În secolul XIV Europa este devastată de o epidemie de ciumă bubonică iar cei ″găsiţi″ vinovaţi pentru pericolul ce s-a abătut asupra continentului sunt evreii rezidenţi în aceste teritorii[1]. Limbajul utilizat de cei care aduceau aceste acuzaţii era unul religios iar scenariul reconstruit împrumuta teme deja binecunoscute în mediul creștin, cei ce l-au ucis pe Christos, doresc acum distrugerea Creștinătăţii iar metoda aleasă este infestarea fântâniilor.

Aproximativ jumătate de mileniu mai târziu, în 1886, apare best-seller-ul francez a celei de a două jumătăţi a secolului al XIX-lea, La France juive de Edouard Drumont[2]. Miza autorului este salvarea Franţei iar cei identificaţi ca punând în pericol « supravieţuirea » acesteia sunt aceeași cu cei care, 500 de ani mai devreme, puneau în pericol salvarea Europei, evreii.

Dacă schimbăm complet contextul și ne oprim asupra mediului naţionalist activ în spaţiul virtual de limbă română îi regăsim pe evrei portretizaţi la fel de negativ: sunt responsabili pentru criza mondială[3], pentru recesiune, pentru austeritate[4], pentru instaurarea comunismului în România[5], pentru toate războaiele duse în orice colţ al lumii[6], ei luptă, ca și în secolul XIV, împotriva Creștinătăţii[7], fiind alteori imaginaţi ca dușmani ai întregii umanităţi[8].

Exemplele de acest tip pot continua și sunt toate circumscrise unui discurs antisemit centrat pe ideea imaginării evreului ca ţapul ispășitor prin excelenţă, eternul vinovat pentru toate relele abătute în mod real, sau fictiv, asupra tuturor reprezentanţilor speciei umane. Și totuși este această abordare suficientă pentru a înţelege modul în care discursul antisemit construiește imaginea asociată evreului? Reușim, mergând pe această direcţie, să înţelegem modul în care toţi acești autori se raportează la evreu?

Ipoteza pe care o propun este construită pornind de la ideea că pentru a înţelege modalitatea în care evreul este imaginat în interiorul acestor modele discursive trebuie să lărgim sfera analizei și să ne raportăm nu doar la etichetele asociate evreului ci la întregul model al realităţii împărtășit de cei ce construiesc un astfel de discurs.

Având în vedere, multitudinea de site-uri de limbă română pe care sunt promovate, în mod frecvent, mesaje de factură antisemită, în încercarea de a verifica această ipoteză m-am oprit asupra mediului virtual, pentru analiza propriu-zisă selecţionând acele site-uri ce s-au dovedit relevante atât prin tematica abordată cât și din punct de vedere al numărului de postări, respectiv de vizitatori.

Din perspectivă metodologică, textele selecţionate (articolele publicate pe aceste site-uri) au fost supuse unei analize de tip calitativ, accentul fiind pus nu doar pe recuperarea portretului asociat evreului ci și a diferitelor modele ale realităţii construite pe aceste website-uri.

Modelul teoretic

Premisa de la care pornesc în această analiză este cea formulată pentru întâia dată de Walter Lippmann[9] conform căruia pentru a înţelege modul în care indivizii acţionează trebuie să avem în vedere relaţia de interdependenţă care există între: scena acţiunii (realitatea), imaginea pe care indivizii o au despre scena acţiunii (imaginea pe care indivizii și-o construiesc despre lume) și răspunsul generat de această imagine. Cu alte cuvinte, este vorba de relaţia dintre realitate, modul în care indivizii înţeleg această realitate și răspunsul acestora generat nu de modul în care arată, în mod obiectiv realitatea, ci de modalitatea în care aceasta este înţeleasă de fiecare dintre participanţii la viaţa socială.

Pornind de la schema de mai sus, textele ce urmează a fi analizate sunt, din punctul meu de vedere, răspunsuri generate de o anumită imaginea a realităţii (de un anumit univers simbolic împărtășit de creatorii mesajului respectiv). Iar pentru a înţelege aceste răspunsuri trebuie să înţelegem, mai întâi, universul simbolic care le generează sau altfel spus, paradigma largă în care acești autori se situează.

