Comunism și studii politice în România postcomunistă

In memoriam: Karl R. Popper
 

CECILIA TOHĂNEANU
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

„Eu poate mă înșel, tu poate ai dreptate, dar prin străduinţă ne putem apropia de adevăr.”

Abstract:
Dedicated to Karl Popper’s memory, this essay aims at following the echo of his critical rationalism and how it has been received by Mario Bunge, one of the most prominent contemporary philosopher of science – an admirer, later a critic of Popper’s social and political philosophy. The main goal of such an endeavor is to find out where could have been Popper wrong – from Bunge’s view point – and take note of the arguments of both of them, thus hoping to get closer to the truth, as Sir Karl said.

Keywords: Karl Popper; Mario Bunge; critical rationalism;
conceptual rationality; instrumental rationality; irrationalism

Cuvintele din motto-ul acestui eseu sunt cele prin care Karl Popper încearcă să exprime o parte esenţială a profesiunii sale de credinţă „în materie de morală”. Cu acestea se deschide volumul său de eseuri The Myth of the Framework (Mitul contextului). Purtând cunoscuta semnătură K.R.P., Acknowledgements, care însoţesc acest volum, sunt datate 17 martie 1994. Șase luni mai târziu, la 17 septembrie, Sir Karl Raimund Popper avea să se stingă din viaţă într-un spital din Croydon, o suburbie a Londrei, la vârsta de 92 de ani. S-au scurs de atunci douăzeci de ani.

Am ales nu întâmplător să citez cele două rânduri din Popper. Formulate încă de prin 1932 și apărute pentru prima oară în formă tipărită în 1945, în The Open Society and Its Enemies (Societatea deschisă și dușmanii ei), ele redau, într-un limbaj simplu, nefilosofic, o atitudine și un mod de viaţă: „o credinţă în pace, în umanitate, în toleranţă, în modestie, în încercarea de a învăţa din propriile greșeli”.[1] Să pună în aceste cuvinte credo-ul moral al filosofului, cu speranţa că ar putea exclude orice posibilitate de interpretare dogmatică a raţionalismului său critic. O speranţă dezamăgită transpare, însă, încă din primele pagini ale cărţii. Căci criticii Societăţii deschise și ai raţionalismului critic au fost, se pare, insensibili la aceste cuvinte: nu au prezentat interes pentru niciunul dintre ei, nimeni nu le-a observat sau citat, iar pentru unii, raţionalismul critic era pur și simplu dogmatic, constata Popper cu șase luni înainte de moarte.[2]

În parte, Popper nu se înșela. Printre admiratorii, iar mai apoi criticii lui Popper se află și Mario Bunge. Prima întâlnire dintre cei doi filosofi a fost în anii 1950, când Bunge descoperă, din întâmplare, Societatea deschisă în biblioteca Universităţii din Chile (Universidad de Chile). Fascinat de cartea în care găsea o critică „profundă”, „strălucită” și „onestă” a lui Platon, Hegel și Marx, Bunge îi scrie lui Popper pentru a-și arăta admiraţia faţă de „curajul” de a se apleca asupra lucrărilor acestor filosofi spre a pune în lumină sursele filosofice ale totalitarismului contemporan. Scrisoarea avea să marcheze începutul unei îndelungate prietenii, în timpul căreia Bunge editează un volum publicat în onoarea lui Popper.[3] Prietenia – în care îi lega ideea de raţionalitate și respingerea iraţionalismului - avea să se rupă la începutul anilor 1980, odată cu divergenţele dintre cei doi filosofi iscate pe tema ontologiei pluraliste a celor trei lumi.[4]

În 1996, așadar, la doi ani după dispariţia lui Popper, Bunge scrie un articol amplu[5] consacrat integral examinării filosofiei sociale a fostului său prieten. Impresia lăsată atunci de Societatea deschisă era rezultatul unei lecturi de suprafaţă, un fel de „dragoste la prima vedere”, sugerează Bunge, relatând despre episodul primei lui întâlniri cu „această importantă lucrare”.

