Pentru unele state din Europa de Est, anul 1989 a rămas în istorie pentru reformele politice care au culminat cu înlăturarea regimului comunist și trecerea pașnică spre o societate democratică. România a făcut însă notă aparte. Din punct de vedere politic, Nicolae Ceaușescu s-a izolat și mai mult pe plan internaţional. De ani de zile manifestase opoziţie faţă de reformele iniţiate de Mihail Gorbaciov în URSS. Atitudinea sa conservatoare faţă de schimbările democratice din Polonia l-au compromis și mai mult.

Pe lângă antipatia cancelariilor occidentale, Ceaușescu a atras în 1989 și critici puternice din partea societăţii civile din statele democratice. Activiștii occidentali au fost înfuriaţi de iniţierea unei faze noi a sistematizării, pe care Ceaușescu a anunţat-o cu mare fast la finele anului 1988. După ce terminase marile proiecte urbane, în urma cărora a distrus clădirile istorice ale orașelor prin construcţia unor „centre civice“ din beton, în stilul „realismului socialist“, Ceaușescu pregătea un vast proiect de redesenare a mediului rural. Din cele 13.000 de sate, trebuiau păstrate 7-8.000, iar locuitorii urmau să fie concentraţi în localităţile rămase. Acolo se construiau blocuri și locuinţe colective, în vederea reducerii la minim a suprafeţei locuite. Scopul era obţinerea unei suprafeţe cât mai mari de teren agricol. Apariţia primelor „sate-model“, în jurul Bucureștiului, a creat o adevărată spaimă – nu aveau apă curentă și nici canalizare, grupurile sanitare erau în curte, iar bucătăriile erau la comun, pe fiecare etaj. Nu toate blocurile sătești deţineau această structură, însă zvonurile „ghetoizării“ mediului rural s-au răspândit cu rapiditate și au creat o nemulţumire profundă.

„Operaţiunea satele românești“

Ca urmare a știrilor alarmiste, câţiva tineri belgieni au hotărât să ia atitudine. Ei au fost mobilizaţi de un reportaj al gazetarului Josy Dublié, cu titlul „România, dezastrul roșu“. Luând ca exemplu modelul organizaţiei „Amnesty International“ de a „adopta“ deţinuţi politici de către un grup de aderenţi, belgienii au gândit un sistem prin care comune românești aflate pe lista demolărilor urmau să fie „adoptate“ de către localităţi rurale din Belgia. Întâlnirea fondatoare a grupului avusese loc la 22 decembrie 1988, însă lansarea propriu-zisă a proiectului s-a ţinut pe 3 februarie 1989, în cadrul unei conferinţe de presă la Bruxelles. Acţiunea a fost denumită „Operaţiunea Satele Românești“, fiind coordonată iniţial de un grup de 12 tineri (nucleul fondator), susţinuţi de o echipă de jurnaliști, fotografi, avocaţi, arhitecţi, graficieni, economiști etc. Belgia era primul test al proiectului. Iniţiatorii „Operaţiunii“ s-au confruntat pe de o parte cu lipsa informaţiilor despre localităţile ce urmau a fi „adoptate“, iar pe de altă parte cu imposibilitatea de a comunica cu ţăranii năpăstuiţi din România – scrisorile lor nu aveau nici o șansă să ajungă în Occident. Singura modalitate de interacţiona cu satele vizate era pe calea undelor, astfel că postul „Europa Liberă“ a fost folosit din plin pentru a se face cunoscută „Operaţiunea Satele Românești“. În scurt timp, iniţiatorii experimentului au reușit să strângă o bază de date cu satele ce urmau a fi adoptate, sprijinindu-se pe cunoștinţele emigranţilor români din spaţiul cultural francez. La conferinţa de presă din 3 februarie 1989 au fost „adoptate“ primele cinci localităţi românești: Livada (jud. Satu Mare), Bragadiru (Sectorul Agricol Ilfov), Ghermănești (Sectorul Agricol Ilfov), Teiuș (jud. Alba) și Tibănești (jud. Iași). Impactul mediatic a fost deosebit, fiind publicate zeci de articole de presă despre eveniment. Ulterior s-au organizat mai multe emisiuni radio-tv. La 15 februarie 1989, deja 200 de primari belgieni își exprimaseră dorinţa de a „adopta“ sate românești. Exemplul lor a fost urmat de localităţi din Franţa (20), Elveţia (5), Olanda (1). În Franţa, „Operaţiunea Satele Românești“ a fost susţinută de Federaţia Naţională a Primarilor Rurali, precum și de partide politice: Adunarea pentru Republică, Partidul Socialist, Partidul Republican, Centrul Democraţilor Sociali, ecologiștii.

