Construcţia societăţilor democratice contemporane are la bază conștientizarea trecutului și maniera în care memoria afectează la nivel micro, relaţiile interumane, iar la nivel macro, relaţiile între state și implicit unificarea Vestului cu Estul european. În contextul proiectului european, abordarea moștenirii totalitare din Europa de Est dă naștere următoarei întrebări: există o voce est-europeană în dreptul european? Noua Europă – rezultatul extinderii spre Est a Uniunii Europene – reprezintă obiectul de analiză al cărţii recent publicate, Despre Democraţie în Europa Unită, pe care Iulia Motoc o propune publicului românesc. Atenţia Iuliei Motoc este îndreptată spre analiza unei unităţi a societăţilor europene, deși acestea fiind divizate de nuanţele ideologice[1].

Despre Democraţie în Europa Unită este o colecţie de eseuri scrise în perioade diferite, dar care prezintă judecăţi de valoare ce nu fac decât să actualizeze discursul privind evoluţia Europei de Est în interiorul Uniunii Europene. Valoare intrinsecă a studiului se resimte intens în complexitatea abordării procesului integrării europene și în perspectiva unică, a referinţelor generoase la literatura universală, de a privi constucţia entităţii sui generis, prin lentila critică a unui specialist atât în drept, cât și în filosofie politică. Iulia Motoc dirijează o valoroasă discuţie asupra diferenţelor paradigmatice dintre Est și Vest. Memoria și istoria lucidă sunt strâns înșurubate în dezvoltarea statelor moderne postcomuniste și impregnate în l’état d’être european.

Primul capitol al cărţii, Finalitatea Uniunii Europene. Există o viziune est-europeană? Reflecţii pe marginea discursului lui Joschka Fischer tratează construcţia europeană din perspectiva est-europeană asupra viitorului Uniunii. În căutarea legitimităţii Europei de astăzi, starea de a fi european este încadrată între limitele dreptului natural și al istoriei. Iulia Motoc clarifică de la început faptul că, în prezent, nu putem discuta despre o unificare, ci doar despre o extindere a UE spre Est, întrucât reunificarea Europei nu s-a realizat încă. Analizând diferenţa de percepţie a idealului european în Est și Vest, autoarea observă că Estul crede atât în valorile comune, cât și în identitatea europeană. În urma procesului de extindere spre Est, asistăm la conturarea unei identităţi est-europene, în interiorul UE – o „combinaţie ce implică atașamentul faţă de Europa și autoafirmare” (p.35) , în viziunea Iuliei Motoc.

Autoarea nu analizează discursul lui Joschka Fisher, ci surprinde impactul ideilor acestui ministru german de externe, cu privire la scepticismul extinderii UE spre Est, la viziunea sa federalistă și la promovarea unui nucleu dur al Uniunii (p.18). În contextul realizării unei viitoare uniuni politice, Iulia Motoc sugerează că natura sui generis a UE, în ordinea internaţională, este vizibilă într-o prima instanţă prin preeminenţa normelor de drept ale UE asupra normelor naţionale ale statelor membre (p.28). Discursul lui Fischer a avut o rezonanţă extraordinară în Europa de Est datorită credinţei sale într-un „nucleu dur” al UE care să direcţioneze procesul de integrare europeană odată cu lărgirea spre Est. Spaţiul est-european a manifestat reticenţă și scepticism faţă de ideile federaliste ale lui Fischer pe de o parte, din cauza lipsei tradiţiei federalismului în Europa de Est și pe de altă parte, din dorinţa păstrării suveranităţii (pp.30-31).

În al doilea capitol, Parteneriatul Uniunii Europene cu ţările din Europa Centrală și de Est, Iulia Motoc formulează două ipoteze importante. Prima ipoteză aduce în discuţie posibilitatea în care extinderea spre Est poate genera schimbări de substanţă în UE (p.43). În acest sens, trei mari vechi problematici sunt repuse în discursul european: natura UE, democraţia și legitimitatea. Așadar, în perspectiva Iuliei Motoc, retorica cu privire la „o tranziţie democratică” (p.44) se aplică atât la nivelul statelor cu trecut totalitar din Centrul și Estul Europei – văzute de Uniune într-o lumină a incertitudinii democratice-, cât și la nivelul UE.

