Premise contextuale

Criza traversată de România la două decenii de la prăbușirea regimului comunist a stârnit numeroase controverse, în special privind natura ei, dar și privind modul în care a fost gestionată de către principalii decidenţi de pe scena politică. Efectele crizei asupra populaţiei au fost dramatice, după cum relevă un raport al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii pe 2010: „Aprecierea schimbărilor care s-au produs în societatea românească după 1989 se înscrie într-o gamă extrem de pesimistă (...) Societatea românească este percepută a fi mai degrabă una de tip conflictual, cu precădere în zona politicului dar și în cea a conflictelor sociale verticale (săraci-bogaţi; salariaţi-conducere).”[1] Mai mult, „în anul 2010 se înregistrează cel mai scăzut nivel al optimismului din 1990 până în prezent. Ca tendinţă, prăbușiri asemănătoare ale optimismului s-au mai produs în perioada 1996-1999, însă nivelurile joase înregistrate în prezent nu au mai fost niciodată atinse.”[2]

Un prim efect al acestui pesimism tot mai accentuat în rândurile românilor l-a reprezentat scăderea catastrofală a încrederii în principala instituţie a statului, Parlamentul. Conform unui sondaj IRES realizat în perioada 19-20 martie 2012, doar 8% dintre cei chestionaţi au multă și foarte multă încredere în forul legislativ, după ce, în decembrie 2010 încrederea în Parlament fusese la cote și mai joase, respectiv doar 5,5% dintre respondenţi aveau multă și foarte multă încredere în forul legislativ.[3] De remarcat este și faptul că, între toate instituţiile importante ale statului – Guvern, Armată, Justiţie, Poliţie, Jandarmerie, SRI, SIE, DNA, Președinţie –, Parlamentul deţine recordul negativ în ceea ce privește încrederea românilor. Aceste rezultate îngrijorătoare nu pun în discuţie doar autoritatea de care se (mai) bucură instituţia fundamentală a ţării, dar relevă pericolul mult mai mare, anume acela al subminării legitimităţii statului democratic. Chiar dacă legitimitatea, mai exact „capacitatea unui sistem de a naște și menţine credinţa că instituţiile politice existente sunt cele mai bune posibile pentru societate”, cum o definește Seymur Martin Lipset[4], nu poate fi echivalată cu neîncrederea faţă de instituţii, un sondaj de opinie publicat de CSOP în septembrie 2010[5] arată că 61% dintre români consideră comunismul „o idee bună”[6], și doar 42% consideră că regimul comunist a fost un regim ilegitim, în timp ce 31% consideră că a fost legitim, restul neavând nici o părere.

O primă premisă a cercetării de faţă ar fi aceea că, pe fondul crizei declanșate abrupt în 2008, neîncrederea în instituţia fundamentală a statului, Parlamentul, a ajuns la cote extrem de scăzute, cu efecte îngrijorătoare asupra legitimităţii sistemului democratic.

În ceea ce privește criza cu care s-a confruntat România începând cu 2008, pe fondul deteriorării situaţiei economice mondiale, experţii Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii consideră că, de fapt, este vorba de „un complex de crize interconectate: fiscal-bugetară, economică, politică, dar și morală și de cunoaștere”[7]. Referitor la natura profundă a respectivului complex de crize, autorii raportului ajung la concluzia că aceasta nu este economică ci „rezidă în incapacitatea configuraţiei politice actuale de a produce un proces de gândire colectivă, democratică prin natura sa, care să genereze soluţiile credibile și susţinute de un larg consens, implementate flexibil, deschise la adaptări și revizuiri. Blocajul politic este adevărata problemă a crizei României.”[8] Pe cale de consecinţă, soluţia deblocării scenei politice putea fi renunţarea la poziţiile de forţă ireconciliabile și revenirea la dialogul democratic pentru identificarea măsurilor viabile pentru scoatearea ţării din blocaj.

Astfel, o a doua premisă a cercetării ar fi aceea că, într-un moment în care însăși legitimitatea sistemului democratic este ameninţată, politicienii și în special membrii Parlamentului au principala și imensa responsabilitate de a soluţiona criza politică prin reluarea dialogului, dar și de a reconstrui și prezerva încrederea cetăţenilor în sistemul democratic.

Evoluţia evenimentelor din parlamentul României în 2011 și apoi în anul electoral 2012 a fost în totală contradicţie cu necesitatea deblocării crizei politice și revenirea la dialogul democratic. Ameninţările la adresa sistemului democratic au fost un subiect constant al controverselor și confruntărilor politice, culminând cu depunerea moţiunii de cenzură intitulate „După 22 de ani, democraţia este în pericol”, iniţiată de 200 de deputaţi și senatori, ca urmare a angajării răspunderii Guvernului asupra Proiectului de Lege privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale și a alegerilor pentru Camera Deputaţilor și Senat din anul 2012, precum și pentru modificarea și completarea Titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali. Moţiunea a fost prezentată în cadrul ședinţei comune a Camerei Deputaţilor și Senatului din data de 19 decembrie 2011 și a fost dezbătută în cadrul ședinţei comune a Camerei Deputaţilor și Senatului din data de 22 decembrie 2011. Supusă la vot, moţiunea nu a întrunit majoritatea de voturi „pentru” cerută de Constituţie, drept pentru care a fost respinsă. La începutul anului 2012, criza parlamentară s-a acutizat prin intrarea Opoziţiei în protest parlamentar pe o perioadă nedeterminată, protest exprimat prin refuzul parlamentarilor Opoziţiei de a participa la ședinţele celor două camere ale forului legislativ.

O a treia premisă a cercetării ar fi aceea că, deși membrii Parlamentului conștinetizau ori erau avizaţi de gravitatea și de efectele nefaste ale crizei politice pe care o traversa România într-o conjunctură economică internă și internaţională extrem de dificilă, totuși eforturile de reluare a dialogului democratic păreau a fi pur declarative. Criza nu se atenua, ci se accentua, iar preocuparea exclusivă a partidelor importante părea să fie doar cucerirea sau consolidarea poziţiilor de forţă, în paralel cu concentrarea aproape exclusivă a eforturilor pentru delegitimarea adversarilor politici.

