Istorie intelectuală, politică și media (recenzii)

O istorie a antropologiei

---

Robert Deliège, O istorie a antropologiei
traducere din limba franceză Ioan T. Biţă Chişinău, Cartier, 2007, 390 p.

---

Cu o ţinută elegantă şi sobră la nivel de design, lucrarea „O istorie a antropologiei”, apărută la Editura Cartier¹, se numără printre puţinele cărţi din mediul editorial românesc ce abordează domeniul vast, dar captivant, al antropologiei. Această lucrare, ce are un profil mai degrabă de carte-manual, oferă o perspectivă de ansamblu şi cuprinde, totodată, o prezentare  a elementelor fundamentale ale acestei relativ tinere discipline: antropologia. După cum aflăm încă din subtitlu, autorul prezintă principalele teorii, şcolile importante şi autori de referinţă care au marcat istoria şi evoluţia gândirii antropologice. Autorul acestei lucrări, belgianul Robert Deliège, doctor în etnologie (Oxford) şi profesor la Universitatea Catolică din Louvain, îşi ia sarcina, deloc uşoară, să prezinte, într-o manieră sintetizată, un secol şi mai bine de practică şi reflecţie antropologică, acestea marcând în mod decisiv dezvoltarea ştiinţelor sociale.

Ca în cazul oricărei lucrări de istorie, autorul parcurge cronologic sfera preocupărilor antropologice, de la precursori şi până în modernitate. Neavând o tradiţie foarte bogată, istoria antropologiei debutează cu evoluţionismul şi, în mod firesc, cu fondatorul acestui curent, Charles Darwin. După o scurtă prezentare a vieţii acestuia şi a operei sale fundamentale, „Originea speciilor”, luăm contact şi cu alţi exponenţi ai curentului evoluţionist, cu savanţi precum Lewis Morgan, Edward Tylor şi James Frazer². Deşi miza curentului evoluţionist le este cunoscută celor mai mulţi dintre cititori, reîntâlnirea, datorată analizei lui Deliège, cu o operă de referinţă precum „Creanga de aur”, semnată de James Frazer, poate stârni, dacă nu un real interes ştiinţific, cel puţin unul literar. Pe scurt, cele relatate în „Creanga de aur” se referă la existenţa, în vremea Imperiului Roman, a unui sanctuar închinat zeiţei Diana. Pentru a sluji în sanctuar, cel care dorea acest lucru trebuia să-l ucidă pe preotul în funcţie pentru a feri sanctuarul de decăderea bătrâneţii, păstrându-i-se, astfel, o vitalitate perpetuă. De aici se nasc o serie de întrebări la care Frazer va încerca, în cheie evoluţionistă, să găsească nişte răspunsuri. În fine, după cum precizează şi Deliège, în zilele noastre evoluţionismul e depăşit, fiind invocat faptul potrivit căruia „reconstituirile evoluţioniste sunt adesea inutile eforturi ale imaginaţiei, fără baze empirico-istorice” (p. 57). În orice caz, nu se poate nega şi nu este de neglijat contribuţia evoluţioniştilor la dezvoltarea, sau mai bine zis la lansarea acestei discipline pe care azi o numim antropologie: „Interesul şcolii evoluţioniste este, prin urmare, esenţialmente istoric. Este vorba despre inetlectualii evoluţionişti care, prin curiozitatea şi inteligenţa lor, au pus bazele disciplinei şi care, prin întrebările lor fundamentale, îşi vor fi incitat elevii în a aduna din ce în ce mai multe materiale. Plecând de la o disciplină încă speculativă, antropologia înainta astfel pe calea unei cunoaşteri empirice” (p. 58).