A doua ipoteză lansată de Iulia Motoc face referire la „transformarea instrumentelor utilizate de Uniunea Europeană în relaţiile sale externe” (p.45), conturate iniţial la nivel unilateral, cu fiecare stat din Centrul și Estul Europei și consolidate ulterior odată cu evoluţia lor de la „reticenţa politică la politica certitudinii”(p.47). Dimensiunea unilaterală a relaţiilor externe ale UE este caracterizată de prudenţa juridică de după căderea Cortinei de Fier, care a determinat importanţa condiţionalităţii politice (supremaţia dreptului, respectarea drepturilor omului, multipartidismul, alegeri libere, liberalizarea economică și economia de piaţă) în procesul de lărgire spre Est și în accesarea programelor de asistenţă financiară și tehnică în vederea înlăturării deficienţelor statului de drept – problemă majoră cu care se confruntau statele ex-comuniste și condiţie sine qua non pentru integrarea europeană.

Preluând criteriile democraţiei consolidate de la J.Linz și A. Stepan, Iulia Motoc punctează elementele definitorii pentru tranziţia în Est: separarea exactă a puterilor în stat, votul liber ca manieră de stabilire a puterii ce va produce ulterior politici. Lentoarea acestui proces este justificată prin faptul că „o trecere rapidă și sigură la democraţie ar reprezenta un paradox politic” (p.56). Iulia Motoc mai aduce în discuţie un aspect de actualitate care îngreunează acest proces, și anume integrarea și protejarea minorităţilor naţionale, în special a romilor – prioritate a UE odată cu extinderea spre Est. Cel mai problematic aspect al tranziţiei de la totalitarism la democraţie rămâne existenţa de facto a statului de drept în ţările din Europa de Est. Iulia Motoc expune clar că democraţia își găsește temelia în drept, iar orice „slăbiciunea statului de drept este o caracteristică a comunismului și o moștenire a postcomunismului” (p.61). Prezenţa crizelor statului de drept cu care se confruntă ţările est-europene este pusă pe seama ineficienţei programelor anticorupţie și a partidelor politice, fiind comparabilă astfel cu situaţia statelor din America Latină, din punctul de vedere al comportamentului naţionalist, xenofobic și al loviturilor de stat.

Pe lângă îndeplinirea acestor criterii politice, extinderea UE la Est include, de asemenea, criteriile de natură economică și integrarea acquis-ului comunitar de către statele candidate. În opinia Iuliei Motoc, îndeplinirea criteriile de la Copenhaga definește relaţia UE cu ţările est-europene din perspectiva a două principii: diferenţierea și crearea concurenţei între aceste state (p.70).

În cel de-al treilea capitol, Iulia Motoc reia dimensiunile diferenţierii între Europa Unită și Europa postcomunistă și prezintă extinderea spre Est ca o necesitate istorică (p.106). Asumându-și responsabilitatea democratizării și europenizării statelor postcomuniste, UE „are datoria de a da uitare comunismului” (p.78)? Este o întrebare al cărei răspuns autoarea îl caută în percepţia pe care o avea Vestul asupra comunismului ca pe „un accident stalinist” și implicit în percepţia Estului postcomunist asupra integrării în UE ca pe o „întoarcere în Europa” (p.80). Comportamentul UE faţă de statele est-europene care manifestă dorinţa integrării în proiectul european este caracterizat de politici contradictorii, în mare parte din cauza ambiguităţilor generate de diversitatea postcomunismului și de deficienţele de funcţionare a democraţiei în postcomunism, pe care Iulia Motoc le expune sistematic în cel de-al doilea capitol.

Pe fondul acestor raţiuni ale extinderii sunt identificate trei imagini ale Europei de Est: Europa culturii, Europa sărăciei și Europa intoleranţei (pp. 84-106). Într-o Europă a culturii, Iulia Motoc se întreabă care este rolul politic al intelectualilor din Est, priviţi precum purtători ai valorilor democratice. Mai mult, moștenirea ideilor politice ale disidenţei în postcomunism schimbă traiectoria culturală a Europei, în urma lărgirii sale spre Est. Discuţia asupra postcomunismului est-european se poartă și în parametrii economici, în contextul în care pot fi percepute discrepanţe economice între Est și Vest.