Starea extrem de precară a dialogului politic din Parlamentul României în sesiunea analizată, septembrie-decembrie 2011, transpare și din ordinea de zi a ședinţelor comune ale celor două camere ale parlamentului din respectiva perioadă. În cele patru luni ale sesiunii parlamentare au avut loc 10 ședinţe comune ale camerelor, între care doar jumătate au avut pe ordinea de zi dezbateri, dar și în cadrul acestora disponibilitate pentru dialog a fost aproape inexistentă. Dezbaterile programate pentru ședinţa din 27 septembrie s-au desfășurat fără participarea Opoziţiei, dezbaterile din 12, 13 și 14 decembrie, dedicate Proiectului legii bugetului de stat pe 2012 și Proiectului legii bugetului asigurărilor de stat pe 2012 s-au finalizat prin adoptarea doar a două amendamente din cele peste 8000 depuse de parlamentarii Opoziţiei, iar ședinţa din 22 decembrie a fost dedicată dezbaterii și votării moţiunii de cenzură.

Definiţii și delimitări teoretice

Pentru analizarea strategiilor discursive utilizate în dezbaterile parlamentare se cuvine a defini noţiunea de dezbatere și caracteristicile acesteia: „dezbaterea reprezintă un tip de discuţie între persoane care nu au aceeași părere în legătură cu un anumit subiect și care se desfășoară, de cele mai multe ori, într-un cadru prestabilit. Schimbul verbal este organizat și se supune unor reguli, cum ar fi: limite de timp, durata și ordinea intervenţiilor, numărul participanţilor, tema supusă discuţiei”[9].

În cazul dezbaterilor parlamentare analizate în prezentul studiu, cadrul prestabilit este ședinţa comună a camerelor Parlamentului, iar regulile de desfășurare sunt stabilite de către regulamentul Camerei Deputaţilor și au fost prezentate de către președintele camerei, doamna Roberta Alma Anastase, la debutul ședinţei[10]:

„Pentru desfășurarea dezbaterilor, timpul maxim propus a fi afectat se prezintă astfel: Guvernului i se rezervă 60 de minute, pe care le utilizează la începutul și la sfârșitul dezbaterilor, iar grupurile parlamentare din Camera Deputaţilor și din Senat au alocat timpul maxim corespunzător numărului de membri din fiecare grup, luându-se în calcul câte 20 de secunde pentru fiecare parlamentar, la care se adaugă, cu același calcul, deputaţii independenţi fără apartenenţă la grupuri parlamentare. Astfel, Grupul parlamentar al PDL are la dispoziţie 56 de minute, Grupul parlamentar al PSD – 44 de minute, Grupul parlamentar al PNL – 28 de minute, Grupul parlamentar al UDMR – 10 minute, Grupul parlamentar progresist – 11 minute, Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale – 6 minute, deputaţi și senatori fără apartenenţă la grup parlamentar – două minute.”

Referitor la dezbaterea parlamentară ca formă a comunicării politice sunt necesare câteva delimitări și precizări conceptuale.

Dezbaterea între discurs, conversaţie și ceartă

Modelul general al comunicării presupune transmiterea unui mesaj codificat de la emiţător sau sursă (adică entitatea care iniţiază comunicarea) către receptor sau destinatar (adică entitatea căreia îi este destinat,. care primește mesajul), precum și existenţa feed-back-ului, prin care emiţătorul evaluează efectul mesajului său asupra receptorului. În cazul discursului politic, emiţătorul/locutorul este personajul politic, iar destinatarul este auditoriul din locaţia în care este ţinut discursul, în sens restrâns, și opinia publică în sens larg, având în vedere presupunearea oricărui orator de pe scena politică, mai ales în epoca modernă, că discursul său va fi prealuat, total sau parţial, de mass media și redifuzat către un auditoriu mult mai larg decât cel prezent efectiv în locaţia unde s-a consumat actul de comunicare. Discursul politic are o temă de larg interes public faţă de care locutorul își exprimă atitudinea de susţinere sau de respingere și conţine o puternică încărcătură perlocuţionară, intenţia oricărui personaj politic fiind aceea de a persuada sau chiar de a manipula auditoriul pentru a-l convinge de justeţea atitudinii sale. În ceea ce privește feed-back-ul, putem vorbi de un feed-back situaţional, reflectat în reacţiile auditoriului pe timpul sau la finalul discursului și de un feed-back așteptat ulterior, reflectat în eventuala creare a unui curent de opinie, în creșterea notorietăţii personajului politic, a încrederii electoratului faţă de acesta sau, dimpotrivă, a pierderii de încredere.

Conversaţia, în special conversaţia formală, ca formă de comunicare interpersonală, presupune existenţa unei teme comune, faţă de care colocutorii își prezintă atitudinea de susţinere sau de respingere, intervenţiile fiecăruia fiind caracterizate de o puternică încărcătură argumentativă. Conversaţia, pentru a fi eficientă, pentru a nu degenera în ceartă, trebuie să respecte două principii fundamentale: principiul cooperării[11] și principiul politeţii[12]. Principiul cooperării este enunţat astfel: „trebuie să contribui la conversaţie în conformitate cu așteptările celorlalţi, cu stadiul acesteia, cu scopul acceptat sau cu direcţia tranzacţiei conversaţionale în care ești angajat”[13]. Principiul cooperării presupune respectarea a patru maxime: maxima cantităţii (să spui cât este necesar pentru a servi obiectivelor convenite în cadrul schimbului verbal; nici mai mult, nici mai puţin), maxima calităţii (să spui doar ce crezi că este adevărat, pe bază de dovezi adecvate), maxima relevanţei (să spui doar ce este strict legat de tema în discuţie) și principiul manierei (să spui clar, concis și logic ce ai de spus). Principiul politeţii vizează atât utilizarea strategiilor de politeţe pozitivă (axate pe valorizarea imaginii interlocutorului, prin manifestarea interesului faţă de ceea ce spune acesta, prin evitarea dezacordurilor, prin evidenţierea punctelor comune și a disponibilităţii de cooperare) și strategiile de politeţe negativă (axate pe evitarea valorizării propriei imagini, sau a formelor și mijloacelor de comunicare ce ar putea aduce prejudicii interlocutorului). În esenţă, conversaţia formală presupune un interes sincer faţă de tema discuţiei, inclusiv disponibilitatea de a accepta argumentele interlocutorului, dacă acestea nu mai pot fi contrazise faptic și logic, presupune raporturi de cooperare în vederea obţinerii unui acord, uneori chiar a unei soluţii comune referitoare la problema aflată în discuţie.