Reanalizând acum concepţia popperiană despre societate - cu trimitere la numeroase lucrări, între care Mizeria istoricismului (The Poverty of Historicism, 1945), „Raţiune și revoluţie” (”Reason or Revolution”, 1970), „Autobiografie intelectuală” (”Intellectual Autobiography”, 1974), inclusiv ediţia revăzută a Societăţii deschise din 1988 - Bunge susţine că termenul cheie care o definește este cel de negaţie. „Negativism logic” – aceasta ar fi expresia cea mai potrivită, crede el, pentru a caracteriza filosofia socială a lui Popper.[6] Această filosofie „ne avertizează împotriva despotismului, dar nu ne ajută să remodelăm societatea pentru a elimina sursele tiraniei. Prin urmare, proslăvirea sa a ingineriei sociale, deși sinceră, răsună în pustiu: ea ne sfătuiește să planificăm fără să precizeze vreun alt scop decât libertatea. Rezultatul este negativ, superficial, formalist și o filosofie socială incoerentă […] inferioară contribuţiei sale la teoria cunoașterii”. Explicaţia eșecului lui Popper de a oferi o „filosofie socială originală, coerentă, cuprinzătoare, profundă și constructivă compatibilă cu cercetarea socială contemporană” este pusă de Bunge pe seama insistenţei sale asupra uneia și aceleiași teme negative: „Este imposibil de realizat o astfel de sarcină pisând mereu aceeași unică temă negativă, chiar dacă importantă, ca aceea a abolirii tiraniei, nedreptăţii sociale, dependenţei naţionale, discriminării de gen sau superstiţiei.” O teorie pozitivă a societăţii și o filosofie morală pozitivă – acestea sunt, după Bunge, ingredientele necesare unei filosofii sociale „rotunde”, absente însă din filosofia lui Popper. Or, în afara unei astfel de filosofii sociale pozitive, spune el, „nu poate apărea nici o viziune clară asupra unei societăţi deschise. Și, fără o astfel de viziune, oamenii nu vor fi mobilizaţi să construiască noua societate.”[7]

Potrivit lui Bunge, „pilonii” pe care se sprijină teoria socială a lui Popper, deși în sine corecţi, sunt „șubrezi și instabili” pentru a susţine o concepţie capabilă să fundamenteze practica socială sau politică. Aceștia sunt: raţionalitatea (conceptuală și practică), individualismul (ontologic și metodologic), libertarianismul, inexistenţa legilor istorice, utilitarismul negativ, ingineria socială graduală și o concepţie despre ordinea socială dezirabilă.[8] Cu excepţia primului, mai precis a raţionalităţii conceptuale, care a ghidat filosofia ambilor gânditori, toţi ceilalţi îi separă, generând dezacorduri, uneori profunde, a căror ultimă origine se află în opţiunea lui Popper pentru individualism și preferinţa lui Bunge pentru sistemism (dar nu holism!).

Ne vom opri doar asupra asupra raţionalităţii și, urmând sugestia din motto-ul acestui eseu, vom încerca să vedem unde s-ar fi putut înșela Popper - din punctul de vedere al lui Bunge - și dacă nu cumva, doar ascultând argumentele amândurora, ne-am putea apropia de adevăr.

Pentru Popper, credinţa în raţiune înseamnă nu numai „credinţa în propria noastră raţiune, ci de asemenea – și chiar mai mult – în raţiunea celorlalţi.”[9] Stefano Gattei surprinde în mod corect faptul că decizia de a adopta raţionalismul are la Popper o natură profund etică. „Popper”, spune el, „înţelege propria lui decizie morală ca o alegere, ca un gen de imperativ categoric care are o valoare intrinsecă, și nu ca o premisă în favoarea unui argument.”[10] Aceasta și explică semnificaţia mai largă a raţionalismului său, căreia îi sunt asociate următoarele implicaţii importante: recunoașterea dreptului celuilalt de a fi auzit și de a-și apăra argumentele; recunoașterea pretenţiei la toleranţă, cel puţin atunci când această pretenţie este revendicată de cei care „nu sunt ei înșiși intoleranţi”; necesitatea de a proteja, prin instituţiile sociale, libertatea omului, promovând libertatea criticii și a gândirii; preocuparea de a menţine „un mediu comun al comunicării”, un „limbaj comun al raţiunii.” În accepţiunea lui Popper, aceasta din urmă este un fel de datorie morală ce incumbă lumii noastre,[11] care ar trebui să folosească limbajul nu atât ca pe un mijloc al „exprimării de sine” (aluzie la „jargonul romantic degenerat al majorităţii adepţilor educaţionalismului”), ci mai degrabă ca pe un mijloc al comunicării raţionale sau „vehicul al argumentului”[12]- funcţie a cărei conservare condiţionează convieţuirea pașnică a oamenilor.