Pentru a fi mai clar, aș spune că fiecare dintre noi privim lumea prin prisma unor scheme largi de gândire, prin intermediul cărora ajungem să integrăm toate sectoarele ordinii instituţionale în același sistem de referinţă devenind astfel părţi ale unei totalităţi simbolice[10].

Lumea ajunge astfel să fie percepută ca o realitate de la sine înţeleasă (world taken for granted)[11] toate categoriile utilizate pentru explicitarea realităţii trebuind să se supună necesităţii de unitate a sistemului, să se afle, cu alte cuvinte, în consonanţă cu modelul generic căruia îi sunt subsumate.

Urmărind reconstruirea mecanismelor ce generează discursul antisemit, îl voi urma pe Langmuir care afirmă că ostilitatea îndreptată împotriva evreilor, nu poate fi explicată pornind de la premise referitoare la evrei întrucât este o caracteristică a mentalităţii neevreilor nefiind determinată de ceea ce evreii reprezintă la nivelul realităţii obiective ci de semnificaţia pe care simbolul ‘evreu’ o are pentru neevreu[12]. În plus, afirmă același autor, abstracţia pe care discursul xenofob sau antisemit o crează (‘străinul’sau ‘evreul’ generic) nu ne spune nimic despre caracteristicile reale ale evreului și/sau străinului ci ne oferă informaţii despre ceea ce creatorii unui astfel de discurs doresc cu disperare să creadă despre propriul grup de apartenenţă[13].

Cu alte cuvinte atunci când încercăm să înţelegem modul în care apare și este construit discursul antisemit trebuie să ne raportăm nu doar la imaginea ce îi este construită evreului ci și la cea pe care creatorii acestui discurs o asociază propriului grup de apartenenţă. Și aceasta pentru că relaţia dintre două entităţi nu poate fi înţeleasă independent de imaginea asociată de către ego celor doi termeni ai relaţiei. Ceea ce înseamnă că, deși lucrurile sunt privite prin perspectiva construită de cei ce generează discursul antisemit, analiza trebuie, în egală măsură, dezvoltată pe două dimensiuni intercorelate: pe de o parte avându-se în vedere, identificarea modalităţii prin care este construită imaginea evreului iar pe de alta, cea a identificării modalităţii prin care aceeași autori construiesc imaginea propriului grup.

Aplicând aceste construcţii teoretice pe textele recuperate din mediul on-line am fost interesată pe de o parte de recuperarea modelelor simbolice asumate de autorii acestora iar pe de alta de identificarea modului în care trecerea de la o categorie la cealaltă influenţează portretul asociat evreului pe aceste site-uri. Analiza pe text a permis identificarea a patru modele identitare:

1. Rasist construit prin raportarea la Creștinism;

2. Rasist construit prin valorizarea pozitivă a religiilor păgâne;

3. Naţionalist cu accentul pus pe religiozitate;

4. Naţionalist cu accentul pus pe etnicitate;

Să le luăm pe rând.

1. Rasist construit prin raportarea la Creștinism

Conform autorilor acestui model, caracteristicile de ordin biologic sunt cele care apropie sau, dimpotrivă separă iremediabil comunităţile umane căci „boala” ca și geniul se află în sânge, genele fiind cele care determină structura fizică și morală a unei naţiuni[14]. În interiorul acestei definiţii a realităţii, diferenţa dintre cel superior și cel inferior este construită prin utilizarea criteriului rasial iar rasa albă reprezintă maximul pe care l-a atins umanitatea de-a lungul propriei evoluţii.

Ca o consecinţă firească a acestui mod de a vedea lumea, rasa albă este unica forţă civilizatoare, reprezentaţii acesteia fiind descriși ca inventatori a tot ceea ce are umanitatea mai valoros, unici creatori în domeniul artistic[15].

Important însă, în construirea acestui model identitar, un element cultural este alăturat unuia biologic, rasa albă fiind descrisă ca eminamente creștină[16]. Acceptarea valorilor creștine și a corpusului de credinţe impus de acest sistem religios este unul dintre elementele fundamentale ce determină caracterul superior al celor ce aparţin acestui grup uman. În consecinţă, pentru a aparţine rasei superioare, un individ trebuie să îndeplinească concomitent cele două condiţii – să fie alb și creștin – îndeplinirea parţială a acestora încadrându-l în categoria amplă a Celorlalţi.

