Între putere și societate: naţionalismul ca instrument modern de guvernare și derapajele sale

Naţionalismul și naţiunea sunt concepte politice ambigue, având o încărcătură emoţională puternică. Rolul lor original este însă unul raţional în sens politic: crearea unei identităţi comune între guvernanţi și guvernaţi în cadrul unor societăţi supuse presiunilor transformatoare ale modernizării. Însă aparatele statale ultracentralizate, atât de utile statelor moderne având la bază proiecte naţionale, au fost preluate de la monarhiile absolutiste, primele care au vehiculat idei naţionale în încercarea (nereușită) de a capta fidelitate societăţilor multietnice pe care le conduceau[1]. Este cazul să clarificăm vocabularul conceptual utilizat. Astfel, prin etnie înţelegem o comunitate de identitate „inconștientă“, definită din exterior, nu din interior, având la bază o continuitate mai degrabă simbolică decât demografică[2]. Naţiunea, în schimb, este o comunitate mult mai largă, centrată pe o identitate politică asumată conștient. În ciuda neajunsurilor sale majore, naţionalismul (sentimentimentele și practicile pe care le inspiră ideea abstractă a naţiunii), consideră Ernest Gellner, nu a fost produsul unor intelectuali europeni exaltaţi, ci a avut rădăcini mult mai adânci în procesul modernizării însuși, nefiind altceva decât o formă de omogenizare culturală, socială și politică pe care elitele politice și economice beneficiind de pe urma epocii industriale au creat-o pentru a putea prospera, circumscriind simbolic și practic forţa de muncă necesară acestui gigantic proces. Educaţia joacă un rol cheie în această ecuaţie[3], așa cum la Benedict Anderson apariţia tiparului și anvergura căpătată de limbile vernaculare împotriva latinei medievale a papalităţii au contribuit la „imaginarea“ unor tipuri de comunităţi foarte vehemente în afirmarea particularităţii lor nou-descoperite[4].

Poate cea mai importantă tipologie a studiilor dedicate naţionalismului distinge între adepţii continuităţii dintre etnie și naţiunea modernă (Anthony Smith, Walker Connor), respectiv între analiștii pentru care naţiunile se bazează mai mult sau mai puţin pe „tradiţii inventate“ (Eric Hobsbawm, Ernest Gellner, Paul Gilbert), în care continuităţile simbolice dintre etnie și naţiune sunt recuperate selectiv, partizan, de multe ori fiind efectiv inventate, și unde punctele de convergenţă dintre modernitate și naţiune sunt mai consistente decât cele dintre etnie și naţiune. Perenialiști și moderniști, cu alte cuvinte. Analiza pe care o am în vedere, urmând să o detaliez pe parcursul proiectului, se revendică de la perspectivele moderniste asupra naţiunii.

O altă departajare importantă a naţionalismului se poate opera între varianta sa franceză, preponderent civică, unde naţionalitatea este dată de cetăţenie și proiectul naţionalist în ansamblu este unul cu valenţe universaliste, respectiv varianta germană a naţionalismului, mistică și etnicistă, operând cu o identitate naţională care își alege membrii, reciproca nefiind, ca în cazul francez, valabilă - în funcţie de apartenenţa la o prezumtivă comunitate primordială. Naţionalismul românesc din secolul XIX, perioada interbelică și cea comunistă s-au inspirat în primul rând din varianta germană, romantică de naţionalism, urmărind crearea și/sau consolidarea unor state naţionale bazate pe anterioritatea unei culturi comune, mai mult sau mai puţin reale. Pe cale de consecinţă, naţionalismul românesc, în special cel existent în timpul dictaturii ceaușiste, a reprezentat un instrument politic având ca obiectiv principal edificarea unei societăţi compacte ideologic, bazată pe exhibarea agresivă a valorilor și miturilor naţionale, prin care distanţa dintre elita politică ilegitimă și populaţie să fie astfel estompată sau cel puţin eludată prin impulsionarea subtilă a xenofobiei în plan intern, respectiv a independenţei asertive în plan extern.

