Introducere

Scopul acestei lucrări este de a arăta faptul că Marea Britanie a jucat un rol deosebit de important în solidificarea angrenajului european de securitate prin crearea, a ceea ce se numește, Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA). În cadrul acestui demers de cercetare, îmi propun să analizez atât politicile britanice de securitate și măsurile adoptate pe plan intern, cât și acţiunea externă menită a coagula dimensiunea de securitate la nivelul Uniunii Europene. Pe lângă caracterul transdisciplinar al cercetării de faţă, aceasta caută să ofere explicaţii asupra unor acţiuni britanice care au dus la constituirea PESA și mai ales, caută să ofere răspuns întrebării referitoare la preferinţa englezilor pentru domeniul securităţii. De asemenea, cercetarea oferă explicaţii pentru schimbarea de atitudine a Marii Britanii, care timp de jumătate de secol fusese reticentă faţă de elaborarea unei arhitecturi de securitate la nivel comunitar.

Din punct de vedere politic, pierderea alegerilor de către conservatori și câștigarea lor de către laburiști, în primăvara anului 1997, a deschis drumul unei noi viziuni, atât în relaţia comunitară, cât și în ceea ce privește organizarea securităţii europene. Dincolo de ideologia ce stătea la baza Partidului Laburist, dezideratele și principiile acestora erau bine definite și reprezentau o contradicţie vădită faţă de perspectiva conservatoare. Spre exemplu, legat de politica externă, Marea Britanie urma să revină la cârma sistemului internaţional[1], asumându-și noi sarcini și în interiorul construcţiei europene. În ceea ce privește securitatea, laburiștii se angajau într-o campanie de reformare, fără a pune la îndoială atașamentul faţă de NATO[2].

Contextul preluării mandatului de către Tony Blair era unul aparte, mai ușor de abordat decât cel de la sfârșitul Războiului Rece, dar mult mai greu de analizat. Situaţia internaţională era din ce în ce mai fluidă, zonele fierbinţi din Balcani continuau să existe, iar presiunile intraeuropene cu privire la regândirea rolului Statelor Unite în apărarea europeană rămâneau valabile. Noi riscuri și ameninţări apăreau din diferite zone ale mapamondului, iar continua dezvoltare tehnologică împingea guvernele spre o aprofundare a căutării de noi resurse și materii prime. Sistemul Naţiunilor Unite părea a fi depășit în unele momente, iar mecanismele de apărare colectivă necesitau o transformare accentuată. La nivelul Uniunii Europene, promisiunea construirii unei politici de apărare comună și a unor instituţii capabile să implementeze decizia de securitate apăsa tot mai mult pe umerii liderilor europeni.

Decizii interne de securitate

Perspectiva laburistă asupra securităţii nu a fost diferită, în esenţă, de angajamentele asumate de Marea Britanie de-a lungul istoriei sale postbelice. Astfel, atlanticismul declarat, prioritizarea relaţiilor cu Alianţa Nord-Atlantică și dorinţa creării unui „pod între Statele Unite și Europa”[3], cu Marea Britanie în centru, rămâneau dezideratele politicii externe și de securitate. Pe plan militar, noile ameninţări și stabilirea unei noi definiţii a interesului naţional au avut un impact deosebit asupra restructurării și reorganizării armatei. Din punct de vedere politic, organizarea securităţii și apărării urma să fie, conform secretarului apărării, atât responsabilitatea puterii, cât și a opoziţiei[4]. Aranjarea unui consens la nivelul clasei politice britanice reprezenta un demers important, menit a reuni viziuni și a construi strategii dincolo de aspectele ideologice, îndepărtând astfel caracterul vetust al politicii externe duse de conservatori. Totodată, deschiderea de care dădea dovadă Marea Britanie faţă de realizarea unui mecanism comunitar de securitate constituia un inedit în istoria sa postbelică. Retrospectiv, britanicii au fost reticenţi faţă de integrarea în proiectul european, fiind mult mai încântaţi de o colaborare transatlantică și de organizarea securităţii europene sub auspiciile Alianţei Nord-Atlantice și ale Uniunii Europei Occidentale.