În principiu, Bunge este de acord cu această versiune conceptuală (epistemologică) a raţionalităţii popperiene, în sensul larg de atitudine deschisă la discuţia pe bază de argumente, implicând disponibilitatea de a asculta punctul de vedere al celuilalt și de a învăţa din experienţă. Mai mult, în propria sa critică a iraţionalismului, Bunge a făcut adesea apel la argumentele lui Popper, citându-l în sprijinul credinţei lor comune că raţionalitatea este un element indispensabil al vieţii democratice, așa cum iraţionalitatea este un ingredient necesar al supunerii oarbe a individului unui regim totalitar faţă comenzile superiorilor săi.[13] Fără îndoială, Bunge s-a regăsit cu mare satisfacţie în pasaje ca acela din Societatea deschisă, în care este denunţată „iresponsabilitatea intelectuală” a filosofiilor iraţionaliste (sau „oraculare”, cum le botezase Sir Karl) „ce se refugiază în verbiaj” și cărora ar trebui să le opunem „disciplina testelor practice” pe care știinţa modernă o impune intelectului nostru.[14] Iată ce îi sfătuiește el pe iraţionaliștii de toate felurile: „Aceia care colportează astfel de vechituri iraţionaliste perimate precum logica dialectică, fenomenologia, existenţialismul, hermeneutica sau deconstructivismul ar câștiga citindu-l Popper despre incompatibilitatea iraţionalismului, în particular, a filosofiei oraculare, cu democraţia.”[15]

Cu ceea ce Bunge nu poate fi de acord este raţionalitatea „practică” (instrumentală), adică raţionalitatea ca principiu explicativ în știinţele sociale, asumată de către Popper în modelul său al analizei situaţionale. Deși a susţinut, mai ales în primele sale lucrări, unitatea metodei știinţifice (știinţele naturii și cele sociale adoptă aceleași metode, și anume, propunerea de ipoteze și testarea lor în raport cu dovezile empirice), Popper a teoretizat totodată o modalitate unică de abordare a studiului lumii sociale, fără corespondent în știinţele naturii: analiza sau logica situaţională. Dacă toate celelalte deosebiri dintre știinţele naturii și cele sociale sunt „diferenţe mai degrabă de grad decât de natură” (de exemplu, dificultăţile întâmpinate în aplicarea metodelor cantitative și mai ales a metodelor de măsurare), logica situaţională indică „existenţa unei diferenţe considerabile” între cele două categorii de știinţe, probabil „cea mai importantă diferenţă între metodele lor”.[16]

Situaţia socială, argumentează Popper, este o „categorie fundamentală a metodologiei știinţelor sociale”, aproape fiecare problemă explicativă necesitând o (re)construcţie logică sau raţională a unei situaţii sociale – reconstrucţie care corespunde stabilirii condiţiilor iniţiale din știinţele naturii.[17] Logica situaţională este propusă ca model cu ajutorul căruia am putea explica „în principiu o clasă largă de evenimente structural asemănătoare”, adică situaţii sociale tipice. Întrucât nu dispunem niciodată de legi suficiente și condiţii iniţiale necesare unei explicaţii, spune Popper, cel mai bun mod de a explica asemenea situaţii sau tipuri de evenimente, sugerează el, este de a construi un model. Acesta conţine agenţi umani (cu scopurile și cunoașterea lor), relaţii sociale (incluzând instituţii, tradiţii și norme sociale) și trăsături relevante ale mediului natural (legi naturale, obstacole fizice care constrâng comportamentul oamenilor). Un astfel de model, care nu trebuie văzut decât ca o reprezentare simplificată a realităţii, este „animat” de principiul raţionalităţii - un omolog al legilor universale din știinţa fizicii.