Cearta este o disfuncţie comunicaţională, în care colocutorii ignoră manifest principiile cooperării și politeţii. Fiecare are ca obiectiv impunerea propriului punct de vedere, refuzând să ia în consideraţie argumentele logic demonstrative ale celorlalţi. Argumentaţia logic demonstrativă este înlocuită de agresivitate verbală și nonverbală manifestă, iar finalitatea actului comunicaţional nu mai este convingerea adversarului de falsitatea argumentelor acestuia, ci distrugerea lui.

Dezbaterile parlamentare se situază la graniţa dintre discursul politic, conversaţie și ceartă. Formal, dezbaterile parlamentare presupun abordarea unei teme de larg interes public, faţă de care locutorii își prezină susţinerea sau respingerea printr-o solidă argumentare logic demonstrativă, obiectivul declarat fiind obţinerea unui consens cât mai larg în vederea servirii multinvocatului „interes naţional”. Formal deci, dezbaterile parlamentare ar trebui să să respecte principiile fundamentale ale conversaţiei, respectiv principiul cooperării și principiul politeţii, pentru îndeplinirea obiectivului invocat. Practic, dezbaterile parlamentare sunt de fapt un cluster de discursuri politice, dar un cluster interacţional, cu dublă finalitate. Pe de o parte, obiectivul punctual este convingerea adversarilor de falsitatea argumentelor acestora în vederea impunerii propriului punct de vedere și a propriilor soluţii, ceea ce presupune, totuși, respectarea principiilor conversaţionale (ce s-ar reflecta, spre exemplu, în adoptarea unor amendamente ale Opoziţiei, care, chiar dacă nu are majoritatea voturilor, are suficiente argumente legislative și logice pentru a-și impune punctul de vedere prin atragerea de voturi favorabile din partea unor parlamentari ai Puterii). Pe de altă parte, obiectivul general al fiecărui locutor este obţinerea acelui feed-back ulterior, specific oricărui discurs politic, anume sporirea imaginii, notorietăţii și legitimităţii proprii în ochii opiniei publice, precum și sporirea încrederii în formaţiunea din care face parte oratorul. Iar sporirea propriei imagini se poate face prin susţinerea fermă a propriei poziţii, chiar prin derapaje de la argumentaţia raţională, dar și prin diminuarea sau chiar distrugerea imaginii adversarilor politici, ceea ce presupune încălcarea principiilor conversaţionale fundamentale. Pentru armonizarea celor două obiective, respectiv obţinerea de victorii punctuale, dar importante pentru sporirea capitalului politic, și obţinerea unui plus de imagine și de legitimitate prin delegitimarea adversarilor în faţa opiniei publice, dezbaterile politice trebuie să se menţină la limita unei minime tranzacţii comunicaţionale, în logica paradigmei interacţioniste. Altfel ar degenera în ceartă, adică în disfuncţie comunicaţională. Clusterul de discursuri politice și-ar pierde dimensiunea interacţională pozitivă degenerând în polemică negativă, caracterizată de susţinerea propriilor poziţii cu orice preţ, în dispreţul manifest faţă de orice argumentaţie raţională a adversarilor politici. Dezbaterea parlamentară ar deveni astfel o succesiune de discursuri politice autonome, axate exclusiv pe distrugerea adversarilor politici prin utilizarea diverselor forme de violenţă verbală.

Discursul politic, între propria legitimare și delegitimarea adversarilor.

În cazul discursului politic și, în special, în cazul dezbaterilor parlamentare trebuie avut în vedere statusul și rolul colocutorilor. Aceștia nu sunt simpli emiţători de mesaje, ci au o identitate socială clar definită atât ca status – fac parte din grupul restrâns al membrilor titulari ai forului legislativ –, cât și ca rol – discursurile lor în cadrul dezbaterilor parlamentare au loc tocmai în virtutea acestei calităţi. Astfel, strategia discursivă a fiecărui locutor în parte este menită a-i consolida această identitate și, pe cale de consecinţă, a-i valida lupta pentru păstrarea sau cucerirea legitimităţii. În general, miza confruntărilor dintre Putere și Opoziţie este păstrarea, respectiv cucerirea puterii politice. Stabilitatea dominaţiei politice, mai ales într-o democraţie, nu poate fi asigurată prin coerciţie (sau numai prin teama de coerciţie), ori prin recompense (sau numai prin speranţa obţinerii acestora); este nevoie ca oamenii să aibă credinţa că politicienii aflaţi la conducerea ţării sunt cei mai buni, cei mai capabili în exercitarea rolului de conducători spre binele societăţii, adică să fie percepuţi ca deţinători legitimi ai puterii politice și să se bucure de autoritate (în sensul exercitării puterii legitime). În același timp, reprezentanţii Opoziţiei au ca obiectiv principal convingerea electoratului că Puterea nu acţionează spre binele ţării, deci nu mai poate fi considerată legitimă, și că ei ar fi cei îndreptăţiţi să beneficieze de încrederea cetăţenilor pentru a prelua puterea politică spre binele societăţii. Lupta pentru putere dintre reprezentanţii Puterii și cei ai Opoziţiei este firească într-o democraţie, iar alternanţa la putere îndepărtează pericolul ca o putere politică iniţial legitimă, dar care tinde să se permanentizeze, să devină iraţională și să se transforme astfel în opusul ei, cum avertizează Max Weber[14]. Păstrarea sau cucerirea legitimităţii, însă, mai ales în cazul partidelor și politicienilor cu o anumită istorie în prim planul scenei politice nu se poate realiza doar prin atacarea adversarilor, tocmai pentru ca dezbaterile parlamentare să nu degenereze într-o polemică negativă sterilă.

Întrebările cercetării

Studiul de faţă își propune să explice modul de manifestare și de amplificare al uneia dintre cele mai grave crize politice prin care a trecut România în perioada postrevoluţionară. Prin evaluarea strategiilor discursive ale parlamentarilor în cursul dezbaterilor pe marginea moţiunii de cenzură vom încerca să răspundem următoarelor întrebări:

Cum s-a reflectat criza politică la nivelul Parlamentului?
Cine putea fi considerat responsabil de întreţinerea și de agravarea crizei?
Cum s-a reflectat lupta pentru putere, pentru propria legitimare sau pentru delegitimarea adversarilor politici în strategiile discursive ale parlamentarilor?
Ce pondere și ce relevanţă a avut discutarea problemelor reale ale ţării în câmpul discursiv al dezbaterilor?
Ce șanse au existat pentru depășirea crizei politice?