Funcţii și obiective ale naţionalismului pseudo-hegemonic

O analiză sumară a conţinutului ideologic și a funcţiilor politice ale naţionalismului existent în România în timpul dictaturii ceaușiste poate fi operată, în primă fază, pe coordonate interne, respectiv externe. Astfel, în plan intern, funcţiile naţionalismului mai sus menţionat ar consta în încercarea de a obţine legitimitate (o carenţă de pe urma careia comunismul românesc a suferit de la începutul și până la finalul existenţei sale), mobilizare socială (utilizând diferite procedee ca regizarea minuţionasă a manifestărilor publice și orientarea lor înspre crearea unui efect de exaltare romantică a populaţiei, care să reverbereze cu pretenţiile de continuitate istorică ale regimului, continuitate plasată acum la un nivel superior – respectiv tehnicile de disciplinare a societăţii, tratată ca un obedient instrument de producţie aflat la discreţionarul unei conduceri ce impunea drective ferme în ceea ce privește educaţia, „etica și morala socialistă“, „democraţia muncitorească“, „spirit(ul) de sacrificiu“, „eroism(ul) patriotic“, „devotament(ul) faţă de patrie“, „spirit(ul) revoluţionar“ etc.), și, în final, metamorfozarea politico-ideologică a populaţiei astfel încât să rezoneze integral cu obiectivele regimului, sau, altfel spus, îndeplinirea vechiului obiectiv marxist-leninist al abolirii distincţiei dintre stat și societate. Iar aici nu se putea ajunge decât prin crearea celebrului „om nou“, comunist autentic capabil de orice sacrificiu pentru partid, dar și pentru „patria socialistă“: în cadrul regimului Ceaușescu, așa cum am argumentat în altă parte, leninismul este insolubil legat de naţionalism[5].

În plan extern, pe de altă parte, regimul Ceaușescu urmărea, pe lângă obţinerea aceleiași legitimităţi care îi era contestată de către populaţie României, transformarea ordinii internaţionale astfel încât aceasta să devină cât mai conformă cu aspiraţiile statelor mici și mjlocii aflate „în curs de dezvoltare“. Inegalităţile structurale produse și reproduse la nivel mondial, se argumenta, erodează potenţialul unui mediu internaţional mai puţin conflictogen și predispus la cooperare durabilă, concentrând resursele și avuţia în cadrul statelor bogate din Nord și amplificând, prin rate ale dobânzilor injuste și presiuni orientate în defavoarea industrializării, dependenţa statelor aflate în curs de dezvoltare din Sud sau din „lagărul socialist“, cum era cazul României, de același Nord „imperialist“ și rapace. Dincolo de justificările generale ale acestui deziderat (foarte actual, de altfel, dacă ţine cont de redescoperirea importanţei temei după debutul crizei economice din 2008), nu trebuie trecut cu vederea faptul că Ceaușescu utiliza un discurs internaţional moralizator în scopuri deloc morale: consolidarea propriei dictaturi. Iar naţionalismul economic exacerbat (protecţionismul) pe care l-a pus în practică pentru a limita penetrarea ideologică occidentală în interiorul ţării, concomitent cu cerinţele accentuate pentru credite și acces pe pieţele occidentale și cu încercarea de a deveni, urmând exemplul Chinei maoiste, un fel de model pentru statele africane recent decolonizate cu aspiraţii socialiste – nu au condus, cuplate cu radicalizarea ideologico-politică internă și cu amplificarea naţionalismului pe coordonate tot mai fascistoide - decât la izolarea regimului pe plan internaţional.

Pe scurt, o cercetare mai aprofundată ar putea releva existenţa unei forme insolite de naţionalism în perioada guvernării ceaușiste (1965-1989), pe care l-aș numi naţionalism pseudo-hegemonic. Ipoteza de la care pornesc este aceea că în timpul regimului comunist și cu precădere după încheierea perioadei dejiste, actul politic - și implicit actul guvernării – poseda un conţinut ideologic mult mai ridicat decât în prezent. Pe cale de consecinţă, exista o asimetrie discursivă între putere și societate incomparabil mai puternică decât cea din cadrul democraţiilor liberale deoarece demersul politic nu se limita la simpla obţinere consensului social, ci la transformarea radicală a societăţii în conformitate cu niște obiective ideologice apriorice, extrem de coercitive și, așa cum s-a observat în cele din urmă, imposibile. Cum au fost edificate raporturile dintre putere și societate în perioada Ceaușescu? Și care au fost mecanismele prin intermediul cărora fragila sau mai degrabă aparenta legitimitate a acestor raporturi au fost impuse și redefinite conjunctural, simbolic și practic deopotrivă? Iată întrebările centrale la care naţionalismul pseudo-hegemonic ar putea oferi un răspuns. S-a încercat, în cadrul acestui întreg proces de inginerie socială, instituirea acestui tip de naţionalism drept interfaţă între guvernanţi și guvernaţi, în perspectiva obţinerii unui numitor comun pe filieră politico-ideologică. Dar ce se înţelege în definitiv prin naţionalism pseudo-hegemonic?

