Politici ale traducerii în științele umaniste (dezbatere)

Traducerea științelor umaniste franceze în România
Schimbare de epocă – schimbare de stil de acțiune –
noi alianțe¹ (punct de vedere)
 

BOGDAN GHIU
[writer, philosopher, translator & publisher]

Abstract:
This paper deals with the case of French-Romanian translations from the Humanities field, published in Romania after 1989, and advocates the need of genuine translation policies, as both cultural and editorial strategies. Whereas during the 1990s, translations, especially those of reflexive books, were on the forefront of the pending book market, towards the 2000s, Romanian editors’ enthusiasm for French Humanities seemed to have disappeared. It was the end of the translations’ frenzy wave that coincided with the physical disappearance of great upholders of the so called “post-structuralist” thinking, better known under the Anglo-American label of “French Theory”. (Foucault, Derrida, Deleuze and, in different ways, Bourdieu, Baudrillard, Virilio etc.). The change of an era (which, paradoxically, represents a globalization devoid of “global” key figures), entails a change in the way of acting, in the requirement for the multiplicity and continuity of contracts, in actions and aids, in micro-policies, in other words a change in the cross-cutting fittings of different entities, dimensions, scales and definitions. Since this is a turning point for small publishing houses (both French and Romanian), one should call, together with other relevant actors such as publishing companies and translators, for institutional and procedural imagination in order to reinvent and relaunch a potential model of critical culture, so much needed during the “crisis-globality“ that characterizes the present era.

Keywords: translation; French humanities; Romania; post-communism; book marketing; publishers

Situaţia traducerilor din domeniul ştiinţelor umaniste franceze în limba română este departe de a fi satisfăcătoare. După o perioadă de fericire supremă în anii 1990, ele au scăzut mult în cataloagele editoriale adesea puţin structurate, selecţia autorilor şi a lucrărilor nefăcându-se pe baza unor criterii coerente şi a unor obiective clare. De unde acest interes nu numai moderat, dar şi haotic, nearticulat, defazat?

Această lipsă de acţiune concertată determină necesitatea unor veritabile politici ale traducerii (pentru a parafraza titlul unei cărţi din 1994 a lui Jacques Derrida, Politicile prieteniei), ale căror actori ar trebui să fie în acelaşi timp editori francezi specializaţi, tineri cercetători francezi şi români, universităţi, edituri româneşti şi franţuzeşti – de la cele mai generaliste la editurile de nişă – precum şi instituţii naţionale franceze şi române din domeniile cărţii şi diplomaţiei culturale. Politicile traducerii trebuie înţelese atât ca politici culturale cât şi ca politici editoriale. Ele ar trebui să se traducă printr-o dinamică a contactelor şi a întâlnirilor, printr-o mai bună comunicare şi o cunoaştere reciprocă susţinută.

Prin aceste cuvinte prefaţam – la sfârşitul lunii mai 2012, când Franţa era invitata de onoare la Bookfest – masa rotundă intitulată « Politicile traducerii în domeniul ştiinţelor umaniste », care întrunea reprezentanţi ai editurilor (Humanitas, Polirom, Art), centre naţionale ale cărţii (francez şi român), traducători, universitari etc.

A cui e vina (dacă există vreuna) pentru această situaţie? Dar, în acelaşi timp, la ce bun să se mai traducă din franceză într-o limbă de circulaţie restrânsă precum româna, de exemplu (însă tocmai de aceea exemplul românesc poate fi generalizat), când tot ceea ce contează, deci ce le-ar putea interesa mai ales pe tinerele generaţii, poate fi citit prin intermediul traducerilor englezeşti?

În anii 1990, imediat după spectaculoasa cădere a regimului naţional-comunist al lui Ceauşescu, tinerele edituri româneşti încercau să recupereze întârzierea culturală adâncită, traducând în toate direcţiile, într-o vânzoleală de autori, de direcţii, de stiluri şi de epoci cu adevărat mitică pentru o privire retrospectivă, ca de altfel întreg climatul public şi întreaga societate românească de atunci. Tocmai traducerile, şi mai cu seamă cele ale cărţilor de idei, pentru a o spune pe scurt, ocupau prim-planul pieţii de carte care se năştea, în librării şi la marile saloane şi târguri de carte.

