|
Istorie intelectuală, politică și
media (recenzii)
De cealaltă parte a oglinzii.
Televiziunea română în socialism
Alexandru Matei, O tribună captivantă.
Televiziune, ideologie, societate în România
socialistă (1965-1983)
ucurești, Editura Curtea Veche Publishing,
2013, 459 p.
Volum a apărut cu sprijinul
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului
şi Memoria Exilului Românesc
Istoria Televiziunii Române, ca serviciu public de informare în masă, cu perioadele ei de expansiune şi de crepuscul din timpul regimului ceauşist, şi povestea, implicită, a instrumentării sale ideologice, au făcut prea puţin ori aproape deloc obiectul unor cercetări consistente şi aplicate. O întreagă epocă a televiziunii, în calitate de proiect tehnic, estetic, cultural, socio-politic, şi a înregistrării vieţii în evoluţia ei, au scăpat explorării sistematice. Una dintre motivaţiile esenţiale în acest caz este inaccesibilitatea diverselor arhive care înmagazinează – în fapt, închid şi, voalează, inevitabil – documente de tot soiul, articole şi emisiuni cu potenţial însemnat (nerevelat încă pe de-a-ntregul), deopotrivă pentru jalonarea dezvoltării TVR într-o instituţie media urbană modernă, cu centri nervoşi în viaţa cotidiană din România comunistă, şi pentru reconstituirea dinamicii societale, mentalitare, culturale şi ideologice inerente epocii respective. Apoi, ne putem întreba dacă programele Televiziunii Române aflate sub dictatura comunistă, laolaltă cu ethosul pe care îl exprimă, reuşesc să comunice sensibilităţii noastre actuale şi, dacă da, ce anume. Mai mult decât atât, ce ne pot spune despre cultura şi societatea românească, dar şi despre regimul politic şi economic ale României până în ’89. Astăzi, redifuzările unor programe din deceniile 7-8 se limitează la emisiuni de divertisment (varietăţi) şi filme artistice, lăsând într-un con de umbră documentare, reportaje, anchete edificatoare. Altă problemă care merită pusă este în ce măsură televiziunea din România ar suscita interesul în vederea realizării unor studii generoase sau câtă curiozitate ar stârni aceste studii printre tinerii intelectuali, de pildă, în condiţiile în care cei mai mulţi manifestă ostilitate faţă de programele tv, împinse spre degringoladă şi anomie.
Atari dileme (şi multe altele) îşi găsesc un răspuns şi o coerenţă în cel mai recent volum al lui Alexandru Matei, O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983), lansat în luna decembrie a.c., în cadrul unei dezbateri percutante, la Institutul Cultural Francez din Bucureşti. Lucrarea este rezultatul cercetării postdoctorale a autorului despre „televiziunea română în vremea ei de glorie”. Alexandru Matei a excavat arhive mai mult sau mai puţin frecventate (ANR, Arhivele Municipiului Bucureşti, Arhivele Societăţii Române de Radiodifuziune, Arhivele documentare ale TVR, Filmoteca TVR – de exemplu, spaţiile acesteia, mărturiseşte autorul, nu dispun de condiţiile adecvate accesului din exterior la vizionarea emisiunilor –, Arhivele Ministerului Francez al Afacerilor Externe, Nantes), a scos la lumină documente mai mult sau mai puţin aflate la îndemână. Valorificând o pluralitate de surse şi materiale: de la programe de televiziune, cronici, stenograme ale adunărilor conducerii TVR, la planuri de contabilitate şi sondaje puse la dispoziţie de către Oficiul de Studii şi Sondaje al Radioteleviziunii; de la memorii sau biografii ale realizatorilor de televiziune la „documente de partid şi de stat” – unele dintre ele niciodată consultate anterior. Astfel, efortul său recuperator şi interpretativ este cu atât mai meritoriu cu cât singularitatea lui nu constă doar în desţelenirea unui teren deosebit de vast şi fertil, ci şi în antamarea unei practici a cercetării, nu foarte populare încă la noi.
