiu Pătrășcanu, Ștefan Foriș[44] au fost înlăturaţi de la conducerea Partidului Comunist.

Planurile de continuare a colectivizării au fost reluate 3 ani mai tarziu. În 1957, comuniștii au reluat colectivizarea într-un mod foarte violent. Cei care îndrăzneau să se împotrivească regimului și să nu predea cotele erau aspru pedepsiţi. Mai exact, opunerea rezistenţei se putea pedepsi cu 5-15 ani de muncă silnică și confiscarea tuturor bunurilor. Potrivit unui Referat din 2 decembrie 1951, 1009 de persoane se aflau în curs de cercetare, în stare de libertate, 2821 de persoane se aflau în curs de judecată, 117 de persoane erau arestate, 145 de persoane erau condamnate la amenzi, iar 203 de personae au fost condamnate la pedepse privative de libertate[45].

De asemenea, potrivit Raportului Tismăneanu, în noaptea de 2/3 1949 au fost deportate 17.000 de familii. Deportarea s-a dovedit a fi o măsură ilegală deoarece decretul 83/1949 nu prevedea dislocarea și fixarea domiciliului obligatoriu[46]. Pentru a avea însă un temei legal, decretul va fi modificat. În perioada 1947-1951, numai puţin de 40.000 de ţărani „bogaţi“ au fost deportaţi în Bărăgan și așezaţi în „comune speciale“. Abia în 1956, aceștia au reușit să se întoarcă la locuinţele părăsite, găsindu-și însă, locuinţele confiscate[47].

În 1957, colectivizarea va fi reluată cu un proiect pilot în zona Galaţi, rezultatele proiectului fiind considerate încurajatoare de către conducerea partidului comunist[48]. Banatul, Dobrogea, Maramureșul și Câmpia Bărăganului erau considerate regiuni prioritare pentru colectivizare deoarece aceste zone prezentau un grad ridicat de rezistenţă. La polul opus, Suceava a fost ultima zonă colectivizată. Ca reacţie la sistemul cotelor impus de către guvern, în 1949 vor avea loc o serie de răscoale ţăranești.

Conform raportului Tismăneanu, răscoalele au avut loc în următoarele judeţe: Botoșani, Radauţi, Suceava, Bihor, Arad, Sălaj, Brașov, Târnava Mare, Făgăraș, Turda și Mureș. Răscoalele au fost reprimate de către autorităţile comuniste prin violenţă.

În ceea ce privesc arestările în rândul ţăranilor, în perioada 1951-1952, au fost arestaţi 34.738 de ţărani, printre care: 22.088 erau ţărani chiaburi, 7.226 erau ţărani cu gospodărie mijlocie, iar 5.504 erau ţărani cu gospodărie mică[49].

Sfârsitul anilor 50 au fost caracterizaţi de opresiunea și represiunea violentă faţă de ţărani. Astfel, în 1959 numeroși ţărani se aflau în sistemul concentraţionar. Spre exemplu: erau 5.341 de ţărani „contrarevoluţionari“, 3.686 dintre aceștia fiind condamnaţi, iar 1.655 în prevenţie[50].

Concluzii

Procesul de colectivizare s-a încheiat în mod oficial în 1962. Astfel, potrivit lui Gheorghe Gheorghiu Dej, formele socialiste de proprietate deţineau 96% din terenul arabil al ţării și 93,4% din suprafaţa agricolă[51]. Este de asemenea, foarte important de subliniat că Gheorghiu Dej reușise să supravieţuiască valului de destalinizare lansat de către Nikita Hrușciov.

Colectivizarea nu a fost așadar decât un mod represiv și abuziv de accelerare a sovietizării și de desfiinţare a proprietăţii private. Mai mult de atât, putem afirma că politicile represive ale regimului comunist românesc au fost îndreptate direct împotriva poporului român. Prin urmare, colectivizarea agriculturii nu a fost decât o emulaţie a Uniunii Sovietice prin care s-a dorit distrugerea micii proprietăţi private și „nimicirea“ principalului dușman de clasă.

 

BIBLIOGRAFIE

Surse primare:

Sedinţa Secretariatului din 2 Aprilie 1949, CC al PCR, Cancelarie, Dosar Nr. 32/1949.

CC al PCR, Secţiunea Agrară, Dosar Nr. 16/1949.

CC al PCR, Secţiunea Agrară, Dosar Nr. 48/1950.

CC al PCR, Secţiunea Agrară, Dosar Nr. 13/ 1951.

CC al PCR, Secţiunea Agrară, Dosar Nr. 43/1951.

CC al PCR, Secţiunea Agrară, Dosar Nr. 21/1952.

Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Analiza dictaturii comuniste din România – Raport Final, Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), București, Humanitas, 2006.

Surse secundare:

CONSTANTIN Petre, „Colectivizarea agriculturii. De la raţiunea economică la miza politică (3-5 martie 1949)“, http://www.iiccr.ro/ro/evenimente/pro_memoria/colectivizarea_agriculturii/, accesat 3.3.2014.

DELETANT Dennis, „Communist Terror in Romania: Gheorghiu-Dej and the Police State, 1948-1965“, London, United Kingdom, C.Hurst & Co, 1999.

DOBRINCU Dorin, Constantin IORDACHI, „Transforming Peasants, Property and Power: The Collectivization of agriculture in Romania, 1949-1962“, Budapest, Hungary, Central University Press, 2009.

IONESCU Ghiţă, „Comunismul în România“, București, Litera, 1994.

PREDA Cristian, Sorina SOARE, „Regimul, Partidele și Sistemul Politic din România“, București, Nemira & Co, 2008.

TISMANEANU Vladimir, „Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East –Central Europe“, edited by Vladimir Tismaneanu, Budapest, Central European University Press, 2009.

 

 

NOTE