Iar această fericită confuzie paradisiacă a durat întregul deceniu, poate şi ceva mai mult. Să spunem că lucrurile au început să meargă prost iar entuziasmul editorilor români pentru ştiinţele umaniste franceze să se scufunde într-un mod catastrofic undeva către jumătatea anilor 2000. Sau, mai degrabă, s-au produs o mutaţie (de scală), o deplasare (de actori) şi o schimbare (de stil de acţiune), pe care ar trebui să le înţelegem ca pe o reacţie de adaptare la o schimbare de epocă şi chiar de paradigmă, încă în curs.

Sfârşitul nu al traducerilor din ştiinţele socio-umaniste franceze în limba română, ci al valului lor de frenezie coincide, în mare – este ipoteza pe care o avansez –, cu sfârşitul biologic, cu dispariţia fizică a marilor corifei ai aşa-numitei gândiri «poststructuraliste», mai cunoscute, tocmai, sub label-ul anglo-american de «French Theory» (Foucault, Derrida, Deleuze şi, pe căi diferite, Bourdieu, Baudrillard, Virilio etc.). De fapt, se prea poate ca la începutul anilor 1990, editurile româneşti să nu fi făcut decât să se ralieze unui fenomen global de modă, care se adăuga privaţiunilor culturale din deceniile precedente. Scena filosofică şi intelectuală franceză radia în întreaga lume deja de multă vreme, dar strălucirea ei nu putea fi decât cu atât mai puternică pentru o cultură de tradiţie francofonă privată cu stricteţe de bunurile sale de consum intelectual obişnuite.

Marilor editori le plac marile nume, fireşte. Dar acum, în adâncitura valului creat de retragerea istorică a pleiadei marilor gânditori francezi «poststructuralişti» (ceea ce am putea numi, la fel de bine, după anii lor de naştere, generaţia 30), este momentul micilor edituri (româneşti, dar şi franţuzeşti) de a trece la atac. Schimbarea unei epoci (care, în mod paradoxal, este o globalizare fără mari nume «globale»), antrenează schimbarea stilului de acţiune, necesitatea multiplicităţii şi a continuităţii contactelor, a acţiunilor şi a ajutoarelor, a micropoliticilor,  altfel spus, a montajelor transversale de entităţi diverse, de dimensiuni, de scale şi de definiţii diferite. O viziune, să spunem, foarte «Bruno Latour», gânditor francez care în anii 1990 ar fi fost mult mai uşor tradus şi publicat în limba română, ceea ce, din păcate, nu mai este cazul!

În timpul mesei rotunde pe care o evocam la început, reprezentanţii marilor edituri româneşti recunoşteau că preferă să nu-şi asume riscuri şi să traducă, în schimb, «cărţi sigure», pasând responsabilitatea unor edituri mici precum Idea şi, mai recent, Tact (ambele din Cluj-Napoca), dar şi Art sau Trei. Poate că ar trebui apelat la mai multă imaginaţie instituţională şi procedurală – la care ne îmbie ştiinţele umaniste franceze ele însele, renumite cum sunt pentru fineţea şi ingeniozitatea lor critică – laolaltă cu toţi ceilalţi actori în cauză, precum editurile şi traducătorii, pentru a reinventa şi a relansa un posibil model de cultură critică, atât de necesar în globalitatea-criză care caracterizează epoca actuală.

Traduction des sciences humaines
françaises en Roumanie
Changement d’époque – changement de style d’action –
nouvelles alliances (point de vue)

La situation des traductions des sciences humaines françaises en roumain est loin d’être satisfaisante. Après une période de félicité dans les années 1990, elles ont beaucoup diminué dans des catalogues éditoriaux souvent peu structurés, la sélection des auteurs et des ouvrages ne se faisant pas sur la base de critères cohérents et d’objectifs clairs. Pourquoi cet intérêt non seulement modéré, mais aussi chaotique, non articulé, déphasé?