Potrivit acestui principiu, agenţii acţionează întotdeauna „adecvat sau corespunzător situaţiei” în care se găsesc, adică în acord cu ea.[18] Îndeplinind funcţia de unică lege „animatoare” a analizei situaţionale, „principiul acţiunii conforme cu situaţia” pleacă de la supoziţia că aproape în toate situaţiile sociale este prezent „un element de raţionalitate.” Chiar dacă oamenii nu acţionează întotdeauna raţional, admite Popper, ci „mai mult sau mai puţin raţional”, acest lucru, sugerează el, nu ne împiedică să plecăm de la presupupoziţia raţionalităţii complete (poate, și de la cea a „deţinerii de informaţii complete”) în privinţa indivizilor implicaţi și să construim „modele comparative simple ale acţiunilor și interacţiunilor lor”, folosindu-le ca aproximări.[19]

Principiul raţionalităţii (raţionalitatea instrumentală) i se pare lui Bunge vulnerabil. Două sunt obiecţiile principale împotriva acestuia. În primul rând, maniera nesatisfăctoare în care este formulat. Enunţul potrivit căruia acţiunile indivizilor sunt conforme cu situaţia este o formulare vagă, susţine Bunge. Principiul este greu testabil, deoarece conceptul însuși de „comportament adecvat” de care el depinde este neclar. Nefiind riguros testabil, principiul nu este nici adevărat, nici fals: „Pe scurt, Popper a subliniat corect că o societate deschisă presupune, sub aspect conceptual, dezbatere raţională, și sub aspect instrumental, acţiune raţională. Dar el nu a analizat-o pe prima și nici nu a reușit să ne spună exact ce este cea din urmă.”[20]

A doua obiecţie este strâns legată de credinţa lui Bunge în sistemism și în funcţia explicativă a mecanismelor (structurilor). Or, logica situaţională le exclude pe ambele – un motiv personal pentru Bunge de a-i contesta valoarea explicativă atât în privinţa acţiunilor umane, cât și a faptelor sociale. Căci, la el, „agentul fără structură este o ficţiune”, iar explicaţia știinţifică implică asumarea „unui anumit mecanism – acela care face ca indivizii sau sistemele sociale să funcţioneze […], și nu aluzia la o anumită situaţie obișnuită.”[21]

Anticipând asemenea obiecţii împotriva principiului raţionalităţii, Popper a stăruit în câteva rânduri asupra unor aspecte legate de natura acestui principiu, cu speranţa de a elimina acele „nenumărate confuzii” pe care le-a generat. Intepretarea acestui principiu în termenii unui model „slab” al raţionalităţii ar putea fi una plauzibilă, cel puţin în lumina Mitului contextului. Aici, Popper previne asupra unei înţelegeri greșite a acestui principiu, în sensul de aserţiune empirică sau psihologică potrivit căreia „omul acţionează întotdeauna sau aproape întotdeauna în mod raţional”. Dimpotrivă, el trebuie privit ca un postulat metodologic care nu permite includerea într-un model (ca cel al logicii situaţionale) a unui „întreg efort teoretic”, a unei „întregi teorii explicative.” Această interpretare ne dă posibilitatea să vedem în raţionalitate un principiu care, așa cum observă William Gorton, produce putere explicativă prin „transformarea persoanelor din modelul situaţional în abstracţii”.[22] Într-adevăr, modelul descrie elementele situaţiei sociale obiective ale unui agent, și nu stările sale psihologice. Prin metoda situaţională, el devine „un oarecare, un ins care trăiește o situaţie relevantă și își reduce scopurile personale de viaţă și cunoștinţele la un model situaţional tipic”,[23] apt să dea seamă în principiu, și nu în detaliu, de o clasă de acţiuni de același gen.

