Balansarea este comportamentul recomandat și corect pentru Waltz iar teoria balanţei de putere determină faptul că statele, în cele din urmă, se vor comporta astfel încât se vor forma balanţe.[1] Structura este cea care determină fie balansarea, fie alinierea, iar Waltz afirmă că în cadrul unei structuri ierarhice alinierea va fi comportamentul adoptat de către unităţi în timp ce în sistemul internaţional statele mai degrabă vor balansa decât se vor alinia.[2]

În cadrul acestei lucrări voi discuta despre conceptul de balansare în cadrul teoriei neoraliste a lui Waltz și fezabilitatea asumpţiilor ei în ceea ce privește sistemul internaţional și presiunile structurale pe care statele le suportă.

În cadrul primei părţi a lucrării voi trata din punct de vedere teoretic balanţa de putere la Waltz observându-i astfel limitele, dar și modul în care este conceptualizată. Voi încerca să răspund la următoarele întrebări: Cum răspund statele la presiunile structurii? De ce este balansarea comportamentul corect la Waltz? Doresc să am această abordare pentru a face mai clar demersul ce intenţionez să-l am în cadrul acestei lucrări și mai ales pentru a evidenţia punctele asupra cărora aș dori să mă axez.

În cea de-a doua parte voi aborda un studiu de caz pe evenimentele de după Războiul Franco-Prusac și unirea Germaniei făcând clar contextul ce urmează să fie analizat. În cea de-a treia parte a lucrării voi analiza asumpţiile waltziene asupra studiului de caz ales. Aceast demers are drept scop o analiză a asumpţiilor lui Waltz cu privire la teoria Balanţei de putere în contextul Germaniei unificate după Războiul Franco-Prusac. Voi încerca să verific de ce nu avem balansare după evenimentele de dupa 1871 și de ce avem balansare tocmai în anul 1894 când se constituie alianţa Franco-Rusă.

I

În cadrul teoriei lui Waltz, statele sunt actori unitari care caută în primul rând conform unei logici de self-help, supravieţuirea și în cel mai bun caz să domine pe alţii dacă este posibil.[3] În cadrul unui sistem anarhic structura acţionează asupra statelor cauzând de multe ori rezultate pe care acestea nu le intenţionează, iar această asumpţie poate fi aplicată și în cazul balanţelor de putere.

Balanţa de putere tinde să se formeze indiferent dacă doar unele state sau dacă toate urmăresc să stabilească și să menţină o balanţă.[4] Balanţa de putere este un produs sistemic și se formează de cele mai multe ori independent de intenţia statelor. Astfel, statele vor adopta două tipuri de comportamente: fie vor balansa fie se vor alinia. Aceste două comportamente sunt intrinsec legate de prinicipiul ordonator al sistemului. Dacă avem un sistem ierarhic atunci unităţile se vor alia cu cei mai puternici pentru a împiedica pe oricine ar dori să ia sceptrul puterii.[5] Într-un sistem anarchic, Waltz afirmă că balansarea este „comportamentul corect acolo unde victoria unei coaliţii îi lasă pe membrii mai slabi ai coaliţiei câștigătoare la dispoziţia celor mai puternici”.[6] Statele fie vor balansa intern prin sporirea capabilităţilor economice sau forţei militare fie vor balansa extern prin constituirea de alianţe sau vor adopta practicile de success ale statului mai puternic și eficient (emulaţie).[7]

Pentru Waltz acumulările mari de putere sau hegemoniile vor duce automat la balansare.[8] Astfel afirmaţia conform căreia balansarea este comportamentul corect poate primi două răspunsuri: fie pe de o parte pentru a-și legitima asumpţiile cu privire la teoria balanţei de putere sau pentru presupoziţia conform căreia puterea nebalansată este un pericol pentru ceilalţi.[9] În cele ce urmează îmi voi argument cele două poziţii pentru a face mai clară critica pe care o fac demersului lui Waltz.