Anii 1997 și 1998 au reprezentat momente cheie în cristalizarea unei noi dimensiuni în privinţa securităţii. Marea Britanie se angaja să aloce un buget mai mare domeniului apărării, iar acest lucru urma să se facă treptat, de-a lungul unei perioade de câţiva ani[5]. Creșterea de buget trebuia să acopere cheltuieli pentru dotarea tehnică a armatei, inclusiv prin realizarea unor proiecte europene, cum erau construirea fregatelor Horizon, a avioanelor Eurofighter și a vehiculelor blindate[6]. Tehnologia modernă și asigurarea unor noi modalităţi de ripostă în caz de atac au fost considerate vitale pentru modernizarea sectorului militar britanic. Pe plan extern, Marea Britanie își propunea să aprofundeze participarea în misiunile internaţionale, atât cele de menţinere a păcii, cât și cele de apărare colectivă[7]. De asemenea, asigurarea securităţii „teritoriilor de peste mări”[8], Falkland, Gibraltar, Cipru era privită ca o necesitate la nivelul cabinetului Blair. În privinţa capacităţii nucleare, guvernul laburist a urmărit reformarea prin instrumente de reducere a arsenalului nuclear și de reconfirmare a importanţei capacităţii nucleare în apărarea ţării. Din punct de vedere instituţional, în cadrul Ministerului britanic al Apărării se dorea constituirea unei structuri, cu rol în coordonarea și în îmbinarea celor trei forţe importante, terestră, maritimă și aeriană, care să acţioneze extrem de rapid[9]. Reforma strategiei britanice de securitate s-a realizat pe fondul unei doctrine laburiste mult diferite faţă de cea conservatoare, deși din punct de vedere strategic, angajamentele britanice rămâneau neschimbate. Diferenţa era reprezentată de o viziune mai largă, ce analiza securitatea dincolo de umbrela NATO și de arhitectura juridică a UEO. În ciuda creării de forţe militare transferate de la NATO către UEO, „forţele întrunite multinaţionale operaţionale”[10], în care militarii britanici ocupau un loc central, Marea Britanie a căutat să-și dezvolte capabilităţile și în mod autonom, comportându-se ca o forţă de primă mână, lider în relaţiile internaţionale și în politicile militare.

Un aspect important în analiza abordării securităţii de către Marea Britanie îl reprezintă riscurile și ameninţările la adresa intereselor sale economice și strategice, suveranităţii și poporului britanic. În comparaţie cu perioada Războiului Rece, sistemul internaţional era mult diferit, arhitectura de securitate era mai complexă și crea un inedit din punct de vedere istoric, iar potenţialii adversari ai Marii Britanii erau mult mai greu de identificat. Dificultatea în a oferi perspective și actele de agresiune tot mai complexe, coroborate cu încălcarea drepturilor omului au condus la realizarea unor instrumente menite să ofere un răspuns prompt. Astfel, laburiștii au realizat planul unei colaborări instituţionale extrem de performante și rapide, în care informaţia brută, analiza și decizia să fie elaborate într-un timp foarte scurt[11]. Pregătirea pentru a face faţă ameninţărilor secolului XXI a reprezentat o provocare majoră pentru guvernul laburist și pentru Tony Blair, schimbarea principiilor și tranziţia spre o forţă militară dinamică, flexibilă și mobilizabilă rapid au constituit piloni de reformă ai securităţii engleze. Totodată, teoriile ortodoxe cu privire la colaborarea transatlantică și rolul capabilităţii nucleare engleze rămâneau valabile și în epoca globalizării și a diversificării tipologiei actorilor internaţionali[12]. Cooperarea transatlantică desfășurată pe baze aprofundate, inclusiv la nivelul relaţiilor dintre serviciile secrete, a reprezentat principalul pilon al asigurării securităţii britanice.