Toţi cei incluși în categoria Celuilalt sunt descriși printr-o etichetă comună – paraziţi[17] iar pericolul ce pune în pericol supravieţuirea umanităţii este mixajul rasial care dacă nu va fi stopat va conduce la sinuciderea rasei care a civilizat planeta. Motivul invocat este unul simplu, „căsătoriile mixte poluează și distrug sângele iar poluarea genetică întotdeauna conduce la poluare morală”[18].

Trecând la modelul identitar asociat în conformitate cu acest scenariu propriul grup de apartenenţă, românii sunt un neam nobil și vechi, demni reprezentanţi ai rasei superioare. Genele sunt cele care au făcut din poporul român un neam de oameni mândri iar elementul care ne-a ţinut împrună de-a lungul atâtor milenii de „suferinţe și sacrificii” este sângele[19].

În cadrul acestui model simbolic, evreul face parte din categoria largă a Celuilalt. El este non-alb și non-creștin, Încadrarea acestora în rândul celor ce nu aparţin rasei albe conduce la valorizarea sa negativă în aceeași măsură în care se realizează valorizarea negativă a celor de culoare, a romilor, a reprezentaţilor popoarelor arabe. Evreul primește, însă două trăsături suplimentare, sunt cei care i-au oprimat pe creștini încă din perioada Bisericii primare[20] și cei care, prin intermediul reţelelor pe care le conduc, au deschis porţile Europei făcând posibilă pătrunderea elementelor alogene[21], elemente străine ce pun în pericol supravieţuirea fondului genetic autohton.

Sintetizând mesajul construit de acești autori, remarcăm utilizarea a patru perechi antinomice: bine vs rău; alb vs. non-alb; valoros vs. lipsit de valoare; creștin vs. necredincios, eretic, sectant. Românul generic este subsumat primei coloane iar evreul celei de-a doua, ambele definiţii fiind fundamentate rasial. Evreul este valorizat negativ ca oricare dintre celelalte categorii identitare subsumate raselor non-albe dar este în același timp inclus într-o categorie aparte prin nominalizarea acestuia ca factor generator al pătruderii non-albilor în Europa, fenomen ce pune în pericol chiar existenţa celor care au civilizat planeta.

2. Rasist construit prin valorizarea pozitivă a religiilor păgâne

Al doilea model identificat pe dimensiune rasială nu combină datul genetic cu cel religios (în speţă creștin) ci cu cel etnic (în speţă dacic).

Rasa albă este din nou imaginată ca deţinătoare a unei superiorităţi absolute iar mixajul rasial este din nou perceput ca dăunător[22].

Noi, românii aparţinem rasei albe și suntem urmașii unui popor extraordinar, cel dac – creatorii unei civilizaţii unice, avand cel puţin 10000 de ani vechime[23]. În mod curios, germanii sunt și ei urmașii dacilor[24] – un detaliu ce ne face fraţi buni cu cei mai celebrii reprezentanţi ai rasei superioare.

Pământul României este sacru[25] și de aceea tot ceea ce vieţuiește, în mod natural, pe aceste meleaguri, împrumută din sfinţenia locului.

Lucrurile devin însă și mai interesante dacă analizăm discursul construit de acești autori pe dimensiune religioasă. Astfel, în conformitate cu această definiţie a realităţii, creștinismul este valorizat negativ pentru că promovează egalitatea într-o lume inegală[26]. Iar salvarea, din punct de vedere religios, vine dinspre religiile păgâne.

Ca și în modelul prezentat anterior, evreul este un reprezentant al categoriei Celuilalt. Evreii sunt vinovaţi atât pentru criza financiară cât și pentru cea politică[27] și sunt periculoși pentru că urmăresc obţinerea controlului mondial[28]. Principala lor vinovăţie este însă alta iar pentru a o identifica trebuie să privim în urmă cu 2000 de ani. Doi evrei, Iisus și Pavel, au inventat creștinismul[29] și tot conaţionalii acestora din urmă sunt responsabili pentru cele două colecţii de texte ce fundamentează religia creștină, Vechiul si Noul Testament[30]. Cu alte cuvinte, evreii sunt cei ce au inventat religia care, propovăduind egalitatea, legitimează mixajul rasial punând astfel în pericol supravieţuirea rasei albe.