A doua imagine este Europa sărăciei, în care statele din Est au nevoie de o perioadă de cel puţin douăzeci de ani pentru a se alătura Uniunii Europene. Această ideea este întărită de absenţa pe de o parte, a statului de drept și pe de altă parte, a economiei de piaţă. În opinia Iuliei Motoc, o diferenţă substanţială între Est și Vest este datorată tipului de capitalism dezvoltat în Est, într-un context de paradoxuri postcomuniste – „un capitalism sălbatic, care permite economiei informale și corupţiei să înflorească”(p.99).

Analiza surselor legitimităţii reale a regimului comunist – naţionalismul, culturalismul și consumerismul – o determină pe Iulia Motoc să compună asocierea Europa intoleranţei și să cugete asupra portretului est-europeanului, văzut precum un individ „dominat de intoleranţă, viclenie și duplicitate” (p.104). Înţelegerea ideii de toleranţă în Europa de Est după căderea comunismului preia valenţe multiple, dintre care problema minorităţilor naţionale și a conflictelor etnice se amplifică la nivelul de reunificarea Europei. Dacă obiectivul major al integrării europene a statelor postcomuniste era reîntoarcerea rapidă în Europa (europenizarea), iar scopul tranziţiei din aceste state se încadra în construirea unei democraţii liberale ca în Vestul Europei (democratizarea), Iulia Motoc lansează următoarea întrebare: „Democratizarea și europenizarea sunt oare echivalente?” (p.105). Este o întrebare la care autoarea nu oferă un răspuns cititorilor, ci lansează mai degrabă provocări asupra raţionalităţii și eticii extinderii.

În ultimul capitol, Iulia Motoc reflectă asupra tradiţiei europene a dreptului internaţional, „parţial afectată de totalitarim” (p.110), propunând cititorilor în acest sens o comparaţie între viziunea Estului cu cea a Vestului Europei. Autoarea compară acest model marxist cu modelul occidental, pe care îl apreciază ca fiind diferit din punctul de vedere al funcţionării sistemului juridic. Iulia Motoc își îndreaptă atenţia spre starea dreptului internaţional european în perioada comunistă și „praxisul marxist din Europa de Est” (p.112) ce dezvoltă o atitudine de neîncredere în normele internaţionale. În această perioadă, atât dreptul naţional, cât și dreptul internaţional sunt supuse interpretărilor ideologice. În vederea expunerii diferenţelor dintre teorie și practică în perioada posttotalitară a regimului comunist, două doctrine sunt concludente: relaţia dintre stat și lumea capitalistă și aceea a drepturilor omului (pp.121-133), care în opinia autoarei au condus către schimbări substanţiale în comportamentul normelor juridice internaţionale.

Lecturând acest ultim capitol, vom constata centralitatea integrării europene în discursul privind criza de legitimitate cu care se confruntă în prezent Uniunea Europeană. Federalismul și constituţionalismul sunt elementele care dezvoltă probleme structurale în procesul de integrare. Preluând gândirea lui Antje Wiener, Iulia Motoc detaliază etapele construcţiei constituţionale în UE: integrarea prin intermediul instituţiilor supranaţionale, europenizarea instituţiilor politice ale statelor integrate și politizarea târzie. În prima etapă discuţia se poartă în termenii teoriilor interguvernamentaliste și neo-funcţionaliste ale integrării; cea de-a doua etapă are în centru perspectiva instituţionalistă și problema guvernării văzută în perspectivă comparativă, de la un stat membru la celălalt; iar cea de-a treia etapă plasează procesul intregrării sub spectrul politizării.

Specialiștii în drept european și știinţe politice vor identifica contribuţia valoroasă pe care Iulia Motoc o aduce la studiul efectelor extinderii Uniunii Europene la Est, pe de o parte în termenii responsabilizării Uniunii și pe de altă parte, în termenii articulării ideii de Europa în societăţile est-europene postcomuniste. În viziunea Iuliei Motoc, există o voce est-europeană, care aduce un aport unic construcţiei UE, dificil însă de definit în dreptul european.

Liana Ioniţă
[The University of Bucharest]

NOTE