Ipotezele cercetării

Dintr-o analiză preliminară a discursurilor din cadrul respectivelor dezbateri parlamentare au rezultat următoarele ipoteze ale cercetării:

I1. Miza principală a dezbaterilor nu este apărarea ordinii constituţionale, ci lupta pentru legitimitate.

I2. Lupta pentru legitimitate nu se axează pe o argumentare logic demonstrativă (aceasta rămâne în plan secund), ci pe strategii discursive de o agresivitate explicită și implicită la adresa adversarilor politici, axate pe teme cu puternică încărcătură emoţională și politicianistă.

I3. Interacţiunea discursivă este minimală și doar formală. Dezbaterile nu respectă nici principiul cooperării, nici principiul politeţii, iar relaţionarea discursivă de fond este inexistentă. Dezbaterile reprezintă un veritabil „dialog al surzilor”.

I4. Axarea pe polemica negativă, cu puternică încărcătură emoţională nu permite identificarea unor puncte comune, ce ar putea conduce la atenuarea crizei politice. Blocajul politic este total.

Metodologia cercetării

S-a utilizat analiza de conţinut cantitativă, apoi analiza de conţinut relaţională și analiza de conţinut calitativă, completate cu elemente de analiză de discurs.

Ciorchinele de corpusuri supus analizei de conţinut a fost alcătuit din totalitatea discursurilor susţinute în cadrul dezbaterilor privind moţiunea de cenzură, „După 20 de ani, democraţia în pericol”. Acestea au fost împărţite în trei mari categorii:
1. Textul moţiunii (locutor: Ion Călin)
2. Discursurile parlamentarilor Puterii (locutori: premierul Emil Boc – două discursuri, unul după citirea moţiunii, celălalt la finalul dezbaterilor-, Tinel Gheorghe, Fekete-Szabo Andras-Levente, Vasile Nedelcu, Vasile Oajdea, Marian-Iulian Rasaliu, Costică Canacheu)
3. Discursurile parlamentarilor Opoziţiei.(locutori: Victor Ponta, George-Crin-Laurenţiu Antonescu, Puiu Hașotti, Bogdan Nicolae Niculescu Duvăz, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Adrian Ţuţuianu, Octavian Bot)

Unităţile de analiză sau fost cele trei categorii de corpusuri de texte: textul moţiunii, textele discursurilor susţinute de reprezentanţii Puterii și textele discursurilor susţinute de parlamentarii Opoziţiei. Unităţile de înregistrare au fost temele, identificate în număr de 12 (vezi Fig.1):

 

Fig.1. Codificarea temelor utilizate în analiza de conţinut cantitativă

Teme	Cod
Atentaţi la ordinea constituţională (la democraţie, la statul de drept)	1
Argumente împotriva comasării alegerilor (masurile sunt anticonstituţionale și împotriva recomandărilor europene)	2
Argumente procomasare (criza e de vină, măsurile de austeritate sunt dure dar necesare, vor veni fondurile europene, dar până atunci se impun economii)	3
Contraargumentare raţională la adresa argumentelor invocate de oponenţi	4
Aveţi comportament dictatorial (președintele e păpușarul suprem, trăim într-un stat poliţienesc, batjocoriţi idealurile revoluţiei)	5
Sunteţi dictatori (etichete dure: „tovarăși”, „Fuhrer”, „dictator”, „leninist” etc.)	6
Sunteţi iresponsabili (incompetenţi, nu aveţi soluţii)	7
Sunteţi politicianiști (populiști, ipocriţi, mincinoși, cinici, răuvoitori, serviţi doar interesele de partid, sunteţi o „oaste de strânsură”)	8
Sunteţi o structură infracţională (serviţi grupuri oculte, furaţi, fraudaţi alegerile, sunteţi responsabili de mușamalizarea crimelor Revoluţiei)	9
Suntem politicieni responsabili (am salvat economia, servim interesul naţional)	10
Aţi nenorocit ţara, populaţia nu vă mai vrea, nu aveţi legitimitate	11
Veţi plăti/Trebuia să plătiţi	12

 

Unităţile de numărare au fost segmentele de text de circa 400 de caractere (circa 80 de cuvinte) pentru a avea o evaluare cît mai clară a ponderii temelor în câmpurile discursive ale celor trei corpusuri de texte. A existat o problemă, anume cea a codurilor suprapuse și a codurilor înglobate în aceeași unitate de numărare. A fost soluţionată prin decizia de a acorda o pondere fiecărei unităţi de înregistrare, invers proporţională cu numărul unităţilor de înregistrare suprapuse sau înglobate din aceeași unitate de numărare, după formula:

P(i) = i/n

unde i este codul temei, iar n este numărul de teme din unitatea de numărare.

Astfel, dacă într-un paragraf avem două teme, fiecare va fi numărată ca 1/2, sau 0,5 la calcularea frecvenţelor absolute ale temelor respective. Rezultatele frecvenţelor celor 12 teme în cele trei corpusuri de texte (textul moţiunii, discursurile reprezentanţilor Puterii și discursurile reprezentanţilor Opoziţiei) sunt redate în Fig.2:

 

Fig. 2. Freacvenţele temelor în cele trei corpusuri de texte

Tema (cod)	Moţiune	Putere	Opoziţie
1	5	0,50	10
2	21,50	2	18
3	0	15	0
4	12	5,50	15
Total parţial A	38,50	23	43
5	6,75	7,50	8,50
6	0	0,25	7
7	1	6.75	3
8	12,75	22	13,50
9	4,75	1,50	5,50
10	0	8,75	0,50
11	6,50	0,75	1
12	1,25	0	1,50
Total parţial B	33	47,5	40,5
Total A+B	71,5	80,5	83,5

Frecvenţele temelor în câmpul discursiv al fiecăruia dintre cele trei corpusuri de texte se prezintă astfel (Fig.3, Fig.4, Fig.5):

 

Fig.3. Frecvenţele temelor în textul moţiunii

 

Fig.4. Frecvenţele temelor în corpusul de texte al Puterii

 

Fig.5. Frecvenţele temelor în corpusul de texte al Opoziţiei

 

Interpretarea rezultatelor cercetării

Înainte de a trece la evaluarea rezultatelor, este necesară o primă interpretare a celor 12 teme pentru a motive împărţirea lor în două mari categorii:

A. Prima categorie este cea a temelor referitoare strict la subiectul moţiunii, anume punerea în pericol a ordinii constituţionale prin comasarea alegerilor. Ea cuprinde primele patru teme ce pot fi rezumate astfel:

Tema 1. Atentaţi la ordinea constituţională (la sistemul democratic, la statul de drept) – avertisment ferm, dar clar, concis, la obiect.