Primul raport internaţional privind sistematizarea

În paralel cu acţiunile din Europa, în Statele Unite ale Americii se pregătea publicarea primului raport știinţific internaţional privind sistematizarea urbană și rurală din România. Documentul fusese scris de istoricul Dinu C. Giurescu, emigrat în SUA în 1988. La invitaţia organizaţiilor „Kress Foundation“ și „The World Monuments Fund“, acesta scrisese raportul cu pricina, pe care-l predase în septembrie 1988 beneficiarilor. Pe lângă informaţiile consistente referitoare la sistematizare, Dinu C. Giurescu a anexat și fotografii cu câteva clădiri din București căzute sub loviturile de buldozer, pe care le realizase, pe ascuns, înainte de a părăsi ţara.

Raportul a fost prezentat în cadru oficial pe 19 aprilie 1989, evenimentul fiind găzduit de celebra fundaţie „Smisonian Institution“. Au fost prezenţi peste 70 de invitaţi: personalităţi din domeniul conservării și restaurării, specialiști în politica monumentelor și în relaţii internaţionale. Problema sistematizării urbane și rurale din România s-a menţinut pe agenda media din SUA tot anul. Dinu C. Giurescu a fost intervievat de posturile de radio din New York și Seatle, recenzii ale raportului au apărut în ziare cotidiene („Wall Street Journal“) sau de profil („Preservation News“). În august 1989, Giurescu a fost invitat chiar în studiourile CNN, unde a participat la o ediţie a emisiunii International News.

Sistematizarea, un proiect controversat în istoria Românei

Problema sistematizării mediului de locuire i-a preocupat pe guvernanţii români încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Se dorea modernizarea orașelor, a căilor de comunicaţii, precum și salubrizarea locuinţelor. Nivelul de dezvoltare a ţării nu a făcut posibile asemenea investiţii în prima jumătate a secolului XX, proiectul fiind reevaluat începând cu anii ’60. Astfel, în 1966, cu ocazia unui simpozion organizat de Uniunea Arhitecţilor pe tema sistematizării și a reconstrucţiei zonelor urbane centrale s-a constatat că vechile orașe, cu structura lor specifică și reţeaua lor stradală nu puteau fi adaptate vieţii contemporane. În consecinţă, planificatorii trebuiau să aibă în vedere remodelarea ariilor urbane, după anumite cerinţe: o densitate mărită, reducerea suprafeţelor ocupate de industrii, demolarea ariilor cu clădiri insalubre, noi soluţii pentru traficul stradal, conservarea trăsăturilor culturale și istorice.

Cu ocazia simpozionului amintit, specialiștii în arhitectură au stabilit că sistematizarea trebuia să se facă respectându-se principiile conservării patrimoniului cultural. Astfel, existau orașe cu monumente importante și clădiri bine definite: Brașov, Sibiu, Mediaș, Sighișoara, Bistriţa, Cluj, care trebuiau menţinute, adaptate, modernizate și armonizate cu construcţiile contemporane. În al doilea rând, existau orașe cu monumente istorice importante, dar fără o arhitectură semnificativă și fără o „structură urbană clară“: Târgoviște, Suceava, Iași, Sebeș-Alba, Baia Mare, în care urbaniștii puteau efectua o intervenţie mai radicală, menţinându-se monumentele istorice și poate unele segmente caracteristice din vechile străzi.

Nevoia de locuinţe

Proiectul sistematizării a fost discutat pentru prima dată în cadru oficial la Conferinţa Naţională a PCR din 6-8 decembrie 1967. Guvernanţii au prezentat atunci propuneri pentru remodelarea mediului rural. Discuţiile au fost reluate și cu ocazia Congresului al X-lea al PCR din 1969. Problema a fost dezvoltată la Conferinţa Naţională a PCR din 19-21 iulie 1972, când se preconiza realizarea a „300-350 de noi centre urbane“, în urma sistematizării satelor.