Guvernul britanic, ce se angajase într-o politică externă dinamică și globală, accentuând importanţa Europei ca pilon de securitate, era nevoit să facă pasul spre punerea în practică a principiilor folosite în câștigarea alegerilor. Refuzul de a participa în alte mecanisme europene a pus presiune pe decidenţii de la Londra, conducându-i spre obţinerea unui rol major în politica de securitate[13]. Presiunea europeană, în special cea franco-germană, pentru realizarea unei structuri continentale de apărare, conjugată cu faptul că NATO sprijinea transferul de capabilităţi spre Europa, chiar și pentru misiunile conduse de europeni[14], au constituit principalele oportunităţi de construire a conceptului european de securitate și apărare, sesizate prompt de britanici[15].

Regatul Unit, arhitectul securităţii europene

De-a lungul celor șase luni de conducere efectivă a Uniunii Europene, între ianuarie și iunie 1998, Marea Britanie a încercat promovarea unor noi principii accentuând coordonarea în privinţa politicii externe și a luptei împotriva terorismului[16]. Retorica laburistă privind importanţa politicii de securitate a Uniunii Europene a început să fie implementată cu o celeritate aproape neverosimilă. Importanţa securităţii în mentalul colectiv al britanicilor se datorează poziţiei ocupate de Regatul Unit în sistemul internaţional. Parteneriatul cu Statele Unite, cel mai important actor de pe scena internaţională, a avut o mare influenţă asupra implicării britanice în securitatea europeană. Ţinând seama și de experienţa istorică a Regatului Unit, ca lider în relaţiile internaţionale, obișnuit să creeze alianţe strategice, să le gestioneze și să se implice în acţiuni în diferite colţuri ale lumii, devine vizibilă preferinţa britanică pentru securitate. Pe de altă parte, ducând o politică pragmatică, liderii de la Londra au sesizat insecuritatea prezentă pe scena europeană, dilemele de securitate franceze și au decis să profite, implicându-se în adoptarea unei strategii comune.

Primul moment important în analiza deciziei de constituire a Politicii Europene de Securitate și Apărare îl reprezintă Consiliul European de la Cardiff ce a deschis seria de negocieri pentru implementarea Tratatului de la Amsterdam și dezvoltarea mecanismelor referitoare la acţiunea externă și apărare[17]. Practic, dezbaterea privind rolul Uniunii Europene, în contextul adoptării monedei unice și a perfecţionării procesului de extindere, a fost reprezentată de o suită de întâlniri la nivel înalt. La întâlnirea informală de la Pörtschach, Tony Blair a preluat iniţiativa, invitând liderii europeni să reflecteze asupra faptului că „Uniunea Europeană are nevoie de o voce coerentă și autoritară în afacerile internaţionale, susţinută de o capacitate militară credibilă”[18]. La scurt timp, hotărârea Marii Britanii a frapat întreaga comunitate internaţională. Tony Blair a participat la o întâlnire bilaterală cu președintele Franţei, Jacques Chirac, în urma căreia s-a decis imprimarea unei politici autonome de gestiune a crizelor la nivelul UE[19]. Acordul bilateral franco-britanic, construit pe baza experienţei pozitive din Bosnia, a stârnit unele suspiciuni la Washington, prin utilizarea conceptului de autonomie și prin participarea Franţei, care nu mai avea structura militară integrată în NATO[20]. Decizia de la Saint-Malo avea implicaţii mult mai adânci pentru dimensiunea euro-atlantică de organizare a securităţii. Uniunea Europeană trebuia să aibă capacitate de planificare strategică multifuncţională și surse de informaţii secrete[21], instrumente pe care NATO le utiliza deja. Acest angajament juridic constituia ideea că, în viitor, Uniunea Europeană putea deveni concurent direct al NATO, fapt ce ar fi redesenat complet strategiile și planurile de securitate postbelice.