Tema 2. Argumente împotriva comasării – argumentaţie bazată pe prevederi legale și constituţionale, inclusiv pe legislaţia și recomandările europene.

Tema 3. Argumente pro-comasare – argumentaţie bazată pe realităţile economice din România și din lume în perioadă de criză acută, ce ar impune, în interes naţional, căutarea oricărei modalităţi de a face economii la bugetul de stat inclusive prin comasarea alegerilor.

Tema 4. Contrargumente la argumentele adversarilor politici – argumentaţie bazată tot pe legislaţie, pe starea economiei, sau pe precedente similare din istoria României sau a altor state europene, îndeosebi Franţa.

B. A doua categorie este cea a temelor vizând lupta pentru legitimitate. Ele se subsumează intenţiei de delegitimare a Puterii de către Opoziţie, respectiv de consolidare a legitimităţii din partea Puterii. Acestă categorie cuprinde restul de opt teme, ce pot fi rezumate astfel:

Tema 5. Aveţi comportament dictatorial – se axează pe opoziţia de natură axiologică între dictatură și democraţie. După 22 de ani de la căderea regimului totalitar, obsesia dictaturii și implicit a comportamentului dictatorial încă bântuie societatea românească și prima scenă politică a ţării. Opoziţia acuză Puterea că a continuat și continuă practicile fostului regim prin încercările de instaurare a unui stat poliţienesc, de manipulare a populaţiei, de subordonare necondiţionată faţă de liderul suprem (”păpușarul de la Cotroceni”), cum este înfăţișat președintele Traian Băsescu, iar Puterea acuză Opoziţia că a procedat la fel în perioadele în care s-a aflat la guvernare, că este de extracţie comunistă drept pentru care a rămas tributară mentalităţii totalitare, că a batjocorit idealurile revoluţiei. Fiecare tabără politică aduce, în esenţă, aceeași acuză explicită adversarilor politici: afinitatea structurală faţă de dictatură. Mesajul implicit este că adversarii politici nu au dreptul la păstrarea/revendicarea legitimităţii într-un stat democratic.

Tema 6: Sunteţi dictatori – se referă tot la opoziţia axiologică între conceptele de dictatură și democraţie, dar a fost contorizată separat deoarece cuprinde atacuri de o intensitate maximă la adresa adversarilor politici prin folosirea etichetelor, a makerilor identitari specifici regimului dictatorial comunist, sau chiar nazist: „tovarăș” cu derivatele, „uslași”, „cel mai iubit fiu al poporului”, „Fuhrer”, de asemenea prin prin identificarea liderilor politici actuali cu liderii politici ai fostului regim comunist: Emil Boc este numit „Emil Bobu”, Traian Igaș este identificat explicit cu Tudor Postelnicu, Elena Udrea cu Elena Ceaușescu, Daniel Funeriu cu Suzana Gâdea etc. Prin identificarea explicită a liderilor politici din sistemul democratic actual cu liderii politici ai fostului regim comunist se mizează pe obţinerea unui efect maxim în efortul de delegitimare a acestora.

Tema 7. Sunteţi iresponsabili – poate fi subsumată, la nivel intenţional, relevării opoziţiei axiologice între conceptele de politică și politicianism. Iresponsabilitatea, lipsa de soluţii, sunt caracteristice politicianiștilor, ceea ce îi face pe aceștia incompatibili cu aspiraţia la legitimitate într-un sistem democratic consolidat, ce presupune respectarea principiilor bunei guvernări.

Tema 8. Sunteţi politicianiști – face parte din aceeași subcategorie cu tema 7, dar pe un nivel superior de intensitate a naturii acuzelor. Dacă la acuzele subsumate temei 7 poate fi invocată lipsa intenţiei vizavi de proasta guvernare, la această categorie se invocă foarte clar premeditarea în a guverna sau a contesta guvernarea pe motive strict de interes personal ori de grup și împotriva intereselor naţiunii.

Tema 9. Sunteţi o structură infracţională – aparţine aceleiași subcategorii ca precedentele două teme, dar acuzele sunt de intensitate maximă. Deja este invocată latura cea mai întunecată a politicianismului, anume comportamentul similar celui al structurilor de crimă organizată (de la patronarea marilor fraude până la mușamalizarea crimelor).

Obs.: Nivelul de intensitate al acuzelor de la temele 7, 8 și 9 poate fi cuantificat și în funcţie ierarhia celor trei categorii de norme specifice oricărei organizări sociale: cutumele, moravurile și legile. Astfel iresponsablitatea ar contraveni cutumelor bunei guvernări, politicianismul este imoral, iar structurile infracţionale sunt ilegale.

Tema 10. Suntem politicieni responsabili – apare ca o contrapondere cu intenţie de autolegitimare la acuzele și intenţiile de delegitimare cuprinse de cele trei teme anterioare.

Tema 11. Aţi nenorocit ţara, populaţia nu vă mai vrea, nu aveţi legitimitate – cuprinde concluzia explicită a acuzelor cuprinse în temele 7, 8 și 9, inclusiv concluzia implicită sau chiar explicit formulată referitoare la legitimitate.

Tema 12. Cuprinde ameninţarea cu tragerea la răspundere pentru proasta guvernare, intenţia fiind aceea de a distruge complet imaginea adversarilor politici prin asocierea și identificarea vinovăţiei politice cu vinovăţia juridică, fapt ce impune implicit aplicarea de pedepse conform legii. Identificarea adversarilor politici cu infractorii de drept comun prin invocarea necesităţii sau iminenţei pedepsirii acestora poate fi argumentul suprem pentru lipsa lor de legitimitate în exercitarea puterii sau în revendicarea puterii.