Nevoia de locuinţe a accelerat discuţiile privind dezvoltarea vechilor orașe. Astfel, la începutul anilor ’70, Direcţia Monumentelor Istorice și de Artă a identificat ariile istorice din 25 de orașe. S-au făcut propuneri de restaurare, de renovare a faţadelor prin operaţii adecvate de îmbunătăţire a structurii arhitectonice, a traficului de pietoni și vehicule și de adaptare a acestor centre la cerinţele contemporane. Arhitecţii și urbaniștii au ajuns la un consens privind conservarea zonelor istorice ale celor mai importante orașe. Spre exemplu, în București s-a delimitat o zonă centrală aproape circulară, marcată de bulevarde, după cum urmează: la nord – Nicolae Titulescu și Ștefan cel Mare; la est – Mihai Bravu și Văcărești; la vest – Orhideelor, Grozăvești, Panduri, Tudor Vladimirescu și Viilor; la sud – Șerban Vodă și Olteniţei. În Craiova a fost delimitată o altă zonă considerată de interes istoric, în care trebuia păstrată arhitectura tradiţională, între străzile: Olteţului, Ialomicioara, Mihail Kogălniceanu, 23 August, Câmpia Izlaz, Matei Basarab, Lascăr Catargiu, Râului și Constantin Brâncoveanu. În această arie se aflau unele obiective importante: Piaţa Veche, Piaţa Buzești, „Axa comercială“, zona Băniei. La Brăila s-a propus conservarea a două zone importante: strada Republicii și Piaţa Lenin. În Constanţa urma să se păstreze zona veche a orașului, iar în Suceava, după unele negocieri, arhitecţii au reușit să salveze de la demolare cartierul din jurul Bisericii Sfântul Dumitru. În această fază a sistematizării, adepţii salvării patrimoniului cultural au argumentat, cu cifre, că ariile de interes istoric reprezentau între 4-8% din suprafaţa orașelor, iar suma necesară pentru conservarea obiectivelor se ridica undeva la 20-40% din costul unui apartament nou.

După efectuarea primelor studii privind liniile sistematizării, începând cu anul 1973 au apărut proiecte de remodelare ale localităţilor. Astfel, schiţe de sistematizare au fost întocmite pentru 125 de comune din judeţul Ilfov – sate considerate de către administraţie ca fiind „fără perspective de dezvoltare“. Localităţile cu pricina urmau să fie regrupate, pentru a fi recuperate „circa 7.300 hectare pentru agricultură“. Noile clădiri ce urmau a fi construite erau apartamente în blocuri-tip, încălzite cu sobe, precum și case în proprietatea unei familii, reluând tipurile locale existente. La acel moment, planificatorii anunţau că „sistematizarea se va face în urma unui proces îndelungat, numai după ce populaţia se va convinge singură de marile avantaje oferite de noua așezare: școală, magazin, apă, într-un cuvânt condiţii bune de viaţă“.

Discuţiile la nivel teoretic, din conferinţele arhitecţilor și urbaniștilor, precum și din publicaţiile de specialitate, au fost materializate prin Legea nr. 58/1974, publicată în „Buletinul Oficial“ din 1 noiembrie 1974, privind sistematizarea teritoriului și localităţilor urbane și rurale. În preambulul acesteia se anunţa că acţiunea avea în vedere „amenajarea pe bază de plan a orașelor și satelor, prin „restrângerea perimetrului construibil al localităţilor la strictul necesar și folosirea optimă a teritoriului acestora, transformarea unor localităţi rurale care au perspective de dezvoltare în centre economice și sociale cu caracter urban“. Localităţile rămase trebuiau să beneficieze, conform legii, de „echiparea cu dotări social-culturale, cu lucrări tehnico-edilitare și căi de comunicaţie și transport, păstrarea și îmbunătăţirea mediului înconjurător, punerea în valoare a monumentelor istorice și de artă și a locurilor istorice“. Dezvoltarea, pe viitor, a orașelor și comunelor trebuia să se facă planificat, în baza unui „program naţional de ansamblu“.

Modelul de dezvoltare a spaţiului locativ era blocul-tip, cu înălţimea cuprinsă între 2-5 niveluri. Pentru mediul rural era prevăzută, de asemenea, o dezvoltare „compactă“. În centrul civic al centrelor de comună se amplasau centrul politico-administrativ, unităţi culturale, de învăţământ și ocrotirea sănătăţii, de prestări de servicii și comerciale, precum și locuinţe.