Dincolo de faptul că europenii nu erau capabili să realizeze singuri planificarea strategică din considerente politico-economice, declaraţia de la Saint-Malo nu a operat vreo schimbare faţă de conceptul de apărare colectivă, păstrat în continuare sub umbrela de securitate nord-atlantică și nici nu a modificat structura apelului la capabilităţi NATO[22]. Mai pragmatic, după Saint-Malo, Uniunea Europeană urma să facă gestiune de criză unde NATO nu se implica, trebuia să aibă forţe armate care să intervină rapid în cazul unei ameninţări și să fie susţinute de o industrie puternică a apărării dezvoltată în interiorul UE. Pentru britanici, decizia de la Saint-Malo a reprezentat o uriașă provocare, din perspectiva opţiunii strategice. Astfel, în urma acestei decizii, era mult mai greu de menţinut un echilibru între Statele Unite și Europa, prin prisma NATO și UE, iar rolul de pod între cele două continente și structuri era mult mai dificil de gestionat de Marea Britanie. Provocarea principală a Marii Britanii a fost să nu dubleze, din punct de vedere instituţional, mecanismele existente deja la NATO și balansând cu succes între UE și NATO, a reușit să devină principalul conducător al Politicii Europene de Securitate și Apărare[23].

Pe plan european, iniţiativa britanică de constituire a PESA a fost bine primită, iar dezvoltările în materie de securitate comună și politică externă au continuat prin decizii faţă de situaţia din fostele state sovietice, Balcanii de Vest și Orientul Mijlociu[24]. Astfel, Uniunea Europeană a dobândit un rol proactiv în afacerile internaţionale, iar din punct de vedere militar, a încercat o aprofundare a situaţiei existente în Balcani. În ciuda viziunilor ușor diferite ale britanicilor și francezilor faţă de modul instituţionalizării apărării europene, realitatea conflictului din Kosovo a avut un impact puternic asupra deschiderii negocierilor referitoare la modalităţile concrete de acţiune. Astfel, începând cu martie 1999, europenii s-au întâlnit pentru a-și negocia propunerile. Britanicii, ca iniţiatori ai apărării europene și ca lideri în această sferă de cooperare, au venit cu propunerea de a crea o comisie permanentă pentru a îmbunătăţi coordonarea în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună[25]. Fiecare stat a încercat să-și susţină iniţiativa, scopul fiind de a aboli atitudinea defetistă referitoare la capacitatea europenilor de a coopera în materie de securitate. Consiliul European de la Köln a încercat crearea unui mecanism decizional în ceea ce privește securitatea europeană, urmând ca pe viitor să se organizeze și capabilităţile militare[26]. Concret, la nivel european, urmau să se înfiinţeze structuri pentru a face gestiune de criză, iar sistemul instituţional al UEO urma să fie atras în cadrul Uniunii Europene[27]. Această abordare pragmatică asupra instituţionalizării gestiunii de criză la nivelul Uniunii Europene prin „reţinerea elementelor UEO care pot folosi UE și abandonarea celor care nu sunt utile”[28] era susţinută de Tony Blair. Din punct de vedere analitic, britanicii vedeau inutil conceptul de apărare colectivă ca element al tratatului UEO, când acesta era cuprins și în tratatul NATO[29]. Din punct de vedere instituţional, europenii au trasat la Köln modul cum aveau să se desfășoare întâlnirile ad-hoc ale Consiliului Afaceri Generale, care să includă și miniștri ai apărării[30]. De asemenea, lua fiinţă Comitetul politic și de securitate, organ permanent la nivelul UE, care urma să primească informaţii de la Comitetul militar și de la Statul major al UE[31]. Totodată, Uniunea Europeană prelua Centrul de sateliţi din Spania și Institutul pentru Studii de Securitate de la Uniunea Europei Occidentale. Deciziile în materie instituţională, adoptate la Köln, urmau a fi implementate ulterior, însă coeziunea sub iniţiativa și presiunea britanică a fost extrem de importantă, nu numai în domeniul militar, ci și în ubicuitatea istorică a cooperării politice europene.