Din nou interesant, deși valorizează negativ creștinismul, întâlnim pe acest site etichete anti-evreiești ce au intrat în limbajul antisemit pe filieră creștină: „spurcaţi”[31], „fii lui Satan”[32], „neamul lui Iuda”[33].

Utilizarea acestor etichete în construirea unui model simbolic ce valorizează negativ creștinismul demonstrează, prin simpla lor prezenţă, înalta puterea de supravieţuire a portretului evreului construit în lumea creștină începând cu secolul II E.C.[34] precum și trecerea acestor etichetării în rândul a ceea ce Berger numește cunoaștere de la sine înţeleasă.

Sintetizând, omul nou pe care acest model îl propune este din nou alb, român (dac) dar păgân iar imaginea evreului și ‘vinovăţiile’ sale se modifică, la rândul său, pentru a se plia acestei noi definiţii a realităţii. Astfel, spre deosebire de primul model în care accentul era pus pe dimensiunea rasial-creștină a modelului identitar propus iar valorizarea negativă a evreului era legitimată prin etichetarea acestora ca prigonitori ai Bisericii primare, de data aceasta, când în construirea propriului model identitar creștinismul este valorizat negativ asistăm la o stereotipizare negativă a evreului legitimată prin etichetarea acestora ca inventatori ai creștinismului.

În concluzie, în interiorul acestei paradigme de sorginte rasistă, clivajul dintre Noi și Ceilalţi este fundamentat rasial, ‘sângele’ fiind cel care ne face să ne naștem și să rămânem iremediabil diferiţi și inegali.

Lumea se împarte, în mod fundamental, între albi și non-albi iar românii sunt demnii reprezentanţi ai primei categorii în timp ce evreii sunt fruntași în rândul celor ce sunt incluși în rândul raselor inferioare.

În funcţie de valorizarea pozitivă, sau dimpotrivă, negativă a Creștininismului, evreii sunt definiţi fie ca cei care au oprimat Biserica primară, fie ca cei care au inventat Creștinismul creând astfel instrumentul prin care a ajuns să fie promovată egalitatea într-o lume inegală. Pericolul la care ne expun este însă același: mixajul intra-rasial și dispariţia.

Mergând mai departe, a doua categorie de construcţii identitare este subsumată naţionalismului și este, așa cum am afirmat deja, dezvoltată pe două direcţii distincte: primul dintre aceste modele pune accentul pe dimensiunea religioasă (în speţă ortodoxă) a românităţii în timp ce cel de-al doilea accentuează filiera etnică, dacică a poporului român.

3. Naţionalist cu accentul pus pe religiozitate

Atunci când luăm în discuţie acest model trebuie, încă din start remarcată absenţa dimensiunii rasiale, identitatea fiind construită pornind de la trei concepte: Limbă – Teritoriu– Religie[35]. În interiorul acestui model, creștinism = ortodoxism iar credinţa ortodoxă este definită ca purtătoare a trăirii religioase autentice, așa cum a fost aceasta lăsată de Iisus Christos[36]. Important de remarcat, nu regăsim în acest model circumscrierea grupului de apartenenţă unor ‘graniţe’ supra-naţionale așa cum se întâmpla în modelele analizate anterior.

Dar cine suntem, în conformitate cu acest scenariu, noi românii?

Suntem, nici mai mult nici mai puţin decât, primul popor constituit în Europa creștină, etnogeneza poporului român realizându-se în anul 324 al erei comune iar creștinarea și latinizarea având loc concomitent[37].

În plus, suntem urmașii direcţi ai Romaniei cu alte cuvinte ai Imperiul Roman de Răsărit. Iar Constantin cel Mare este etnic și spiritual străromân fiind de altfel etichetat ca primul „domnitor român”[38]. Suntem, cu alte cuvinte, nu doar urmașii unuia dintre marile imperii ale lumii vechi ci, mai mult decăt atât, căpătăm individualitate la scară istorică prin împletirea acestui dat etnic de sorginte romană cu un act de convertire la adevărata credinţă, cea creștin ortodoxă. Trecutul glorios al unuia dintre imperiile lumii antice devine parte a propriei noastre istorii căci Romania – Imperiul Roman de Răsărit după convertirea lui Constantin reprezintă forma originară a României, sâmburele din care poporul român a înflorit.