Calamităţile naturale și sistematizarea

Foarte ambiţios, proiectul sistematizării nu a fost fi pus în practică imediat, cu toate că fusese emisă o lege în acest sens. Economia României nu putea suporta astfel de investiţii, iar agricultura cooperativizată nu se număra printre cele mai eficiente din Europa. La ce bun accelerarea extinderii suprafeţei cultivabile? Însă două calamităţi naturale i-au schimbat optica lui Nicolae Ceaușescu privind remodelarea spaţiului de locuire. În primul rând, în 1975 au avut loc inundaţii de mari proporţii, care au afectat majoritatea zonelor ţării. Revărsarea râurilor a reconfirmat faptul că România nu beneficia de un sistem modern de canalizare și colectare a apelor principalelor râuri. Peste doi ani, în 1977, asupra ţării s-a produs un nou cataclism, cutremurul de pământ din 4 martie. Zona sudică a ţării a fost lovită cu precădere, iar clădirile vechi au fost doborâte în proporţie însemnată.

În acest context, Nicolae Ceaușescu s-a manifestat tot mai insistent asupra punerii în practică a proiectelor de sistematizare a mediului urban și rural. În ședinţa Comitetului Politic Executiv din 10 martie 1977, Nicolae Ceaușescu, pe fondul distrugerilor din centrul vechi al Bucureștiului, trasează proiectul viitorului „centru civic“, care-și va face loc în peisaj prin demolarea clădirilor istorice: „Ne gândim să găsim un loc și să trecem în perspectivă să construim un nou sediu politico-administrativ, să nu mai stăm în fosta închisoare. Sediul acesta o să-l dăm altor instituţii. Să vedem unde să facem un centru care să devină un centru mai bine sistematizat, mai modern, unde să facem pe viitor și mitinguri, adică să devină un centru politico-administrativ, că acesta de acum nu este nici un centru. Să vedem unde o să-l facem. Sau în Piaţa Victoriei sau pe Plevnei, unde a fost hipodromul – desigur, demolând și vis-à-vis. Aceasta presupune niște preocupări, niște sistematizări“.

Tot în cadrul ședinţelor CPEx convocate după cutremur, Ceaușescu a dispus și demararea sistematizării satelor: „Cred că va trebui cu câteva din satele distruse mai mult să procedăm ca și la Zimnicea (oraș grav afectat de cutremur, n.n.), analizat complet aceste sate, nu comune ca atare, ci sate, dacă este în cea mai mare parte distrus să îl concentrăm în perimetrul sistematizării și să-l refacem complet. Cred că ar trebui să vedem în felul acesta ca în doi ani după ce vom avea situaţia să ne propunem 5-6 sate din acestea să le refacem complet într-o formă care să constituie o formă de organizare, pe proiect unic, și să constituie și un model, ca să spun așa, și un anumit sprijin din partea statului aici (...) În comerţ și în comune să intre în cadrul sistematizării și ceea ce s-a demolat să facem magazine moderne. În orașe același lucru. La fel și pentru alte așezări, dacă avem cămine culturale și case de cultură să se prezinte situaţia ca să putem stabili toate aceste măsuri“.

După degajarea molozului din cartierele afectate de cutremur și efectuarea estimărilor privind pagubele, Nicolae Ceaușescu a decis că noul centru politico-administrativ să fie amplasat pe Dealul Arsenalului. Pentru prima dată locaţia respectivă a fost menţionată pe 6 aprilie 1977, în cadrul întrevederii cu ambasadorul URSS la București, V.I. Drozdenko.

Centre civice din beton în toate orașele

Începând din acel moment, pregătirile privind reconstrucţia marilor orașe, prin demolarea clădirilor vechi, despre care se spunea că erau nesigure, s-au accelerat. În 1984 au demarat demolările pe Dealul Arsenalului din București (în zona Uranus), unde fusese proiectat noul centru civic. Pe lângă clădiri aparţinând stilului arhitectonic tradiţional, au fost sacrificate și o serie de biserici și mănăstiri vechi de câteva secole. Reacţia Bisericii împotriva acestui fenomen a fost insignifiantă.

Distrugerile nu s-au restrâns numai la nivelul Capitalei. Multe cartiere istorice ale celorlalte orașe au fost puse la pământ de buldozere, pentru a face lor noilor centre civice locale. Clădirile de beton, de formă patrulateră în general, au luat locul unor edificii publice vechi de un secol. S-a invocat degradarea acestora și precaritatea condiţiilor de salubritate. Însă ce nu se spunea de autorităţi a fost că multe obiective istorice dărâmate fuseseră incluse în programe de conservare în anii ’70, înghiţind investiţii însemnate.