În primul rând balansarea este pentru Kenneth Waltz indusă structural și în alte părţi o consideră a fi chiar un proces natural.[10] Însă avem numeroase cazuri în istorie prin care se pot trage concluzii contrarii. În lucrarea sa, „Unanswered Threats: A Neoclassical Realist Theory of Underbalancing”, Randall Schweller identifică patru cazuri în istorie în care deși prescripţiile teoretice waltziene ar fi indicat balansarea aceasta nu s-a produs.[11] De asemenea Andrei Miroiu și Simona Soare identifică alte două cazuri în care balansarea nu este acţiunea preferată de state ci mai degrabă alinierea enumerând decizia Italiei de a se alinia Puterilor Axei și decizia Austriei de a intra de partea Marii Britanii în Razboiul Crimeii (1854-1856).[12]

Astfel putem observa că balansarea nu este tocmai o regularitate sistemică ci de multe ori acest process tinde să devină periferic. Waltz afirmă faptul că teoria sa nu explică și nici nu poate fi contrazisă de particularităţi iar adoptarea altor comportamente decât balansarea nu face parte din preocupările teoriei sale sistemice ci este de domeniul teoriilor la nivel de unitate.[13] Deși această afirmaţie face teoria sa într-o oarecare măsură irefutabilă el nu precizează clar atunci cand o excepţie devine o regulă sau un comportament capătă caracter sistemic. Waltz nu trasează o linie clară între ceea ce numește regularitate la unele procese induse sistemic și regularitate în cazul excepţiilor. Nu precizează când o excepţie nu mai poate fi numită astfel și când un anumit proces îi poate fi atașată o cauzalitate sistemică.

Ce-i drept de-a lungul Războiului Rece putem identifica de cele mai multe ori comportament de balansare dar aceasta nu poate să-l îndreptăţească pe Waltz să catalogheze comportamentul de balansare ca fiind unul automat și mai mult, natural. De altfel se poate observa o adeziune deosebită a lui Waltz pentru perioada Războiului Rece găsind astfel o influenţă destul de mare a perioadei în care trăiește pentru teoria pe care o concepe. Un alt exemplu este configuraţia sistemică pe care o privilegiază, aceasta fiind bipolaritatea.[14]

Pe de altă parte, cel de-al doilea caz pe care aș dori să-l prezint este afirmaţia lui Waltz conform căreia puterea nebalansată este un pericol pentru celelalte state și le poate ameninţa oricând securitatea. Un răspuns foarte puternic pe care Waltz îl poate primi pentru această afirmaţie este cel al susţinătorilor teoriei stabilităţii hegemonice.[15] Hegemonii nu mai sunt acele imperii care își doresc să cucerească teritorii după teritorii ameninţând continuu supravieţuirea altor state. De asemenea un exemplu recent este hegemonia Statelor Unite care cel puţin până în prezent nu a pus în pericol supravieţuirea unui stat. Desigur interesele sale se întind pe toată suprafaţa globului iar acestea se pot ciocni de alte interese divergente ale altor state însă până acum nu am avut o deflagraţie între aceasta si alte state.

Astfel prin cele două puncte evidenţiate mai sus putem observa unele deficienţe în ceea ce privește modul în care este consituită teoria lui Waltz. De asemenea parcimonia pe care o adoptă în cadrul teoriei sale îi dă un caracter de multe ori irefutabil, însă cu toate acestea după cum am putut observa există în unele puncte slabe în această teorie pe care urmează să le clarific prin prisma studiului de caz.

În cele ce urmează voi aborda studiul de caz asupra consecinţelor Războiului Franco-Prusac dar și a unificării Germaniei pentru a observa când și de ce a avut loc balansarea pentru a putea analiza în cea de-a treia parte modul în care prescripţiile teoriei waltziene sunt în conformitate cu situaţiile empirice.