Cum îi regăsim pe evrei în interiorul acestui model simbolic?

Aceștia sunt descriși ca fiind caracterizaţi de spirit mercantil și asociaţi Diavolului[39], două etichete puternice ce permit valorizarea extrem de negativă a reprezentanţilor acestui grup etnic. Însă mai important, cred eu, pentru înţelegerea dinamicii acestui model simbolic, identitatea evreilor este fundamentată etnic și nu rasial fiindu-le, nu întâmplător, refuzată descendenţa din filonul etnic din care s-a născut Iisus. Pentru a înţelege acest mecanism, să nu uităm că în descrierea propriului grup de aparţenenţă, Creștinismul are un rol primordial și de aceea orice legătură între acest sistem de credinţe și cei ce se numesc astăzi pe sine, evrei este în mod convenabil anihilată.

În consecinţă, cei ce astăzi se numesc pe sine evrei nu au nici o legatură cu evreii care au trăit în perioada biblică. Ei nu sunt altceva decât khazari, o populaţie caucaziană convertită la Iudaism în secolul VII al erei comune[40]. Consecinţa decurge în mod firesc: pretenţiile teritoriale pe care evreii le au în Palestina sunt nefondate și lipsite de legitimitate[41] iar pericolul pe care îl reprezintă pentru România este de aceeași natură și este uriaș urmărind, ca și în Palestina, eliminarea cetăţenilor de drept din propria ţară, cu alte cuvinte a românilor din România[42].

Un alt exemplu din aceeași categorie este site-ul www.listanationala.ro. Avem și aici același trinom identitar: Limbă-Teritoriu-Religie, doar că de data aceasta, spiritul creștin, ce fundamentează și de data aceasta românitatea, coboară în istoria noastră timpurie fiind echivalent cu un „mioritism ancestral” ce caracterizează „adâncul fiinţei noastre etnice”[43]. Deloc întâmplător, despre Iisus aflăm două lucruri: a acţionat românește, adică mioritic și a fost trădat de Iuda[44].

Evreii sunt acum descriși ca o etnie venetică[45]. Sunt dușmanii neamului românesc[46] și au preluat rolul statului român urmărind distrugerea noastră ca neam[47]. Pentru a înţelege această construcţie simbolică este necesar să ţinem cont de faptul că pentru acești autori adâncul fiinţei noastre etnice este cristic, ceea ce înseamnă că avem aici o construcţie consonantă cu aceea a unui Iisus ce acţionează românește/ mioritic și este trădat de Iuda, evreii urmărind, în egală măsură uciderea lui Iisus și dispariţia poporului care poartă în adâncurile fiinţei sale etnice nucleul cristic al religiozităţii.

4. Naţionalist cu accentul pus pe etnicitate

Mergând mai departe, al doilea model identitar subsumat naţionalismului accentuează fundamentul dacic al românităţii construind identitatea poporul român prin apelul la trinomul Neam-Limbă-Teritoriu. Religia nu reprezintă pentru acești autori un element fundamental în construirea identităţii grupului de apartenentă și este, de aceea, lăsată deoparte.

Cine suntem, de data aceasta noi, românii?

Suntem un neam de creatori[48], leagănul culturii europene, aici luând naștere prima formă de scriere[49].

Suntem creatorii celui mai vechi alfabet European, strămoș al celorlalte tipuri de alfabet (sumerian, fenician, grec, latin) în mod eronat considerate a fi anterioare celui creat de daci[50].

Mai mult, cel mai vechi oraș construit pe teritoriile locuite de daci datează din epoca neolitică fiind „mai vechi decât piramidele”[51] și demonstrând astfel înalta formă de civilizaţie ce își are leagănul pe aceste meleaguri.

Neamul geto-dacic a fost un neam de viteji și a ţinut piept tuturor imperiilor ce s-au născut, au înflorit și au decăzut de-a lungul istoriei (Imperiul Roman, Hunilor, Imperiului Otoman, Austro-Ungar, Ţarist)[52].