Având în vedere observaţiile anterioare, tabelul de frecvenţe ale temelor în cele trei corpusuri de texte conduce la următarele interpretări:

1. În textul moţiunii, cele două mari categorii de teme sunt reprezentate în proporţii apropiate, cu o frecvenţă mai mare a primei categorii (38,5) faţă de cea de-a doua (33). Argumentarea raţională, de tip juridic, logic demonstrativ are prezenţa maximă în câmpul discursiv (21,5), urmată de acuzele de politicianism la adresa adversarilor (12,75), dar și de contrargumente de tip juridic, logic demonstrative la adresa argumentaţiei adversarilor politici (12). Sunt prezente acuzele de comportament dictatorial (6,75), dar lipsesc etichetările (0). În ceea ce privește celelalte două subcategorii ale acuzelor de populism, cele de intensitate maximă (”sunteţi o structură infracţională” – 4,75), le depășesc consistent pe cele de intensitate minimă (”sunteţi iresponsabili” –1). Asocierea vinovăţiei politice cu cea juridică este prezentă (1,25), iar concluzia vizând pierderea legitimităţii este manifestă (6,5).

2. În câmpul discursiv al Puterii, a doua categorie de teme este de circa două ori mai frecventă decât prima categorie (47,5 la 23), dar trebuie remarcat faptul că, la cea de-a doua categorie, este trecută și invocarea exercitării responsabile a puterii în interes naţional (8,75), cu mesajul implicit că reprezentanţii Opoziţiei sunt cei iresponsabili, deci politicianiști. În prima categorie se remarcă prezenţa consistentă a argumentelor procomasare (în sensul servirii interesului naţional pe vreme de criză – 15) și o prezenţă de trei ori mai scăzută (5,5) a contraargumentelor la adresa argumentării raţionale a Opoziţiei. Surprinzător, în corpusul de texte ale Puterii apare și argumentarea anticomasare, specifică Opoziţiei (2), datorită faptului că deputatul PDL Daneil Oajdea a s-a pronunţat în favoarea argumentelor Opoziţiei și împotriva Puterii al cărui reprezentant era. Câmpul discursiv al Puterii cuprinde și opoziţia axiologică dintre dictatură și democraţie, reprezentanţii Opoziţiei fiind acuzaţi de afinităţi cu comportamentul dictatorial (7,5) prin invocarea provenienţei multora dintre ei din rândurile fostului partid comunist și a modului în care au perpetuat practicile de sorginte totalitară pe vremea când se aflau la guvernare, în special sub conducerea președintelui Ion Iliescu, prezentat în mod implicit drept liderul lor suprem. Au fost etichetaţi ca „uslași” (joc de cuvinte cu evident sens conotativ). Acuzaţiile de politicianism sunt consistente (22), urmate de cele de iresponsabilitate (în special „nu aveţi soluţii” – 6,75), dar și de cele privind formarea unor structuri infracţionale pe vremea când se aflau la guvernare, cu referire specială la mușamalizarea crimelor din 1989 (1,5).

3. Câmpul discursiv al Opoziţiei este relativ egal împărţit între prima categorie de teme (43) și cea de-a doua categorie (40,5). Argumentaţia raţională împotriva comasării este consistent însoţită de acuzele privind comportamentul dictatorial (8,5), dar și de etichete explicite (7) menite a-i delegitima pe reprezentanţii puterii în faţa electoratului prin identificarea lor cu liderii fostului regim dictatorial comunist, sau chiar cu cei ai regimului nazist. Acuzele de politicianism sunt cele mai frecvente din a doua categorie (13,5),  iar cele de formare a unui grup infracţional (5,5) sunt de aproape două ori mai frecvente decât cele de iresponsabilitate (3). Opoziţia accentuează concluziile moţiunii de cenzură privind lipsa de legitimitate a puterii (1), inclusiv prin încercările de identificare a vinovăţiei politice cu vinovăţia juridică, fapt ce impune aplicarea de pedepse (1,5).

4. O analiză comparativă a celor trei corpusuri de texte relevă ponderea de două ori mai mare a celei de-a doua categorii de subiecte faţă de prima în discursurile Puterii faţă de prezenţele relativ echilibrate ale celor două categorii de teme atât în textul moţiunii cât și în câmpul discursiv al Opoziţiei.

5. O situaţie specială apare la prima categorie, cea vizând discutarea propriu-zisă a subiectului moţiunii. Argumentarea Opoziţiei se axează exclusiv pe prevederile de ordin constituţional și legislativ, iar contraargumentele la argumentaţia procomasare a Puterii fac referire tot la prevederi legislative și la recomandări europene, în timp ce argumentarea Puterii se axează exclusiv pe invocarea crizei și a interesului naţional și pe o expunere a eforturilor depuse de Guvern pentru depășirea crizei, iar contraargumentele la adresa argumentelor anticomasare ale Opoziţiei sunt în genere de tip logic-utilitar, în sensul unei ușurări a procesului legislativ din punctul de vedere al electoratului, dar fără referire la prevederile legislative și constituţionale.

Concluzii parţiale și analiza de conţinut relaţională

Dezbaterea unei moţiuni de cenzură reprezintă punctul de maximă intensitate al confruntării politice, reprezintă momentul în care Puterea și Opoziţia au ajuns pe poziţii ireconciliabile și confruntarea trebuie tranșată printr-un vot ce ar putea duce la căderea guvernului și, pe cale de consecinţă, chiar la o nouă configuraţie a Puterii și a Opoziţiei. Din acest motiv, lupta pentru păstrarea/câștigarea legitimităţii este justificată, ceea ce reiese și din faptul că frecvenţa totală a temelor aparţinând celei de-a doua categorii, în toate cele trei corpusuri de texte, este superioară frecvenţei totale a temelor din prima categorie (121 la 104,5). Se confirmă faptul că miza reală a moţiunii este lupta pentru legitimitate.