Cu o abordare ceva mai ştiinţifică, spre deosebire de evoluţionism, se prezintă şcoala franceză de antropologie, printre ai cărei primi reprezentaţi apare, în mod firesc, sociologul Émile Durkheim. De altfel, n-ar fi greşit să declarăm că antropologia s-a desprins din sociologie - o spune cu fermitate chiar Deliège, pentru el antropologia fiind sora nestatornică a sociologiei. După cum era de aşteptat, prin studiile sale Durkheim va „îmbrăca” antropologia în haina riguroasă a sociologiei. Ceva mai apropiat de antropologia modernă va fi, însă, nepotul lui Durkheim, Marcel Mauss. Acesta este cunoscut, în special, pentru deja celebrul „Essai sur le don” în care emite ipoteza potrivit căreia prima formă a contractului economic nu este trocul, ci darul. Cu privirea la acest eseu, Deliège notează: „Notorietatea lucrării provine, în mare parte, din faptul că ea critică concepţia utilitaristă a unei economii bazate pe urmărirea interesului individual şi pe mercantilism”(p. 89).Tot în capitolul despre Marcel Mauss ne este prezentat rezumatul unei alte lucrări interesante, de data aceasta despre eschimoşi. E destul de surprinzător să afli că la această populaţie de la Cercul Polar religia îmbracă forme de la un anotimp la altul, vara având caracter laic, pe când iarna se poate vorbi despre o adevărată exaltare religioasă. În legătură cu Marcel Mauss poate fi amintită şi încercarea acestuia de a întocmi un manual de etnografie (Manuel d’ethnographie, 1967), chiar dacă etnologul francez n-a făcut niciodată anchete de teren³. Tot din cadrul şcolii franceze, merită a fi menţionat şi Robert Hertz, dispărut preamatur din viaţa ştiinţifică, după ce va muri în Primul Război Mondial. Paginile în care sunt analizate lucrările lui Hertz constituie, probabil, una dintre cele mai captivante părţi a lucrării lui Deliège, fapt datorat, desigur, originalităţii specifice acestui autor francez. Destul de neobişnuit prin tema abordată, în eseul său Prééminence de la main droite: essai sur la polarité religieuse, Robert Hertz se întreabă de ce aproape peste tot în lume, în majoritatea societăţilor, mâna dreaptă este judecată ca fiind superioară celei stângi; de ce mâinii drepte îi sunt asociate dexteritatea, corectitudinea, spiritul de dreptate, justiţia, sacrul, în timp ce mâinii stângii îi corespund profanul şi moartea. De pildă, dacă la unele triburi, precum cele din Nigerul de Jos, femeilor le este interzis să folosească mâna stângă atunci când gătesc, vom regăsi şi în cultura europeană o tendinţă similară unde se admite că un copil bine educat nu trebuie să folosească mâna stângă. Exemplele de acest fel continuă, iar concluziile la care ajunge Robert Hertz sunt demne de tot interesul.

În fond, în această istorie a antropologiei, Robert Deliège analizează trei mari şcoli: franceză, americană şi britanică; celelalte capitole dedicate evoluţionismului, structuralismului, antropologiei dinamice şi marxiste acordându-li-se, deliberat, mai puţină atenţie, demersul fiind, totuşi, îndeajuns de consistent pentru ca cititorul să-şi facă o idee şi despre aceste curente.

În ceea ce priveşte şcoala de antropologie americană⁴ (culturalismul american), de referinţă pentru lumea academică şi nu numai, Robert Deliège pare să aibă rezervele sale, fapt ce-l duce pe lector la ideea că această mişcare ştiinţifică de dincolo de Ocean n-ar fi atât de interesantă şi de bine fundamentată ştiinţific, pe cât e de prestigioasă. Asta pentru că, în comparaţie cu ceilalţi, americanilor le lipseşte atât originalitatea francezilor, cât şi rigoarea englezilor, plonjând adesea spre sfera politicului sau chiar spre şocant (senzaţional), cu un balast descriptivist uneori greu de admis ca element ştiinţific. Desigur, „povestea” îşi are rolul ei bine definit, statuat, în antropologia culturală, dar antropologii americani par a fi, însă, ceva mai patimaşi şi mai prinşi de farmecul relatării, de epic, pur şi simplu. Edificatoare în acest sens este lucrarea cunoscutei Margaret Mead despre populaţia din insulele Samoa. Ceea ce părea a fi o mare cucerire pentru antropologie, în final s-a sfârşit, prin reacţia critică a lui Derek Freeman, printr-o deziluzie amară pentru admiratorii doamnei Mead.