Trecând la cea de-a doua categorie identitară a analizei noastre, evreii sunt și ei descriși pe dimensiune etnică. Sunt khazari, înrudiţi cu hunii, covertiţi la iudaism în secolul VII al erei comune[53]. Până aici descrierea asociată evreilor se aseamănă cu cea deja prezentată în cadrul modelului anterior. Originalitatea acestui model derivă însă, așa cum văzut, din renunţarea la dimensiunea religioasă în construirea modelului identitar al propriului grup și din accentuarea calităţilor civilizatoarea ale acestuia din urmă. În perfectă consonanţă cu această strategie discursivă, deși evreii sunt descriși tot pe dimensiune etnică fiind identificaţi cu aceeași khazari, de data aceasta nu mai este evidenţiată vina de a-l fi ucis pe Christos ci sunt descriși ca un popor fără cultură scrisă, un neam de invadatori, caracterizaţi de instincte criminale și inclinaţi spre jaf[54]. În consonanţă cu ‘destinul lor istoric’, evreii au invadat Principatele Romane[55] iar, în prezent, conduc organismele internaţionale și finanţele lumii[56], planul lor criminal fiind colonizarea României[57].

În concluzie, atunci când modelul paradigmatic de înţelegere a realităţii nu mai este construit prin apelul la rasă, am recuperat un nou scenariu în care diferenţa dintre Noi și Ceilalţi este subsumată specificităţii Neamului, această specificitate fiind fundamentată, așa cum am văzut, fie religios, fie etnic.

În conformitate cu ambele definiţii ale realităţii recuperate, românii sunt urmașii unui neam fără egal iar evreii – cei ce pun în pericol existenţa acestui neam fără egal – sunt identificaţi cu khazarii, un popor caucazian convertit la iudaism în secolul VII al erei comune. Ceea ce este interesant, din punctul meu de vedere, este că în primul caz, acolo unde accentul cade pe creștinismul poporului român, ipoteza khazară este utilizată pentru a demonstra inexistenţa unei relaţii de descendenţă între evreii timpurilor biblice și cei ce astăzi se numesc pe sine evrei. Cu alte cuvinte atunci când creștinismul devine marker identitar funadamental în definirea propriului grup, evreilor le este refuzată descendenţa din trunchiul etnic ce l-a dat pe Christos. În timp ce în cel de-al doilea caz, acolo unde accentul cade pe fundamentul dacic al poporului român, aceeași ipoteză khazară este utilizată, nu pentru a demonstra inexistenţa unei relaţii de rudenie între Iisus și evrei ci pentru a exemplifica natura venetică, sălbatică, necivilizată a acestora, un portret profund diferit de cel asociat dacilor definiţi ca neam de creatori, inventatori ai primului alfabet, leagăn al civilizaţiei europene.

Mai important însă, indiferent de maniera în care este imaginat propriul grup, pericolul pe care evreii îl aduc cu sine este însă de fiecare dată același, anihilarea noastră, a celor ce aparţinem în mod legitim acestui teritoriu.

Antisemitism, Rasism sau Naţionalism?

Revenind la întrebarea formulată în titlul articolului, cred că din perspectivă explicativă toate aceste discursuri trebuie circumscrise unui model xenofob de definire a realităţii, categoria largă a străinului putând fi construită/imaginată pe direcţie rasială (și atunci generează un discurs rasist) sau etnic-naţională (și atunci generează un discurs naţionalist). Evreul, este Celălalt prin excelenţa, un Celălalt valorizat extrem de negativ, și a cărui imagine este dependentă de cadrul paradigmatic în care se plasează autorii acestor modele discursive.

Mai mult, modul în care este imaginat evreul generic este dependent de modul în care este imaginat românul generic: mitul fundamental în jurul căruia gravitează întreaga construcţie discursivă generând punctul în care cele două categorii identitare se întâlnesc la nivel explicativ pentru a se separa la nivel ontologic.

Din această perspectivă Langmuir pare a avea dreptate și mă întorc la citatul de la care am pornit prezenta analiză: „abstracţia pe care discursul xenofob sau antisemit o crează (‘străinul’sau ‘evreul’ generic), nu ne spune nimic despre caracteristicile reale ale evreului ci ne oferă informaţii despre ceea ce creatorii unui astfel de discurs doresc cu disperare să creadă despre propriul grup de apartenenţă[58].”