Stilul arhitectonic tradiţional a fost înlocuit astfel cu cel al realismului socialist, sumar definit tehnic și neplăcut vizual. În continuarea noilor sedii ale instituţiilor statului, situate în centru, au fost dispuse circular blocuri-tip de locuinţe, amestecându-se într-un mod inestetic spaţiul public cu cel locativ. „Compactarea“ mediului urban prevăzută în legea 58/1974 a fost uneori dusă la extrem, rezultând orașe înghesuite, ale căror cartiere dau impresia de ghetou.

Sistematizarea rurală

La sfârșitul anilor ’80, „marele salt“ privind construcţia de locuinţe s-a încheiat în majoritatea orașelor ţării. Însă de la jumătatea deceniului se făceau pregătiri pentru etapa a doua a sistematizării, respectiv reconstrucţia mediului rural. Astfel, în 1986 Secţia Organizatorică a CC al PCR a elaborat un raport privind „sistematizarea localităţilor pe baza normelor de dimensionare a suprafeţelor de teren din cadrul perimetrelor construibile“ care preconiza că din 13.123 sate existente, urmau să fie menţinute doar 9.192. Dintr-o scrijelitură de stilou, planificatorii prevedeau ca restul localităţilor, în număr de 3.931 să fie „propuse pentru dezafectare și strămutate în alte localităţi cu perspective mai mari de dezvoltare economico-socială“. Care erau criteriile prin care se stabileau „perspectivele de dezvoltare“ nu au menţionat niciodată activiștii Comitetului Central!

Pentru localităţile rămase, se aplica ad-literam Legea 58/1974. Astfel, era redusă drastic suprafaţa de locuire de la 625.258 hectare la 285.839 hectare! Nici localităţile „iertate“ de demolare nu aveau dreptul să-și păstreze arhitectura. Planificatorii socoteau că circa 1.863.417 gospodării se aflau în afara „perimetrelor construibile“ și urmau a fi strămutate. Totul pentru cucerirea a noi parcele pentru agricultură – 339.419 hectare. Pe altarul „noii revoluţii agrare“, falimentară de altfel, urmau să mai cadă și unele locuinţe aflate în afara „perimetrelor construibile“ din mediul urban, estimate la 275.755 gospodării.

Forma finală a acestui program de sistematizare a fost făcută publică în 1988. Erau preconizate trei etape, eșalonate până în anul 2000: 1990–1995–2000. Nicolae Ceaușescu, în cuvântarea din 3 martie 1988 privind sistematizarea satelor (ţinută la a IV-a conferinţă a președinţilor consiliilor populare), vorbea despre distrugerea unui număr de este cuprins între 7.000-8.000, din aproximativ 13.000 existente. Pentru punerea în practică a „indicaţiilor“, în ședinţa CPEx din 6 mai 1988 a fost constituită Comisia centrală pentru sistematizarea teritoriului și localităţilor.

Locuitorii urmau să fie strămutaţi în satele rămase care, la rândul lor, își schimbau arhitectura, prin construcţia de blocuri-tip. Prin dispunerea pe verticală a spaţiului locativ se câștiga teren pentru agricultură, susţineau autorităţile. Însă chiar presa Partidului admitea că în blocurile din mediul rural condiţiile nu erau asemănătoare cu edificiile omonime din orașe. Așadar, revista „Flacăra“ din 8 iulie 1988 scria că: „În majoritatea cazurilor, ţăranii trebuie să-și procure apa așa cum o făceau înainte, încălzirea se face ca altădată și la fel în ceea ce privește grupurile sanitare colective care se găsesc în curte“. Condiţiile insalubre erau accentuate de faptul că apartamentele nu aveau bucătărie proprie, locatarii fiind nevoiţi să-și prepare hrana la comun, într-o încăpere specială prevăzută pe fiecare palier. Dintre „noile sate“ gândite de Nicolae Ceaușescu, 558 urmau să treacă deja la o nouă fază de dezvoltare – transformarea în centre agro-industriale, după cum anunţa Legea 58/1974.