Dacă americanii au, se pare, câteva sincope ştiinţifice, de metodă, epistemologice, nu acelaşi lucru se poate spune despre funcţionaliştii britanici, care impresionează prin profunzimea şi rigoarea studiilor lor. Principalul reprezentat şi unul dintre cei mai renumiţi antropologi, considerat a fi părintele antropologiei moderne, este Bronisław Malinowski. Numele acestuia se leagă de metoda etnografică numită observaţie participantă (coparticipantă – sau participativă). Această metodă avea să revoluţioneze cercetarea antropologică, pentru că odată cu ea se trece, decisiv, de la savantul de bibliotecă, la cel de teren. Antropologul iese în lume, părăsind cabinetul academic, turnul său de fildeş. Acest capitol evocă, de fapt, cel mai important moment din istoria antropologiei culturale şi sociale.

Spre finalul cărţii, Deliège ne prezintă unele curente care, pentru o vreme, au făcut carieră în antropologie, precum cel marxist şi, mai de curând, curentul dinamist. Cel din urmă, după cum subliniază şi autorul, va aduce un suflu nou în antropologie prin aceea că va salva această disciplină de un discurs nesfârşit despre paradisurile pierdute. Pe firul acestui curent, antropologia culturală iese din junglă şi pătrunde în aglomerările urbane, în marile societăţi umane; totodată, antropologia începe să se intereseze de modificările, conflictele şi dinamismul culturilor⁵. Un reprezentant al dinamiştilor pe care ni-l prezintă Deliège este Roger Bastide, care se remarcă prin analizarea în lucrările sale a acelui sincretism religios catolico-african specific periferiilor din marile metropole braziliene.

Pe la începutul anilor ’70, unii cercetători anunţau sfârşitul antropologiei culturale şi sociale din varii motive, principalul fiind acela că această disciplină n-are un câmp de studiu propriu şi nici măcar o definiţie exactă. Pornind de la aceste consideraţii, în încheierea cărţii, Robert Deliège ne va convinge, în câteva pagini, că antropologia nu va dispărea ca ştiinţă autonomă atâta timp cât antropologia culturală şi socială se va inventa pe măsura evoluţiei (sau involuţiei) omului şi a formelor sale de viaţă spirituală şi organizaţională (au apărut şi apar noi specializări antropologice, noi ramuri în abordări interdisciplinare), deschizându-se noi spaţii de cercetare. De asemenea, meritul lucrării lui Robert Deliège derivă efortul, încheiat cu succes, de a organiza modul în care ne raportăm la istoria unei discipline şi de a surprinde, într-o lucrare accesibilă publicul larg şi de dimensiuni rezonabile, o istorie ce s-ar putea întinde pe câteva volume.

În prima fază de dezvoltare a antropologiei, cercetătorii căutau să se orienteze spre societăţile exotice şi primitive, acelaşi lucru nemaiîntâmplându-se, însă, în prezent, când antropologii europeni şi americani au lăsat în urmă Orientul, Africa sau Polinezia şi încep să descopere, chiar în ţărilor lor de origine, un bogat material etnografic pe care odinioară îl ignorau. În acest sens, ni se pare pertinentă afirmaţia lui Robert Hertz: „La ce bun să mergi să cauţi la antipozi ceea ce poţi avea la îndemână fără să părăseşti pământul Franţei?”. Întoarcerea spre sine şi spre spiritul locului a antropologiei culturale şi sociale este, de altfel, o realitate a antropologiei contemporane, situaţie întâlnită şi în România în dezvoltarea acestei discipline.

Tudor Mihăescu
[University of Bucharest & IICCMER]

NOTA

TUDOR MIHĂESCU este cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Licențiat în Comunicare și Relații Publice (SNSPA) cu o lucrare despre brandurile politice. În prezent urmează cursurile Facultății de Litere, specializarea Etnologie, a Universității din București. Membru fondator al revistei online Etnologii Urbane.

 sus