Studiul lui Alexandru Matei are dublă bătaie: pe de o parte, urmăreşte refacerea parcursului artistic, cultural şi politic al televiziunii române „după pragul transformării ei în instituţie mediatică de masă (1965) şi până în clipa în care, reducând emisia la două ore zilnice, regimul Ceauşescu a abandonat-o agoniei (1984)”. Pe de altă parte, îşi propune să ilustreze ethosul social al regimului Ceauşescu, pe care istoria TVR se pliază. Spaţiul larg de discuţie şi analiză rezervat în economia lucrării emisiunilor sociale (Reflector, cea mai cunoscută, Faţă-n faţă, Ancheta TV, Cronica ideilor, ş.a.), cărora autorul le dedică unele studii de caz, vine să susţină consecvenţa investigaţiei faţă de cele două obiective complementare, sau dublul obiectiv al cărţii. Analiza emisiunilor sociale, care se cereau integrate într-o anumită ordine culturală (vizibilă, ne spune autorul, în însăşi structura lor) tocmai pentru a putea restabili „ethosul oficial” pe care îl făceau sensibil, a fost posibilă numai după disecarea perioadei iniţiale a televiziunii în România (precedată de situarea Televiziunii Române în circuitul european) şi după realizarea unui decupaj cronologic, pe care îl remarcăm şi dacă ne uităm la structura sumarului: perioada 1965-1973 corespunde relaxării ideologice, în care TVR reprezenta principalul, în opinia lui Alexandru Matei, vehicul al emancipării sociale şi culturale la nivel de masă; urmată de „iarna ideologică” a anilor 1973-1983, când televiziunea primeşte o misiune în a cărei îndeplinire va eşua (cum o va face, de altfel, comunismul însuşi). Şi anume, misiunea de a contribui la „făurirea conştiinţei socialiste” şi la construirea „omului nou”, prin generarea şi difuzarea unor „trăiri ideologice”, prin stimularea şi coalizarea maselor. Paradoxală, sincopată, fragmentată de decalaje şi răsturnări, fascinantă şi tristă, totodată, istoria Televiziunii Române merge cap la cap cu e(in)voluţia comunismului românesc. Cele două istorii, ale căror fire Alexandru Matei le adună într-un singur mănunchi, se intersectează, se luminează reciproc, pot fi gândite împreună. Cumva, îşi fac posibil destinul una alteia, dar în acelaşi timp se condamnă la erodare. Mai elocventă decât focalizarea pe ideologia comunistă în sine – sau, cel puţin, tot pe atât de importantă – este investigarea mijloacelor şi a instrumentelor prin care ideologia îşi căuta legitimarea. Acestea preiau funcţiile unor dispozitive cu raze X care dezvăluie mecanismele propagandei, ne forţează privirea să pătrundă în viscerele ei. Fără îndoială, televiziunea a fost un asemenea aparat de propagandă în slujba ideologiei comuniste, ea însăşi nucleu al Puterii, o instituţie angajată. După un răstimp de funcţionare autonomă, asistăm la înrâurirea treptată a Televiziunii de către puterea politică şi cea personală ale cuplului Ceauşescu, până când dominaţia a devenit, sau s-a dorit, absolută. Din 1973 încolo, ne arată Alexandru Matei, imperativele puterii dislocă idealul cultural aflat la baza proiectului televizual european, pentru ca apoi să înăbuşe activitatea televiziunii până la desfiinţarea statutului ei de media privilegiată. Televiziunea Română a fost însă depozitara unui potenţial pe care comunismul nu l-a estimat corect. Deşi concepută ca pârghie a programului ceauşist, devenită mai târziu una dintre ţintele principale ale injoncţiunilor politicului, Televiziunea va submina în cele din urmă propaganda ideologică şi va participa la colapsul dictaturii.
Povestea televiziunii române în comunism, locul şi rolul ei în societatea antedecembristă amintesc de alegoria borgesiană, reluată de Jean Baudrillard în Cuvinte de acces, a poporului aservit, împins de „cealaltă parte” a oglinzii, de un împărat samavolnic. Poporul nu mai este decât imaginea oglindită a împăratului. Baudrillard apelează la fabula lui Borges pentru a caracteriza sistemul virtualului, pe orbita căruia ar gravita clone, anomalii, turpitudine. În fabulă însă, popoarele încep să semene tot mai puţin cu suveranul lor şi, la un moment dat, revin de „partea aceasta” a oglinzii. De-a lungul dictaturii lui Ceauşescu, oglinda a reprezentat-o, fireşte, televiziunea. Oglindă a cărei menire reală a fost aceea de a reflecta erorile fundamentale ale regimului.
Am citit paginile lui Alexandru Matei despre televiziunea socialistă (sintagma, vădit oximoronică, ar merita o circumscriere sociologică, istorică, culturală şi politică mai riguroasă; televiziunea, se ştie, este un fenomen tipic capitalist al culturii de masă) şi ca pe o evocare, de pe o poziţie echilibrată, aş spune, a trecutului nostru recent. Recent încă pentru tinerii născuţi la turnura anilor ’89-’90 (printre ei, şi eu) şi, posibil, pentru generaţiile imediat următoare, atât timp cât mai există conştiinţa (istorică a) proximităţii acestui trecut şi a radioactivităţii sale în prezent. Totodată, volumul lansează provocarea de a încerca regândirea comunismul cu cărţile pe masă; necesară, însă dificil de dus la capăt, în spaţiul dezbaterilor şi polemicilor impetuoase purtate astăzi pe marginea lui. Într-un câmp intelectual şi media în care datele comunismului sunt prezentate, de cele mai multe ori, în pânza lipicioasă a discursurilor secretate de o ideologie sau alta – ceea ce face aproape imposibilă înaintarea în interiorul evenimentelor, către semnificaţia lor –, Alexandru Matei îşi propune înţelegerea intervalului 1960-1989 evitând capcana demonizării comunismului şi a nivelării etapelor sale (totuşi, istoria comunismului românesc subsumează trei perioade, în ciuda tendinţei actuale destul de răspândite de a le reduce la un continuum), dar şi capcana idealizării, a nostalgiei după ordine şi solidaritate.
Dincoace de branşamentul său politic, O tribună captivantă este, în primul rând, o carte despre televiziune, despre programele sale, despre oamenii de/ din televiziune, despre cultura de masă în general. Unul din marile sale merite este aducerea în actualitate a unor nume astăzi cvasi-uitate sau disputate, aparţinând figurilor intelectuale sau politice (Valeriu Lazarov, Octavian Paler, Tudor Vornicu, Ecaterina Oproiu, Dumitru Popescu, Pavel Câmpeanu) sau eroilor emisiunilor sociale şi economice ale TVR (Carmen Dumitrescu, Anca Arion, Anca Fusariu, Florin Brătescu, Valentin Verzeanu, ş.a.m.d.). Desigur, ar mai fi de menţionat şi altele. Însă, aşa cum televiziunea română va apărea ca fiind altfel fiecărui cititor după lectura cărţii, tot aşa fiecare va cântări diferit meritele volumului de faţă.
Sînziana-Maria Stoie
[The University of Bucharest]
SÎNZIANA-MARIA STOIE este masterandă a Facultății de Litere a Universității din București, Teoria Literaturii și Literatură Comparată.
sus
|