II

Deși are rădacini foarte vechi Războiul Franco-Prusac a marcat începutul Europei Moderne în toate sensurile fiind cel mai mare război ce s-a produs între războaiele napoleoniene și Primul Război Mondial.[16] Deși războiul a început în 19 iulie 1870 acesta ar fi putut foarte ușor să înceapă în 1867, 1868 sau 1869 deoarece Franţa și Prusia au fost foarte aproape de război în toţi acești ani, însă aceasta nu s-a întamplat deoarece Bismarck mai dorea să câștige timp pentru a răspândi mai mult idea de naţiune Germană în timp ce Napoleon al III-lea dorea să-și ducă la bun sfârșit unele reforme ale armatei.[17] Acest război a marcat înfrângerea covârșitoare a Franţei de către Prusia dar și unificarea Prusiei cu toate celelalte 24 de state germane sub statul German. Unificarea a avut loc 18 ianuarie 1871 în Camera Oglinzilor din Palatul de la Versailles și prevedea incorporarea în cadrul Germaniei și cele două provincii Alsacia și Lorena provocându-se astfel o dușmănie ireconciliabilă a Franţei și un sentiment permanent de revanché.[18]

Aceste evenimente au produs o schimbare profundă a modului în care arăta până atunci scena internaţională iar Benjamin Disraeli surprinde cel mai bine această schimbare afirmând faptul că războiul Franco-Prusac reprezintă revoluţia Germaniei care este un eveniment politic mai mare decât revoluţia Franceză iar lumea s-a schimbat, balanţa de putere fiind complet distrusă.[19] De altfel acest proces continuu de ascensiune al Germaniei nu a început după 1871, ci el își are începuturile încă din 1866 după victoria Prusiei în faţa Austriei. Este adevărat, avântul cel mai puternic a avut loc după 1871 când asistăm la unirea Germaniei și astfel la o reconfigurarea a sistemului internaţional din secolul al XIX-lea. Superioritatea Germaniei înainte de unire era deja clară și devansa Franţa, amintind aici faptul că Prusia avea cu o treime mai multe trupe decât Franţa iar după 1866 armata Prusiei a crescut de la 70 de regimente de infanterie la 105.[20]Mai mult, Prusia și Saxonia devansau producţia de cărbune a Franţei cu trei la unu iar în cazul căilor ferate situaţia era de asemenea în favoarea Prusiei.[21] (vezi Anexa 1)

Deși Germania a cunoscut o ascensiune atât de mare, prin politca dusă, Bismarck a reușit să mascheze apariţia acestor asimetrii de putere din sistemul internaţional evitând „le cauchemar des coalitions” conform căruia o coaliţie, în special între Franţa și Rusia, ar putea contesta poziţiile câștigate până atunci de Germania.[22] Prin sistemul de alianţe conceput, Bismarck a reușit să nu ducă la destabilizarea sistemului și să nu antagonizeze celelalte mari puteri, cel puţin din punct de vedere al percepţiilor, astfel a reușind să menţină Germania într-o poziţie defensivă pentru păstrarea teritoriilor câștigate. Bismarck a conceput o „echilibristică pe muchie de cuţit” cu cele 5 mari puteri Europene reușind să încadreze Germania în Tripla Alianţă cu Austria și Italia iar cu Rusia a acesta a păstrat Tratatul de Reasigurare. În același timp Franţa îi era ostilă iar Marea Britanie era indisponibilă datorită politicii de „splendidă izolare”.[23] De asemenea acesta a evitat să se implice în „problema orientală” afirmând că „această chestiune nu merită nici măcar oasele unui grenadier din Pomerania.”[24]

Disraeli a afirmat faptul că balanţa de putere a fost destrămată imediat după înfrângerea Franţei și unificarea Germaniei, însă acest lucru nu a avut drept consecinţă constituirea unei noi balanţe. Bismarck prin abilităţile sale a reușit să menţină un echilibru fragil până la plecarea sa in 1890 atunci când a fost demis de către Wilhelm al II-lea. Timp de 19 ani avem o putere nebalansată de către nicio mare putere datorită abilităţilor deosebite ale lui Bismarck. După plecarea sa, Wilhelm al II-lea împreună cu consilierii săi au refuzat să prelungească Tratatul de Reasigurare distrugând toată înţesătura de alianţe a Germaniei ce menţinea sistemul European în echilibru, motivând această decizie prin faptul că Tratatul de Reasigurare este un obstacol în calea formării unei alianţe cu Marea Britanie.[25] Noul cancelar Caprivi a mărturisit că „pur și simplu nu dispunea de abilitatea lui Bismarck de a jongla cu opt mingi în același timp” iar aici putem invoca o observaţie a lui Kissinger conform căreia mașinaţiunile lui Bismarck au avut peste timp un efect de destabilizare deoarece contemporanii săi au avut dificultăţi foarte mari în a înţelege natura acestor aranjamente.[26]