Astfel, dacă ne raportăm, din perspectiva propusă de Langmuir, la lumile simbolice pe care le-am recuperat, dependenţa dintre cele două categorii identitare (românul și evreul generic) devine evidentă:

– NOI suntem reprezentanţii rasei superioare – evreii sunt paraziţi;

– NOI suntem inventatorii a tot ceea ce are umanitatea mai valoros – evreii sunt cei ce au deschis calea mixajului intra-rasial/ inter-etnic;

– NOI suntem un neam nobil – evreii sunt spurcaţi;

– NOI suntem unicul popor născut creștin – evreii l-au ucis pe Iisus;

– NOI suntem demnii urmași ai religiilor păgâne ale strămoșilor noștrii geto-daci – evreii sunt cei care au inventat creștinismul;

– NOI suntem leagănul civilizaţiei Europene – evreii sunt un popor sălbatic, caucazian;

– NOI purtăm în străfundurile fiinţei noastre etnice soluţia problemelor lumii de mâine – evreii sunt cei ce conduc lumea spre dezastru și distrugere.

Fiecare dintre modelele identitare recuperate își păstrează propria particularitate iar modul în care este construit portretul evreului urmează aceeași schemă descriptivă cu cu cea utilizată atunci când este construită imaginea românului generic. Din această perspectivă, „evreul” recuperat de pe aceste site-uri poate avea strămoși diferiţi și vinovăţii distincte. El poate fi cel ce a inventat creștinismul sau dimpotrivă cel ce i-a prigonit pe primii creștini, poate fi înţeles pe dimensiune rasială sau dimpotrivă pe dimensiune etnică, etc. Totuși, dincolo de aceste diferenţe, evreul prezent pe aceste site-uri, indiferent de modelul identitar ce îi este subsumat, este mereu imaginat ca cel ce pune în pericol propria noastră supravieţuire particularizarea etichetării negative realizându-se în funcţie de elementul fundamental în jurul căruia este focalizată etichetarea pozitivă a ingrup-ului (rasă, religie, etnie, etc).

Mai mult, setul de perechi antinomice enunţate mai sus demonstrează, din punctul meu de vedere, că învinovăţirea evreului pentru toate relele imaginabile a devenit în cadrul acestor modele discursive fapt social, devenind astfel parte a manierei legitime de definire a realităţii. Însă modul în care „arată” acest etern vinovat și vinovăţiile ce îi sunt asociate sunt determinate nu de modul în care arată în mod obiectiv evreul ci de portretul ideal pe care acești autori îl asociază propriului grup de apartenenţă.

 

Bibliografie

Augustin, 1974, Expositions on the Book of Psalms în Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Chrurch, vol. VIII, WM.B. Eerdmans Publishing Company.

Berger, Peter, Luckmann, Thomas, 1975, The Social Construction of Reality – A Treatise in the Sociology of Knowledge, Penguin Books.

Braudel, Fernand, 1994, Gramatica civilizaţiilor, București: Meridiane.

Chrysostom, John, 1979, Discourses Against Judaizing Christians, The Catholic University of America Press.

Constitution of the Holy Apostles în The Ante-Nicene Fathers – The Writings of the Fathers down to A.D. 325, vol. VII, Fathers of the Third and Fourth Centuries, Edinburgh: T&T Clark.

Cyril of Jerusalem, 1978, „The Catechetical Lectures of St. Cyril Archbishop of Jerusalem” în Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, vol. VII (second series), Cyril of Jerusalem and Gregory Nazianze, WM.B. Eerdmans Publishing Company.

Delumeau, Jean, 1986, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII) – o cetate asediată, București: Editura Meridiane.

Drumont, Edouard, 1994, La France juive, Charlemagne.

Justin Martyr, 1996, First Apology în The Ante-Nicene Fathers – The Writings of the Fathers down to A.D. 325, vol. I, The Apostolic Fathers, Justin Martyr, Iranaeus, Edinburgh: T&T Clark.

Langmuir, Gavin, 1990, History, Religion, and Antisemitism, University of California Press.

Langmuir, Gavin, 1990, Toward a Definition of Antisemitism, University of California Press.

Leo the Great, 1979, „Sermon LXVII: On the Passion XVI: Delivered on the Sunday” în Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, vol. XII, The Letters and Sermons of Leo the Great, WM.B. Eerdmans Publishing Company.

Lippmann, Walter, 1922, Public Opinion, George Allen & Unwin, Ltd, London.

Schutz, Alfred, 1967, The Phenomenology of the Social World, Northwestern University Press.

 

NOTE