Dispariţia unor comune ducea evident la nemulţumiri ale populaţiei, tocmai de aceea Departamentul Securităţii Statului a ordonat Direcţiei a I-a Informaţii să intensifice controlul informativ în mediul rural, în vederea întocmirii „stării de spirit“. „Comentariile negative“ se refereau în special la: posibilitatea pierderii unor locuri de muncă, mai ales în rândul unor funcţionari ai consiliilor populare ce urmau a fi dezafectate, precum și cadrele didactice din școlile planificate a fi desfiinţate; greutăţi în transportul în comun, ca urmare a extinderii distanţelor până la noile centre administrative; aprovizionarea deficitară cu produse alimentare; desfiinţarea unor unităţi sanitare sau de altă utilitate din comunele redistribuite etc.

Conștienţi de posibile tulburări sociale, primarii din zonele rurale vizate de sistematizare nu au mai efectuat consultări cu populaţia, așa cum prevedea Legea 58/1974. Sătenii au fost anunţaţi pe nepregătite că localităţile lor vor fi demolate. Uneori, reacţiile au fost violente. În comuna Spermezeu (jud. Bistriţa-Năsăud), circa 100 de locuitori s-au strâns în faţa Consiliului Popular pentru a cere explicaţii administraţiei. O parte din protestatari au intrat în sediul primăriei, pentru a-i cere socoteală primarului, acesta fiind bruscat de două femei din comună. Spiritele s-au calmat abia după intervenţia miliţiei. În noaptea care a urmat, ferestrele casei primarului, care plecase din comună, au fost sparte de „autori necunoscuţi“.

Nemulţumirile populaţiei, dar și intensificarea presiunilor internaţionale (la 27 aprilie 1989 prinţul Charles al Marii Britanii a condamnat sistematizarea într-un discurs), au determinat încetarea temporară a proiectului sistematizării. Autorităţile erau de părere că mai întâi populaţia trebuia convinsă de necesitatea economică a măsurii.

Peste graniţe ajungeau însă informaţii distorsionate despre stadiul sistematizării satelor. Postului de radio „Europa Liberă“ difuza săptămânal știri neverificate, privind cazuri de sate „rase“ de pe suprafaţa pământului. „Scrisorile“ veneau în general din localităţi cu populaţie maghiară din Transilvania, Ceaușescu fiind acuzat că a intensificat măsurile naţionaliste prin distrugerea patrimoniului cultural al acestei minorităţi. Știrile alarmiste, combinate cu acţiunile emigraţiei românești și ale organizaţiilor internaţionale legate de sistematizare au contribuit în anul 1989 la adâncirea prăpastiei dintre regimul comunist de la București și lumea democratică. Acest proiect distructiv degradat în plus imaginea lui Nicolae Ceaușescu, care în ultimele luni de viaţă era complet izolat pe plan intrenaţional.

Consecinţele sistematizării

Până în 1989, cel puţin 29 de orașe au fost distruse și reconstruite în proporţie de 85-90%: Suceava, Botoșani, Pașcani, Iași, Roman, Piatra-Neamţ, Bacău, Vaslui, Huși, Bârlad, Tecuci, Focșani, Galaţi, Râmnicu-Sărat, Buzău, Mizil, Ploiești, Pitești, Slatina, Craiova, Râmnicu-Vâlcea, Giurgiu, Slobozia, Călărași, Medgidia, Tulcea, Constanţa, Mangalia, Baia Mare etc.

 

Bibliografie

Arhivele Naţionale ale României – Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale, Fond CC al PCR – Secţia Organizatorică, dos. nr. 19/1989.

„Legea nr. 58/1974“, în Buletinul Oficial nr. 135, 1 noiembrie 1974.

Interviu cu academicianul Dinu C. Giurescu, februarie 2009.

Berindei, Mihnea, „Operation Villages Roumains (1989-2005)“, în Supliment 22 Plus (editat de Revista 22 ), 28 iunie 2005.

Dobre, Floarea, Banu, Luminiţa, Reflectarea în documentele Securităţii a impactului programului de sistematizare a mediului rural (1989), Comunicare prezentată la Simpozionului Internaţional „Sfârșitul regimurilor comuniste“, Sâmbăta de Sus (jud. Brașov), 25-28 iunie 2009.

Giurescu, Dinu C., Distrugerea trecutului României, București, Editura Museion, 1994, 96 p.

Tismăneanu, Vladimir, Dobrincu, Dorin, Vasile, Cristian (coord.), Raport final, București, Editura Humanitas, 2007, 880 p.