Agenţii raţionali ai lui Popper ar putea fi comparaţi cu agenţii virtuoși ai lui Aristotel: și unii și ceilalţi au statutul unor persoane tipice ipotetice acţionând în numeroase contexte similare structural. Logica situaţională este relevantă explicativ pentru ce ar face ori cum ar acţiona o astfel de persoană (ipotetică) sau, cum spune Gorton, pentru „felul în care s-ar comporta oricine în situaţia dată.”[24] În acest sens, principiul acţiunii conforme cu situaţia apare, într-adevăr, ca un „principiu aproape vid”. Popper nu îi atribuie rolul unei „teorii empirice explicative, al unei ipoteze verificabile”. El admite că, din punct de vedere empiric, modelul analizei situaţionale s-ar putea dovedi mai mult sau mai puţin adecvat – „aspect ce poate fi dezbătut și criticat” – iar acest lucru rezultă în urma testării. Dar testarea unui model (care, în știinţele sociale, presupune o cercetare istorică) este un lucru greu de realizat, recunoaște Popper, iar „explicaţiile pe care le aduce pot fi adesea neclare”.[25]

Îndreptăţește cumva această concluzie obiecţiile lui Bunge? Popper spunea undeva că o discuţie critică a unei teorii ne poate apropia de adevăr atunci când reușește să identifice punctul slab al acelei teorii. Este critica lui Bunge o reușită în acest sens? Răspunsul ar fi mai curând negativ. Desigur, el a sesizat câteva vulnerabilităţi ale metodei logicii situaţionale asociate principiului raţionalităţii. Nu trebuie să fim neapărat sistemiști ca Bunge pentru a fi de acord cu el asupra contradicţiei în care intră Popper, declarând, pe de o parte, că acest principiu este aproape vid și admiţând, pe de altă parte, că modelul logicii situaţionale este testabil. Dacă este să identificăm aspecte vulnerabile (mai) importante ale logicii situaţionale, acestea sunt, cred, cele două semnalate de către William Gorton.

În primul rând, i se poate reproșa lui Popper pretenţia de a fi oferit singura metodă de cercetare socială posibilă. „Teza mea”, susţine Popper, este că doar în acest fel putem explica și înţelege un eveniment social.”[26] Or, așa cum observă Gorton, nașterea credinţelor, dorinţelor sau a valorilor care „animă” modelele situaţionale – toate acestea „nu pot fi complet explicate” prin analiza situaţională, studiul lor aparţinând, în general, psihologiei. „Aceasta nu este însă o critică profundă a analizei situaţionale”, precizează Gorton, sugerând „doar o diviziune a muncii între analiza situaţională și psihologie: Am putea apela la psihologie pentru a explica generarea anumitor dorinţe, norme și credinţe, iar apoi să ne întoarcem la analiza situaţională pentru a explica fenomenele sociale care decurg din acele dorinţe, norme și credinţe.”[27]

În strânsă legătură cu obiecţia de mai sus, Gorton aduce în discuţie posibilitatea explicaţiei comportamentului în termenii „modelelor psihologice ale iraţionalităţii tipice”, pe care Popper a respins-o din capul locului. Asumând exclusiv principiul raţionalităţii, analiza lui situaţională poate lăsa fără explicaţie o serie de comportamente. Înţelegerea lor face necesară abandonarea acestui principiu și explorarea mecanismelor psihologice care permit, ca și modelele situaţionale, explicaţia, dar nu predicţia. „Analiza situaţională ar putea beneficia de integrarea mecanismelor psihologice”, conchide Gorton, „îndată ce explicaţiile raţionale ale comportamentului sunt epuizate”, cu alte cuvinte, atunci când „principiul raţionalităţii eșuează.”[28]