III

În cea de-a treia parte a lucrării voi aborda studiul de caz tratat mai sus din perspectiva waltziană pentru a observa dacă balansarea a avut loc și de ce a avut loc în 1894. Voi surprinde prescripţiile teoriei lui Waltz dar și incongruenţele sale cu realitatea empirică. Desigur, nu doresc prin acest caz să demostrez invaliditatea teoriei waltziene ci într-o oarecare măsură efectele parcimoniei teoretice asupra puterii explicative a teoriei.

Conform lui Waltz, interesul primar al statelor aflate în anarhie este de a supravieţui, astfel acestea vor balansa orice concentrare de putere prin mijloace interne sau prin constituirea de alianţe fie emulând practicile de success ale potenţialului hegemon ce îl ameninţă.[27]

În ceea ce privește cazul ales, Waltz precizează faptul că deși avem alianţa dintre Germania și Austro-Ungaria în 1879 ce destabilizează sistemul, „Franţa și Rusia au așteptat până în 1894” iar această întârziere trebuie analizată din perspective diplomaţiei și a politicii duse în cei 15 ani.[28] Însă după cum am putut vedea în studiul de caz asimetriile de putere dintre Prusia/Germania și celelalte state au început cu mult timp în urma anului precizat de către Waltz. Superioritatea prusacă era covârșitoare atât în ceea ce privește armata cât și resursele dar și infrastructura. Astfel ascensiunea Germaniei își are rădăcinile mai mult între anii 1860-1870 însă până în 1894 nu avem niciun comportament așa cum indică Waltz. De altfel, Waltz afirmând că statele vor balansa la un moment dat fie intern, fie extern poate atribui oricărei acţiuni a statului caracterul de balansarea (exceptând sinuciderea naţională) astfel adoptând parcimonia teoretică devine neclar dacă demersul său este destul de eficient.[29]

De asemenea balansarea devine mult mai urgentă dupa 1871 atunci când Franţa este înfrântă iar Germania se unifică însă nu avem un astfel de comportament. Nevoia balansării este clar înfăţișată de către ministrul francez Thiers care căuta inutil ajutor din partea altor naţiuni europene pentru a preveni distrugerea balanţei de putere de către Germania însă acesta a afirmat faptul că „Europa nu este de găsit.”[30] Din această afirmaţie putem observa faptul că motivele sunt mult mai profunde iar teoria waltziană este limitată în faţa acestor aspecte.

Pe de o parte este de luat în calcul iscusinţa lui Bismarck de a nu antagoniza marile puteri dar și erodarea coeziunii elitei transnaţionale monarhice ce oferea legitimitate sistemului și făcea din pastrarea balanţei de putere un scop pentru marile puteri implicate, acel „raison de systéme.”[31] Deși are scopul asumat de a nu explica politica externă, Waltz își diminuează substanţial puterea de explicare a teoriei sale în ceea ce privește perioada pe care o am în vedere. Accentuând cel de-al doilea aspect menţionat mai sus putem observa faptul că Waltz nu reușește să analizeze „prin lentilele” teoriei sale stabilitatea frapantă de după Congresul de la Viena menţinută de Concertul de Putere și de elita transnaţională ce era unită de un consens asupra unor valori și interese comune. Waltz se mulţumește cu afirmaţii destul de vagi precum „balanţa odată perturbată va fi refăcută într-un fel sau altul.”[32]

De asemenea este discutabilă și balansarea de la 1894 a Franţei și a Rusiei împotriva Germaniei. Aflându-ne în paradigma neorealistă putem afirma faptul că aceste comportamente de balansare au fost induse de sistem. Din contră, putem observa faptul că aceasta a survenit și din ameninţările percepute de Rusia atunci când Wilhelm al II-lea a venit la putere în Germania și a refuzat să prelungească Tratatul de Reasigurare.[33] De altfel, tot sistemul de alianţe conceput de către Bismarck a fost destabilizat și distrus în cele din urmă de Wilhelm al II-lea și Caprivi.