Viziunea atlanticistă a Marii Britanii părea că sucombase în dauna europenismului francez, însă relaţia anglo-americană funcţiona, deși intrase pe un tărâm plin de incertitudini. Principala temere a americanilor era că Uniunea Europeană ar intenţiona să-și creeze instituţii de planificare operaţională și de informaţii[32], fapt oarecum logic, prin prisma viziunii unite europene și a desenării cadrului juridic la Köln. Statele Unite, folosind un abil joc diplomatic, au pus presiune pe britanici, ca parteneri strategici și de dialog, să excludă noţiunea de „autonom” din mecanismul acţiunilor în care americanii nu erau angrenaţi și să dea asigurări că UE nu are în plan construirea unor alternative la capabilităţile NATO[33]. Tony Blair, adept ferm al continuării relaţiei privilegiate, era totodată și susţinătorul unei puternice construcţii europene, cu Marea Britanie ca lider, iar evenimentele din Kosovo, rămase în mentalul colectiv european, puteau constitui prilejul prin care Uniunea Europeană să-și sedimenteze unitatea politică din care să rezulte asumare de sarcini strategice. Astfel, Tony Blair și Jacques Chirac au participat la o nouă întâlnire bilaterală dedicată aranjamentelor de securitate[34]. Din punct de vedere politic, întâlnirea nu a oferit un progres remarcabil securităţii europene, cum a oferit întâlnirea de la Saint-Malo, însă a afirmat rolul hotărâtor al viitorului Consiliu European de la Helsinki[35]. Pentru a nu accentua mefienţele americane, Blair și Chirac au optat pentru transcrierea în concluziile întâlnirii lor a faptului că nu intenţionează duplicarea instituţiilor NATO[36]. Exegeza documentelor relevă faptul că deciziile importante adoptate la Helsinki nu erau altceva decât schiţele, în special britanice, realizate pentru întâlnirea de la Londra. Întâlnirea bilaterală de la Londra a reprezentat și o apropiere franco-britanică în materie de planificare strategică și de comandă. Britanicii și francezii se angajau într-un efort comun, în ceea ce privea colaborarea informaţională pentru a gestiona misiunile conduse de UE[37].

Consiliul European de la Helsinki a pus în aplicare cele decise la Londra, europenii asumându-și la nivel politic sarcini de gestiune a crizelor. Definirea obiectivului central al UE, ce trebuia implementat până în 2003 a reprezentat principala sarcină asumată de europeni în problematica de securitate. Obiectivul central însemna capabilitatea de a desfășura în timp de 60 de zile trupe în număr de 50.000-60.000 de militari și a le menţine 1 an în teatrul de operaţii[38]. Trupele, deși nu reprezentau o armată a Uniunii Europene[39], urmau a se reuni sub conceptul de Forţe de Reacţie Rapidă și trebuiau să se autosusţină și să se pună la dispoziţia, atât a misiunilor conduse de NATO, cât și a celor conduse de UE[40]. Reiterând sarcinile instituţionale adoptate la Köln, adăugându-le și un termen limită pentru anul 2000, europenii aprofundau cooperarea și intensificau trasarea mecanismelor comunitare.