Conceptul de „naţionalism hegemonic“ l-am împrumutat din lucrarea autorilor Didier Chaudet, Florent Parmentier, Benoît Pélopidas[6], When empire meets nationalism. Power politics in the US and Russia, care îl utilizează pentru a descrie proiectul identitar eurasianist al Rusiei post-sovietice, acaparată de ambiţia de a își reconstrui anvergura geopolitică globală prin intermediul unui naţionalism politic în care să fie reunite toate cele peste o sută de popoare care împart teritoriul rusesc. În contrapondere, neoconservatorismul joacă același rol în ceea ce privește Statele Unite ale Americii. Naţionalismul la care face referire prezentul eseu a fost catalogat drept pseudo-hegemonic; ambiţiile sale intime sunt hegemonice în sensul dezirabilităţii anvergurii geopolitice, economice și culturale ale marilor puteri, numai că posibilităţile reale pentru atingerea acestui obiectiv nu au fost niciodată, exceptând registrul propagandistic, aproape de materializare. Ceaușescu s-a imaginat copios ca lider al unei superputeri în devenire (voi dezvolta argumentul în cadrul unei viitoare cercetări) și chiar va acţiona în acest sens începând cu a doua jumătate a anilor 1970 în Lumea a Treia, brodând asupra imaginii României ca o Chină în miniatură, contestatară atât la adresa capitalismului occidental cât și a „șovinismului de mare putere“ al Uniunii Sovietice, a cărei ordine politică internă desigur nu o contesta, exceptând momentele când o percepea drept periculos de fragilă (mă refer la etapa care a început cu anul 1985, când secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice devine Mihail Gorbaciov).

Conceptul de naţionalism pseudo-hegemonic este util nu numai la nivel internaţional, ci și (mai ales) în politica internă a regimului Ceaușescu. Aici, hegemonia pe care partidul încerca să o instaureze nu s-a tradus niciodată prin adeziunea substanţială a populaţiei, ci prin receptarea de obicei pasivă, uneori latent ostilă a acesteia a necesităţii „construirii socialismului“. Hegemonia ideologică a leninismului naţionalist sau romantic a rămas neîmpărtășită, cel puţin în măsura în care regimul o dorea. Asta nu înseamnă nici pe departe că influenţele sale sociale au fost neglijabile; nu au fost însă cele scontate, iar când au fost totuși măcar parţial anticipate, intensitatea lor a lăsat de dorit.

Deși regimurile leniniste, așa cum le numește Kenneth Jowitt, au avut la bază o ideologie indeniabil internaţionalistă, ca orice proiecte politice aflate la putere pentru un interval considerabil de timp, au dezvoltat tendinţe invariabil conservatoare, chiar dacă au încercat să le plieze pe edificiul ideologic leninist, de la care se revendicau însă tot mai puţin convingător. Chiar dacă a cunoscut aceeași evoluţie, comunismul românesc dintre 1965 și 1989 nu a renunţat la leninismul rudimentar pe care l-a absorbit pe filieră stalinistă, acordându-i însă o pondere relativ egală cu cea a naţionalismului pseudo-hegemonic, tot mai vehement și mai puţin credibil pe măsură ce regimul se apropia de final[7].