Obsevând aspectele punctate mai sus, putem afirma că teoria lui Waltz nu este invalidată de acest caz, din contră balansarea Franţei și a Rusiei este în conformitate cu asumpţiile sale asupra balansării. Urmând parcimonia teoretică, Waltz își constituie teoria ca fiind într-o oarecare măsură irefutabilă, însă în același timp capacitatea explicativă este amputată semnificativ de acest demers. Dorind să surprindă doar stabilitatea din sistem, Waltz decupează o parte din istorie și uneori o manipulează pentru a se încadra în parametrii săi teoretici, fără a lua seamă de faptul că istoria este un proces dinamic ce se redefinește continuu, iar indivizii nu sunt doar obiectele structurilor ci și cei care o configurează și o influenţează prin deciziile lor.[34] Astfel după cum putem observa din teoria lui Waltz, cu cât aceasta este mai riguroasă din punct de vedere teoretic (epistemologic dar și metodologic) cu atât mai mult capacitatea explicativă a proceselor empirice se reduce sau se ajunge la unele generalizări echivoce.

 

Bibliografie

Badsey, Stephen, „The Franco-Prussian War 1870-1871”, Osprey Publishing

Dîrdală, Lucian-Dumitru, „Neorealismul”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), „Manual de relaţii internaţionale”, Polirom, Iași, 2006

Dougherty, James E., Robert L. Pfaltzgraff Jr., „Contending Theories of International Relations”, Harper & Row, New York, 1990

Gilpin, Robert, „War and Change in World Politics”, Cambridge Univeristy Press, Cambridge, 1981

Keohane, Robert, „After Hegemony”, Princeton Univeristy Press, New Jersey, 1984

Kissinger, Henry, „Diplomaţia”, ALL, București, 2007

Miroiu, Andrei, Simona Soare, „Balanţa de Putere”, în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de relaţii internaţionale, Polirom, Iași, 2006

Morgenthau, Hans J., „ Politica între Naţiuni – Lupta pentru putere și lupta pentru pace”, Polirom, Iași, 2007

Schweller, Randall, „Unanswered Threats: A Neoclassical Realist Theory of Underbalancing”, în „International Security”, vol. 29, nr. 2, (2004)

Walt, Stephen M., „Alliance formation and the Balance of World Power”, în „International Security”, Vol 9, Nr. 4 (primăvara, 1985)

Waltz, Kenneth, „Structural Realism after the Cold War”, în „International Security”, vol. 25, nr. 1 (vara, 2000)

Waltz, Kenneth, „Teoria Politicii Internaţionale”, Polirom, Iași, 2006

Waltz, Kenneth, „The Emerging Structure of International Politics”, în „International Security”, vol. 18, nr. 2 (toamna, 1993)

Watson, Adam, „The Evolution of International Society”, Routledge, Londra, 1992

Wawro, Geoffrey, „The Franco Prussian War: The German Conquest of France 1870-1871”, Cambridge Univesity Press, Cambridge, 2003

Wohlforth, William C., Richard Little, Stuart J. Kaufman, David Kang, Charles A. Jones, Victoria Tin-Bor Hui, Arthur Eckstein, Daniel Deudney and William L. Brenner, „Testing Balance of power Theory in World History”, „European Journal of International Relations”, vol. 13, nr. 155

 

Anexa 1

State	1860	1880	1890
Franţa	9.167 km	23.089 km	38.109 km
Prusia/Germania	11.089 km	33.838 km	51.678 km
Marea Britanie	14.603 km	25.060 km	30.079 km
Rusia	1.626 km	22.865 km	53.234 km

Sursa: „Modern History Sourcebook: Spread of Railways in 19th Century”, http://www.fordham.edu/halsall/mod/INDREV6.asp, 09.06.2012.

 

 

NOTE