CUPRINS nr. 177

ARHIVA

 

Scrisă între 1960-1963, cartea profesorului Ghiţă Ionescu ar părea să dateze, asemenea multor lucrări cu tentă istorică care, în mod inevitabil, la momentul redactării nu au „putut beneficia de toată evidenţa publicată și de arhivele deschise de atunci“, cum chiar autorul o spune, în prefaţa din 1994[1]. Și totuși, cititorul de astăzi al cărţii va regăsi în analiza comunismului din Republica Populară Română nu doar o radiografie pertinentă a regimului, ci, mai mult, argumente pentru a o alătura studiilor recente dedicate conturării unei explicaţii cauzale pentru geneza postcomunismului în raport cu moștenirea comunistă.

Să reamintim, mai întâi, că lucrarea este organizată în trei părţi – Partea întâi, „Instalarea controlului sovietic asupra României, 1994-1947“; Partea a doua, „Statul totalitar, ianuarie 1948-februarie 1956“; Partea a treia, „Între Congresele XX și XII ale P.C.U.S.-ului“ –, precedate de o introducere dedicată istoriei PCR, fiind structurată în acord cu teza conform căreia „România a fost condusă de agenţii Moscovei, indiferent cei i s-a întâmplat Moscovei între timp“[2]. În ansamblu, cei 18 ani ai comunismului analizaţi în lucrare sunt consideraţi a reprezenta o etapă istorică a distrugerii, căci misiunea conducătorilor partidului comunist, toţi, cum subliniază Ghiţă Ionescu, cu nume străine ascunse sau nu sub pseudonime românești, a fost acea de a distruge tot ceea ce fusese anterior România – un regat și o democraţie.

Distrugerea nu s-a produs însă numai în faza, numită de autor, mercenară, sub conducerea lui Groza și Gheorghiu-Dej, analizată ca atare în lucrare, ci și în cea următoare, a Republicii Socialiste România, dintre 1965 și 1989, care, atenţie, se va produce după momentul redactării lucrării. Cititorul versiunii traduse în limba română a lucrării publicate iniţial în 1964 are avantajul de a beneficia de îndrumarea autorului în această direcţie, cuprinsă în prefaţa la ediţia română, unde ideea continuităţii regimului este expres afirmată. Astfel, autorul definește regimul lui Ceaușescu drept o „satrapie“[3], adică, cu un termen consacrat ulterior de știinţa politică, un regim sultanistic[4], dar similar celui anterior, în ciuda evenimentelor din 1968. Dar ce s-a întâmplat în acel an? Un act de curaj al puterii de la București, spune Ghiţă Ionescu: „în 1968, adevăratul curaj al guvernului român de a refuza, singur în tot blocul sovietic, să participe la intervenţia în Cehoslovacia (...) era prima împrejurare în care Ceaușescu își punea în cumpănă poziţia ideologică.“[5] Într-adevăr, asumându-și neparticiparea la înăbușirea militară a primăverii de la Praga, Ceaușescu se asocia Iugoslaviei, acuzată de Moscova „de o democratizare burgheză“, în apărarea Cehoslovaciei „unde încă și mai vădit accentul reformei era politic – înlăturarea dictaturii partidului comunist.“[6] În alte cuvinte, Ceaușescu adopta comunismul naţional al lui Tito, care, în Iugoslavia, prin măsuri specifice ale politicii interne[7], era „un început de democratizare reală, care înspăimânta pe adevăraţii sateliţi.“[8] România lui Ceaușescu a beneficiat și ea de pe urma deciziei din 1968, devenind în anii următori o destinaţie a investiţiilor occidentale, altfel de neconceput pentru o ţară parte a lagărului comunist. Spre exemplu, așa s-a construit, în 1972, autostrada București-Pitești, rămasă singura șosea de mare viteză câţiva ani și după prăbușirea regimului comunist. Însă spre deosebire de regimul democratic-burghez titoist, cel al lui Ceaușescu „nu numai că nu a luat calea democratizării, dar, din motive încă incomplet deslușite, s-a străduit să-și închidă legăturile cu Occidentul“ și să devină, în fapt, mai apropiat ideologicește de China, „care îi reproșa lui Hrușciov și lui Brejnev de a fi devenit prea «moi» și de a trăda marxism-leninismul și, mai ales, stalinismul.“[9] Așadar, regimul neronian al lui Ceaușescu se dovedește, în fapt, continuarea, în al moment istoric, a primei faze de distrugere a României, iar în ansamblul său, „regimul din România rămâne probabil cel mai rezistent la liberalizare decât oricare din ţările vecine.“[10]

Ajungem astfel la principalul motiv pentru care, în opinia noastră, cartea lui Ghiţă Ionescu își păstrează actualitatea, în ciuda aspectului ei istoric. Ea rămâne o excelentă radiografie din exterior a comunismului românesc, dar, totodată, furnizează și o explicaţie pertinentă pentru diacronia regimului, iar prin conexiune, a schimbării politice din 1989. Căci, prin sublinierea caracterului său monolitic, politologul româno-britanic identifică nu doar factorul specific al comunismului românesc, în ambele lui faze istorice, ci, încă mai important, una din cauzele tranziţiei violente spre democraţie. În fond, autorul ghidează discuţia către ideea corelaţiei dintre absenţa societăţii civile, consecinţă a politicii monolitiste a partidului comunist, și emergenţa postcomunismului, în mod deosebit a expresiei sale pluripartidiste, prefaţând astfel teoria actuală pentru care postcomunismul „reprezintă primul caz de democratizare din Europa ce are loc în absenţa efectivă a unei societăţi civile autentice“[11], validată cu precădere de cazul românesc.