Moștenirea naţionalismului pseudo-hegemonic

Începând cu secolul XIX, naţionalismul a fost în permanenţă un subiect actual pe agenda experţilor în știinţe sociale. Un subiect atât de proteic și polimorf ca naţionalismul, produs și totodată patologie a modernităţii în ansamblu – nu poate să nu suscite un viu interes epistemologic. Doar că, dincolo de această dimensiune a abordării fenomenului, consecinţele practice ale acestuia (excluziune socială, xenofobie, șovinism, infracţionalitate, crearea de tensiuni sociale și/sau internaţionale cu potenţial conflictogen, etc.) sunt de cele mai multe ori cele care antrenează necesitatea unei circumscrieri știinţifice. Iar un fapt demonstrat cu certitudine este acela că efectele sociale ale crizelor sau perioadelor de stagnare economică se traduc de cele mai multe ori printr-o recrudescenţă a naţionalismului.

Naţionalismul pseudo-hegemonic s-a transformat, după 1989, într-un naţionalism virulent reactiv, în care elementele de extrema dreaptă, vizibile și în perioada comunistă (cultul eroilor, aversiunea faţă de „imperialism“, xenofobia latentă existentă în însăși propaganda regimului), au devenit făţișe. Diferenţa constă în faptul că noul naţionalism nu mai are ca principal protagonist puterea, ci diferite asociaţii care pot fi încadrate, la o privire generală, în sfera societăţii civile. Caracteristicilor enumerate mai sus li s-au adăugat antisemitismul, autohtonismul (exacerbat în perioada comunistă sub forma protocronismului) și, pe măsură ce legonarismul era re-descoperit, ortodoxismul mistic. Astăzi, deși nu a atins formele politice vehemente care se manifestă în Ungaria guvernată de către Fidesz, naţionalismul românesc, chiar dacă nu se manifestă la fel de intens ca în anii 1990, reprezintă un pericol real, mai ales că semnele revenirii economice sunt decamdată extrem de modeste. Ceea ce îngrijorează mai mult este însă naţionalismul difuz, latent, caracterizat de intoleranţă interetnică, pusee xenofobice și uneori rasiste, apatia politică pregnantă (care poate fi recuperată și de către extrema stângă, nu numai de extrema dreaptă, asociată de obicei cu revirimentul naţionalist) și resentimentele la adresa unor mari puteri regionale (Rusia) care, îndreptăţite sau nu, contribuie la precarizarea poziţiei economice a ţării, în ciuda câștigului de securitate derivat din apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică. Naţionalismul românesc contemporan nu poate fi înţeles și, mai important, circumscris social și ideologic în vederea unei dezaprobări sistematic argumentate – dacă nu este plasat în continuitate cu naţionalismul pseudo-hegemonic existent în a doua jumătate a perioadei comuniste, trecând prin naţionalismul interbelic și ajungând chiar la naţionalismul pașoptist. O Românie naţionalistă - și riscurile resurgenţei acestui fenomen, pe filieră internă sau externă, sunt cât se poate de reale – este tot mai puţin o Românie europeană, atât în accepţiunea clasică (legată de filozofia politică iluministă), cât și în cea instituţională (Uniunea Europeană) a termenului. Iar o Românie conectată doar formal, nu și substanţial, la valorile și practicile europene, este o Românie lipsită de perspectivă. Tocmai de aceea, la începutul secolului XXI, naţionalismul nu mai reprezintă un răspuns adecvat la problematica guvernării. Avem nevoie de un nou tip de identitate politică, mai puţin coercitivă, mai puţin „inventată“, pentru a îl parafraza pe Hobsbawm, cât mai incluzivă posibil și, cel mai important, bazată pe o asimetrie minimală între guvernanţi și guvernaţi.

 

Bibliografie

ANDERSON, Benedict, Imaggined communities, London: Verso, 1991.

CHAUDET, Didier; PARMENTIER, Florent; PELOPIDAS, Benoît, When empire meets nationalism. Power politics in the US and Russia, Ashgate, Farnham: Burlington, 2009.

CONNOR, Walker, „A Nation is a Nation, is a State, is an Ethnic Group, is a...“, în HUTCHINSON, John; SMITH, Anthony, (ed.), Nationalism, New York: Oxford University Press, 1994.

Copilaș, Emanuel, Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaţionale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași: Institutul European, 2012.

GELLNER, Ernest, Nations and Nationalism, Oxford, Cambridge: Blckwell, 1983.

MIȘCOIU, Sergiu, Formarea naţiunii. O teorie socio-constructivistă, Cluj-Napoca: EFES, 2006.

ZWICK, Peter, National communism, Boulder: Westview Press, 1983.

 

NOTE