Concluzii

Analizând evenimenţial, Marea Britanie era o învingătoare, prin impunerea voinţei sale asupra statelor europene, chiar și în ciuda faptului că nu toţi actorii europeni erau capabili să-și asume angajamente de securitate. Manifestând dorinţa de a deveni un lider important al construcţiei europene și sesizând oportunitatea creării unui mecanism inedit pentru gestiunea crizelor, atitudinea Marii Britanii faţă de securitatea europeană a suferit o vădită transformare faţă de perioada Războiului Rece. Coroborarea viziunilor atlanticiste cu cele europeniste, mai concret, cele britanice alături de cele franceze, a condus la realizarea angrenajului european de securitate, ideal ce s-a încercat a se pune în practică de-a lungul secolului XX în integralitatea sa. Dezvoltările ulterioare au arătat că europenii doreau emergenţa unei capacităţi reale de acţiune, însă toate aceste angajamente au atras disensiuni în relaţia cu Statele Unite. Rolul asumat de Marea Britanie i-a adus un capital de imagine extrem de mare lui Tony Blair, însă a obligat întreaga clasă politică britanică să manevreze cu atenţie între Uniunea Europeană și Alianţa Nord-Atlantică. Preferinţa britanică pentru domeniul securităţii și implicarea sa hotărâtă se explică prin experienţa istorică a Marii Britanii și prin parteneriatul strategic cu Statele Unite, uneori, Marea Britanie fiind privită ca o interfaţă a americanilor în afacerile europene. Ţinând seama de cele prezentate, imboldul dat de conflictul din Kosovo a fost unul decisiv pentru instituirea PESA, iar crearea unei arhitecturi instituţionale și asumarea de sarcini militare precise au demonstrat perfect acest lucru. Deși, europenii, mai ales germanii și francezii, au avut unele viziuni diferite faţă de britanici, în cele din urmă, schemele trasate de guvernul Blair au fost acceptate și adoptate de către Uniunea Europeană.

 

Bibliografie

Surse primare:

CAB 150/1999, Cologne European Council- Presidency Conclusions, iunie 1999.

Helsinki European Council- Presidency Conclusions, decembrie 1999.

Helsinki European Council, Bulletin of the European Union, Nr.12, 1999.

Joint Declaration issued at the British-French Summit, Saint-Malo, 4 decembrie 1998, http://www.cvce.eu/.

Labour Party, New Labour because Britain deserves better, 1997.

Ministerial Meeting of the North Atlantic Council, Berlin, 3 iunie 1996.

Ministry of Defence, Robertson’s Review: Modern forces for modern world, 8 iulie 1998.

Ministry of Defence, Strategic Defence Review, iulie 1998.RUTTEN, Maartje ed., From St-Malo to Nice: European defence: core documents, Paris, Institute for Security Studies, 2001.

Secretary of State for Foreign and Commonwealth Affairs Archives: C.M. 4152/1998, C.M. 4352/1999, C.M. 4762/2000.

SN 150/1/98 REV 1, Cardiff European Council- Presidency Conclusions, iunie 1998.

Vienna European Council- Presidency Conclusions, decembrie 1998.

***WEU Today, Bruxelles, WEU Secretariat-General, 2000.

 

Surse secundare:

CLARKE, Michael, „French and British Security: Mirror Images in a globalized world” International Affairs 4 (octombrie 2000): 725-739.

DODD, Tom, The Strategic Defence Review, Research Paper 97/106, Londra, House of Commons Library, 23 octombrie 1997.

DOVER, Robert, Europeanization of British Defence Policy, Londra, Ashgate Publishing Limited, 2007.

DUKE, Simon, The Elusive Quest for European Security From EDC to CFSP, Londra, Macmillan Press Ltd., 2000.

HARVEY, Michael, Perspectives on the UK’s Place in the World, Londra, Chatham House, decembrie 2011.

HOWORTH, Jolyon, „Britain, France and the European Defence Initiative” în Survival, Vol.42, Nr.2, 2000, pp.33-55.

SMITH, Michael Llewellyn, „Europe at the Millennium: A British View on Security and Defence”, în A Journal of Foreign Policy, Nr.8, 1999.

WALL, Stephen, A stranger in Europe: Britain and the EU from Thatcher to Blair, New York, Oxford University Press, 2008.

WALLACE, Helen, WALLACE, William, POLLACK, Mark A., Policy-Making in the European Union, New York, Oxford University Press, 2005.

WALLACE, William, OLIVER, Tim, A bridge too far: The United Kingdom and the Transatlantic Relationship, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, 22 (2004).

WILLIAMS, Paul, „Who’s Making UK Foreign Policy?” în International Affairs, Vol.80, Nr.5, octombrie 2004, pp.911-929.

 

 

NOTE