Într-adevăr, ca urmare a politicii de omogenizare socială și a celei de sancţionare a deviaţionismului ideologic, România comunistă nu a cunoscut forme de expresie socio-politică de factura unor grupări reformatoare sau dizidente. După momentul istoric 1968, naţional-comunismul practicat de Nicoale Ceaușescu a făcut din politica externă de independenţă în raport cu Moscova un paravan pentru o politică internă prin care societatea românească a fost literalmente confiscată de partid, nefiind permisă, sub sancţiunea de trădare a ţării, nici un fel de abatere de la ideologia oficială. Și chiar dacă în ultimul deceniu de existenţă a regimului ceaușist au apărut și în România, ca urmare a declanșării crizei economice și sub influenţe exterioare, semnele unor opoziţii faţă de politica ceaușistă, în special sub forma unor dizidenţe personale, „orice încercare de organizare a spaţiului societăţii civile a fost sortită eșecului“ [12]. Lipsa de existenţă a unor astfel de „organizaţii protopartizane“[13], a făcut ca partidele constituite după decembrie 1989 să nu poată avea o inserţie socială articulată, și nici legitimitatea unui trecut opoziţionist. În același registru explicativ trebuie încadrată și „absenţa de continuitate a partidului comunist“.[14] România a făcut excepţie de la modelul dominant în Europa de est al continuităţii partidelor comuniste, de regulă, în formele reformate ale partidelor socialiste sau social-democrate, cum, bunăoară, s-a întâmplat în Ungaria sau Polonia, cu un anume specific, dar și în Bulgaria. În postcomunismul românesc, nici în anii `90 și nici ulterior nu a existat un partid post-comunist propriu-zis, adică un partid care să-și asume direct și declarat filiaţia cu PCR[15]. Dubla absenţă de continuitate partidistă și-a făcut simţită din plin prezenţa sub forma caracterul particular al procesului schimbării. Cum bine se știe, tranziţia românească nu a îmbrăcat forma unei revoluţii de catifea, adică a negocierii dintre comuniști și anticomuniști, ci pe cea a revoluţiei violente. I-au lipsit actorii politici originali, asemenea, bunăoară, celor din Polonia, respectiv Partidul Unit Muncitoresc Polonez și Solidaritatea, titularii Acordul din 5 aprilie 1989 care a ghidat tranziţia spre democraţie. În România, au existat doar cópii ale acestor actori, adică partide care și-au asumat aceste roluri abia după prăbușirea regimului comunist. Ca atare, echivalentul românesc al „acordului“ dintre comuniștii și anticomuniștii polonezi avea să se consume într-o formă sui-generis la mai bine de la o lună de la fuga lui Nicoale Ceaușescu, respectiv la 1 februarie 1990, prin transformarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale în Consiliul Provizoriu al Uniunii Naţionale, titularii acestuia fiind partide postcomuniste. Extinzând analiza, vom putem spune că „în România, postcomunismul nu inventează și nici nu reconstituie clivaje“[16] și, în mod deosebit, nu dă consistenţă clivajului definit de Seiler în termenii opoziţiei dintre post-comuniști și democraţi. În fapt, cu o valoare simbolică, provenind din imitaţie, opoziţia dintre neocomuniști și anticomuniști traduce doar o dispută în termeni de legitimitate căci, „partidele care apar după decembrie 1989 se revendică – unele – de la Revoluţie, iar celelalte – de la tradiţia și istoria politică românească“[17] antecomunistă, actorii de prim rang ai acestei dispute fiind FSN, pe de-o parte, și partidele istorice, pe de alta. Așa se și explică paradoxul fenomenului numit de Daniel Barbu al anticomunismul postcomunist[18], căci dacă, iniţial, FSN și-a asumat rolul anticomunist, acesta a fost revendicat în principal de partidele istorice, ambele forţe politice rămânând însă actorii neoriginali ai unei tranziţii defazate istoric.

Recunoaștem în detaliile mai sus prezentate, elementele specifice teoriei „moștenirii comuniste“, formulă generală prin care se desemnează explicaţia genetică a postcomunismului. Ele nu sunt, în mod evident, regăsite ca atare în cartea publicată în 1964, dar, în același timp, nu vom putea să nu constam că teoria moștenirii comuniste, cu aplicare concretă la cazul românec, își află rădăcini în analiza istorică a comunismului românesc datorată lui Ghiţă Ionescu, chiar dacă (sau cu atât mai mult cu cât) a fost realizată cu patru decenii înainte de emergenţa postcomunismului. Aceasta este, așadar, perspectiva teoretică sub care îndemnăm la (re)citirea cărţii Comunismul în România.

 

BIBLIOGRAFIE

BARBU, Daniel, Republica absentă, ediţia a doua revăzută și adăugită, București: Nemira, 2004.
IONESCU, Ghiţă, Comunismul în România, traducere de Ion Stanciu, București: Litera, 1994.
LINZ, Juan, STEPAN, Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Southern Europe, South America and Post-Comunist Europe, Baltimor / London: The Johns Hopkins University Press, 1996.
MAIR, Peter, „What is Different about Post-Communist Party Systems?“, Studies in Public Policy, Nr. 259, 1996.
PAVEL, Dan, HUIU, Iulia, „Nu putem reuși decât împreună“. O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, Iași: Polirom, 2003.
PREDA, Cristian, SOARE, Sorina, Regimul, partidele și sistemul politic din România, București: Nemira, 2005.
SEILER, Daniel-Louis, „Pot fi aplicate clivajele lui Rokkan în analiza partidelor politice din Europa centrală?“, în Jean-Michel de Waele (editor), Partide politice și democraţie în Europa centrală și de est, București: Humanitas, 2003.
VOIUC, George, Pluripartidismul, o teorie a democraţiei, București: All, 1998.

 

NOTE

	Web Sfera Politicii