În ceea ce privește prima categorie de teme se observă o deosebire netă de argumentare între discursurile Opoziţiei și cele ale Puterii referitor la subiectul moţiunii, anume încălcarea ordinii constituţionale prin propunerea de comasare a alegerilor. În timp ce argumentele Opoziţiei se bazează pe prevederile constituţionale, legale, pe recomandările și practicile europene referitoare la organizarea alegerilor, argumentele Puterii fac referire la interesul naţional care a impus măsuri dure de austeritate, inclusiv economii la buget prin comasarea alegerilor, fără a se referi la prevederile constituţionale, la recomandările și practicile europene. De asemenea sunt evitate răspunsurile la contraargumentele Opoziţiei privind faptul că presupusele economii sunt derizorii comparativ cu prejudiciile aduse ordinii constituţionale, economii mult mai mari putându-se obţine prin cheltuirea mai eficientă a banilor publici. Rezumând, Opoziţia pledează pentru respectarea ordinii constituţionale specifice sistemului democratic, în timp ce Puterea, reafirmându-și legitmitatea conferită prin votul electoratului, invocă interesul naţional pentru a justifica exercitării puterii, chiar în mod contestabil, dar în numele unui bine public superior, cumva de natură utilitară. Cum într-o democraţie legitimitatea este conferită de autoritatea (în sensul exercitării puterii) de tip legal-raţional-birocratică, adică întemeiată pe lege, pe respectarea permanentă a normelor democratice, ignorarea acestora nu este admisă, pentru că ea ar presupune derapajul către forme de autoritate nedemocratice. În acest context, se observă că planurile discursive ale Puterii și Opoziţiei sunt paralele, ceea ce face improprie analiza lor din perspectiva principiului cooperării, esenţa acestuia fiind tocmai participarea la discuţie în conformitate cu așteptările celorlalţi, cerinţa de a vorbi strict legat de tema în discuţie etc. În ceea ce privește principiul politeţii, cu excepţia formulelor introductive și a urării de „La mulţi ani!” din finalul majorităţii discursurilor (dezbaterea a avut loc în preajma Crăciunului), regulile de politeţe nu au fost respectate, dimpotrivă, interacţiunea discursivă a luat aspectul polemicilor negative, menite să distrugă adversarul, în virtutea aceleaiași lupte pentru legitimitate. Dezbaterile pe marginea moţiunii de cenzură au fost un veritabil „dialog al surzilor”, iar blocajul politic a fost total.

Din tabelul frecvenţelor temelor în cele trei corpusuri de texte se mai poate extrage o concluzie neașteptată. Reamintim că unităţile de numărare sunt relativ egale și ca număr de caractere, dar și ca interval de timp standard necesar rostirii respectivelor segmente de text și având în vedere modul în care s-a realizat codarea, în sensul că fiecărei unităţi de numărare i-a corespuns o unitate de înregistrare (dacă într-un segment de text s-au identificat mai multe teme, acestea au fost numărate conform formulei menţionate anterior, astfel încât, la final, totalul unităţilor de numărare să fie egal cu totalul frecvenţelor unităţilor de înregistrare, spre a avea o imagine și asupra dimensiunii temporale ocupate de fiecare temă în câmpul discursiv total). Din compararea totalului frecvenţelor unităţilor de înregistrare (egal cu totalul unităţilor de numărare) prezente în câmpul discursiv al Opoziţiei (anume corpusul de text al moţiunii plus corpusul de discursuri ale parlamentarilor Opoziţiei), cu totalul frecvenţelor de înregistrare din câmpul discursiv al Puterii, reiese un dezechilibru strident: 155 la 80,5. De aici concluzia că timpul total alocat Opoziţiei (inclusiv cel dedicat recitirii moţiunii de către un reprezentant al Opoziţiei) a fost de peste două ori mai mare decât timpul total alocat Puterii ceea ce nu ar corespunde principiului unor dezbateri echilibrate, în conformitate cu distribuţia parlamentară a partidelor.

Revenind la stenogramă, observăm că alocarea timpului s-a făcut astfel: citirii moţiunii i-au fost alocate circa 60 de minute, intervenţiilor premierului (de la începutul și de la finalul dezbaterilor) tot 60 de minute, discursurilor reprezentanţilor Opoziţiei (PSD și PNL) – 72 de minute, iar reptrezentanţilor Puterii (PDL, UNPR, UDMR și minorităţi) – 83 de minute. În total, deci timpul alocat Opoziţiei (moţiune plus discursurile parlamentarilor) ar fi fost de 132 de minute, iar timpul alocat Puterii (discursurile premierului plus discursurile parlamentarilor) ar fi trebuit să fie de 143 de minute. Deci Puterea ar fi trebuit să beneficieze de mai mult timp decât Opoziţia în câmpul discursiv, nu de peste două ori mai puţin! Revenind la analiza stenogramelor din punctul de vedere al timpilor, observăm că Opoziţia și-a utilizat integral timpul alocat (ultimul vorbitor al PSD fiind chiar atenţionat de președintele de ședinţă că a epuizat timpul), pe când Puterea nu a utilizat nici măcar jumătate din timpul alocat (spre exemplu, cele două discursuri ale premierului au însumat circa 18 minute din totalul de 60 de minute alocate). Nu au existat motivaţii pentru acest fapt. Singura explicaţie logică este aceea că reprezentanţii Puterii nu au fost nicidecum interesaţi de aceaste dezbateri pe marginea moţiunii de cenzură, participarea lor fiind mai mult formală. Explicaţia este susţinută și de faptul că premierul Emil Boc a părăsit ședinţa după rostirea discursului din debutul dezbaterilor pentru a reveni doar pentru discursul de final, fapt remarcat și punctat de parlamentarii Opoziţiei.

Pentru o înţelegere mai exactă a modului în care au interacţionat locutorii, dar mai ales a modului în care s-au relaţionat temele în câmpul discursiv al celor trei corpusuri de texte, s-a utilizat analiza de conţinut relaţională. Schema rezultată, de tipul hărţii concept, este redată în Fig. 6.

 

Fig. 6. Schema relaţională a temelor prezente în câmpurile discursive ale Puterii și Opoziţiei

 

Din schema relaţională a temelor importante prezente în câmpul discursiv se observă că argumentarea Opoziţiei nu se relaţionează cu argumentarea Puterii, fiecare parte având propria strategie discursivă: Opoziţia are o argumentare logic demonstrativă, bazată pe prevederile constituţionale, pe practicile și recomandările Uniunii Europene, în timp ce Puterea are o argumentare doar aparent logic demonstrativă, bazată pe argumentul „interesului naţional” care ar justifica măsuri discutabile în vreme de criză. Decizia Curţii Constituţionale, ulterioară dezbaterilor din 22 decembrie 2011, prin care legea de comasare a alegerilor a fost declarată neconstituţională arată că, de fapt, argumentarea Puterii se baza pe falsa raţiune (de aceea și linia punctată din schemă). Temele comune și pentru putere și pentru opoziţie, unde se poate observa relaţionarea, au fost cele din a doua mare categorie, adică acelea axate pe contestarea sau păstrarea legitimităţii. Schema relaţională arată cu un plus de claritate paralelismul discursiv-relaţional în ceea ce privește subiectul propriu-zis al moţiunii și convergenţa discursivă pe terenul luptei pentru putere, pentru legitimitate.