Aș adăuga, în loc de concluzie și în completarea celor spuse de Popper, că șansele aproximării adevărului depind și de măsura în care reușim, printr-o dezbatere raţională, să punem în lumină punctele solide ale teoriilor noastre, pe lângă identificarea (și critica) celor slabe. Din acest punct de vedere, dincolo de criticile, unele acide, ale teoriei lui Popper, Bunge a știut să vadă ceea ce el consideră a fi partea cea mai solidă a acesteia: ideea de raţionalitate – și, mai cu seamă contribuţia contemporanului său la apărarea libertăţii prin critica iraţionalismului. „Probabil”, așa cum scria David Miller (editorul volumului de eseuri Karl Popper, Filosofie socială și filosofia știinţei), „raţionalismul critic nu este în întregime corect; dar nici nu poate fi, la urma urmei, în întregime incorect. E bine de reţinut acest lucru.”[29]

Bibliografie

BUNGE, Mario, „The Seven Pillars of Popper’s Social Philosophy”, Philosophy of the Social Sciences, Vol. 26, Nr. 4, 1996.

BUNGE, Mario, ”In Praise of Intolerance to Charlatanism in Academia”, Annals of the New York Academy of Sciences, Vol. 775, 1995.

GATTEI, Stefano, „The Ethical Nature of Karl Popper’s Solution to the Problem of Rationality”, Philosophy of the Social Sciences, Vol. 32, Nr. 2, 2002.

GORTON, William, A., Karl Popper and the Social Sciences, Albany: State University of New York Press, 2006.

HABERMAS, Jürgen, On the Pragmatics of Social Interaction. Preliminary Studies in the Theory of Communicative Action, trans. by Barbara Fultner, Cambridge, Massachusetts: The MIT Press, 2001.

POPPER, Karl. R., Filosofie socială şi filosofia ştiinţei. Antologie editată de David Miller, trad. A. Stanciu at al., Bucureşti: Editura Trei, 2000.

POPPER, Karl. R., Mitul contextului, trad. F. Lobonţ şi C. Mesaroş, Bucureşti: Trei, 1998.

POPPER, Karl. R., Lecţia acestui secol, trad. F. Dumitrescu, Bucureşti: Nemira, 1998.

POPPER, Karl. R., Mizeria istoricismului, trad. D. Suciu, A. Zamfir, Bucureşti: All, 1996.

POPPER, Karl. R., Societatea deschisă şi duşmanii ei, Vol II Epoca marilor profeţii: Hegel şi Marx, trad. D. Stoianovici, Bucureşti: Humanitas, 1993.

POPPER, Karl. R., Objective Knowledge: An Evolutionary Approach, Oxford: Oxford University Press, 1979.

NOTE

[1] Karl R. Popper, Mitul contextului, trad. F. Lobonţ și C. Mesaroș (București: Trei, 1998), 12.

[2] Conform Popper, Mitul contextului, pp. 11-12. Aceeși dezamăgire o trăiește filosoful în privinţa recunoașterii contribuţiei sale la teoria cunoașterii, în particular, la elucidarea problemei inducţiei: „Desigur, s-ar putea să greșesc; dar cred că am rezolvat o problemă filosofică majoră: problema inducţiei. Această soluţie a fost extrem de fertilă și mi-a permis să soluţionez un mare număr de alte probleme filosofice. Puţini filosofi însă ar susţine ideea că eu am rezolvat problema inducţiei. Puţini filosofi și-au asumat dificultatea de a studia – sau chiar de a critica – ideile mele referitoare la această problemă, sau au observat faptul că am muncit ceva la ea. Despre acest subiect au fost publicate foarte recent numeroase lucrări care nu se referă la vreuna dintre lucrările mele, deși multe dintre ele conţin indicii că au fost influenţate de unele ecouri indirecte ale ideilor mele; iar acele lucrări care au acordat atenţie concepţiei mele îmi atribuie, de regulă, idei pe care nu le-am susţinut niciodată, sau mă critică datorită unor neînţelegeri elementare sau interpretări greșite, sau cu argumente inacceptabile.” Karl R. Popper, Objective Knowledge: An Evolutionary Approach (Oxford: Oxford University Press, 1979), 1.

[3] Mario Bunge (ed), The Critical Approach: Essays in Honour of Karl Popper (Glencoe: Free Press, 1964).

CECILIA TOHĂNEANU este Prof. univ. dr. la Facultatea de Știinţe Politice, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” București.

 sus