Concluzii

Analiza de conţinut cantitativă, calitativă și relaţională, împreună cu elemente ale analizei de discurs confirmă în mare parte ipotezele cercetării[15]. Astfel:

1. Miza principală a dezbaterilor nu a fost apărarea ordinii constituţionale, ci lupta pentru legitimitate.

2. Dezbaterile pe marginea moţiunii propriu-zise, cu argumentare logic-demonstrativă, au părut a fi mai mult un pretext, un preambul în lupta pentru legitimitate, care implică strategii discursive cu puternică încărcătură emoţională, politicianistă.

3. Interacţiunea discursivă a fost minimală și doar formală. Dezbaterile nu au respectat nici principiul cooperării, nici principiul politeţii, iar relaţionarea discursivă de fond a fost inexistentă. Dezbaterile au reprezentat un veritabil „dialog al surzilor”.

4. Axarea pe polemica negativă, cu puternică încărcătură emoţională nu a permis identificarea unor puncte comune, ce ar fi putut conduce la atenuarea crizei politice.

Gravitatea crizei politice din România, din perioada avută în vedere în cadrul acestui studiu, poate fi explicată mult mai clar prin celelalte rezultate ale analizei, ce nu au putut fi anticipate în ipotezele cercetării.

Faptul că există un paralelism perfect între discursurile Puterii și Opoziţiei referitoare la subiectul propriu zis al moţiunii și o convergenţă consistentă la strategiile discursive privind lupta pentru legitimitate, arată un dezinteres total al reprezentanţilor Puterii faţă de argumentele Opoziţiei și o neîncredere totală a Opoziţiei faţă de Putere. Fiecare tabără, părea să cunoască deja rezultatul votului asupra moţiunii, dezbaterile fiind doar un prilej pentru atacuri reciproce cu maximă vizibilitate mediatică

Faptul că argumentarea Puterii se baza pe falsa raţiune a măsurilor luate în numele interesului naţional, dar cu forţarea Constituţiei (măsuri considerate ulterior clar neconstituţionale de către Curtea Constituţională), arată că Puterea devenise atât de sigură pe legitimitatea oferită iniţial de votul electoratului, încât nu mai considera necesară respectarea normelor democratice pentru a-și păstra această legitimitate, având în vedere faptul că, într-o democraţie, puterea este legitimă nu doar ca rezultat al votului, ci și ca mod de exercitare permanent pe baza legilor democratice, tocmai spre a evita derapajul către opusul ei, puterea ne-democratică sau autoritară.

Faptul că reprezentanţii Puterii nu au utilizat nici măcar jumătate din timpul alocat pentru discursuri, confirmă acest dezinteres total faţă de dezbaterile în sine, faţă de subiectul moţiunii sau faţă de argumentele Opoziţiei, dar și faţă de modul în care electoratul ar fi recepţionat poziţia lor de forţă. Fie că a fost derapaj către autoritarism, fie că a fost pur și simplu „cecitate politică”, concluzia finală este aceeași: forţarea cadrului constituţional și ignorarea rolului Parlamentului ca instituţie fundamentală a democraţiei nu puteau duce decât la agravarea crizei politice și la blocaj politic total.

Evoluţia ulterioară a evenimentelor confirmă aceste concluzii. Pe 1 februarie 2012 opoziţia intră în „grevă parlamentară”. Pe 27 aprilie 2012 este dezbătută și votată o nouă moţiune de cenzură, „Opriţi guvernul șantajabil. Acum sau niciodată!”. Chiar dacă Puterea, teoretic, avea voturile necesare pentru ca moţiunea să fie respinsă, aceasta a trecut cu sprijinul unui număr suficient de parlamentari ai Puterii. Guvernul a căzut, s-a format o nouă majoritate guvernamentală și un nou guvern condus de unul dintre liderii fostei Opoziţii. Fostul partid de guvernământ a cunoscut o cădere abruptă în sondajele de opinie. Democraţia a funcţionat, sancţionându-i pe cei ce au încercat să-i forţeze limitele.

 

Bibliografie

Ilie Bădescu, Mari sisteme sociologice. Curs de istoria Sociologiei (Oradea: Universitatea Oradea, 1998)

Dumitru Borţun, Silvia Săvulescu, Analiza discursului public (București: SNSPA, 2005).

Penelope Brown, Stephen C. Levinson, Politeness: Some universals in language usage (Cambridge: Cambridge University Press, 1987)

Mattei Dogan, Sociologie Românească, traducere de Nicolae Lotreanu și Laura Lotrenu (București: Alternative, 1999)

Paul Grice, Studies in the Way of Words (Cambridge MA: Harvard University Press, 1989).

Ioan Mărginean, Iuliana Precupeţu (coordonatori), Mihai Dumitru, Flavius Mihalache, Adina Mihăilescu, Gabriela Neagu, Raluca Popescu, Ana Maria Preoteasa, Laura Tufă, Marian Vasile, Calitatea vieţii în România 2010 (București: coediţie CIDE și Editura Expert, 2010)

Catălin Zamfir (coordonator), Simona Ilie, Codrin Scutaru, Iulian Stănescu, Elena Zamfir, Raport social al ICCV 2011. România: răspunsuri la criză (București: ICCV, 2011)

Atitudini și opinii despre regimul comunist din România. Sondaj de opinie, 2010, http://www.evz.ro/fileadmin/multimedia1/2010/decembrie/09/Raport_sondaj_opinie_publica_IICCMER_101115_bun.pdf., accesat 12.04.2012.

Dezbateri parlamentare. Ședinţele comune ale Camerei Deputaţilor și Senatului din anul 2011, http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.calendar?cam=0&an=2011&idl=, accesat. 4.04.2012.

România 2012. Analize privind percepţia unor riscuri de securitate și respectarea unor drepturi cetăţenești (2012), http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-analize-de-perceptie-a-unor-riscuri-de-securitate-si-respectarea-unor-drepturi-cetatenesti.pdf, accesat 12.04.2012.

Stenograma ședinţei comune a Camerei Deputaţilor și Senatului din 22 decembrie 2011, http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=7084&idl=1, accesat 2.04.2012.

 

 

NOTE