Ce manque d’action concertée appelle la nécessité de véritables politiques de la traduction (pour paraphraser le titre d’un livre de 1994 de Jacques Derrida, Les politiques de l’amitié), dont les acteurs devraient être à la fois des éditeurs français spécialisés, des jeunes chercheurs français et roumains, des universités, des éditeurs roumains et français – des plus généralistes aux éditions de niche – et des institutions nationales françaises et roumaines dans les domaines du livre et de la diplomatie culturelle. Les politiques de la traduction doivent se comprendre tant comme des politiques culturelles que des politiques éditoriales. Elles devraient se traduire par une dynamique de contacts et de rencontres, par une meilleure communication et une connaissance réciproque soutenue.

C’est par ces mots que je préfaçais – à la fin du mois de mai 2012, lorsque la France était l’invitée d’honneur de Bookfest – la table ronde intitulée «Les politiques de la traduction en sciences humaines», qui réunissait représentants de maisons d’édition (Humanitas, Polirom, Art), des centres nationaux du livre français et roumain, traducteurs, universitaires, etc.

À qui la faute (s’il y en a une) pour cette situation ? Mais, en même temps, à quoi bon continuer de traduire du français dans une petite langue telle que le roumain, par exemple (mais c’est justement pour cela que l’exemple roumain est généralisable), quand tout ce qui compte, donc ce qui pourrait intéresser surtout les jeunes générations, peut se lire par l’intermédiaire de traductions anglaises?

Dans les années 1990, juste après la spectaculaire chute du régime national-communiste de Ceausescu, les jeunes maisons d’édition roumaines essayaient de récupérer le retard culturel creusé, en traduisant dans toutes les directions, dans un foisonnement d’auteurs, de directions, de styles et d’époques vraiment mythique pour un regard rétrospectif, comme tout le climat public et toute la société roumaine de l’époque, d’ailleurs. Ce sont les traductions, et surtout celles de livres d’idées, pour dire bref, qui faisaient les événements du marché du livre naissant, dans les librairies et lors de grands salons et foires du livre.

Et cette heureuse confusion paradisiaque a duré toute la décennie, et même un peu plus. Disons que les choses ont commencé à empirer et l’enthousiasme des éditeurs roumains pour les sciences humaines françaises à sombrer d’une manière catastrophique quelque part vers la moitié des années 2000. Ou, plutôt, une mutation (d’échelle), un déplacement (d’acteurs) et un changement (de style d’action) se sont produits, qu’on devrait comprendre comme une réaction d’adaptation à un changement d’époque et même de paradigme, toujours en cours.

La fin non des traductions des sciences socio-humaines françaises en roumain, mais de leur vague de frénésie coïncide, en gros – c’est l’hypothèse que j’avance –, avec la fin biologique, avec la disparition physique des grands coryphées de la soi-disant pensée «poststructuraliste», plus connue, justement, sous le label anglo-américain de «French Theory» (Foucault, Derrida, Deleuze et, par des voies différentes, Bourdieu, Baudrillard, Virilio, etc.). En fait, il se peut qu’au début des années 1990, les éditeurs roumains n’on fait que se rallier à un phénomène global de mode, qui venait s’ajouter à la privation culturelle des décennies précédentes. La scène philosophique et intellectuelle française rayonnait mondialement depuis longtemps, mais son rayonnement ne pouvait être que plus fort encore pour une culture de tradition francophone strictement privée de ses biens de consommation intellectuels habituels.

Les grands éditeurs aiment les grands noms, c’est naturel. Mais maintenant, dans le creux de la vague créé par le repli historique de la pléiade des grands penseurs français «poststructuralistes» (ce qu’on pourrait appeler aussi, d’après leurs années de naissance, la génération 30), c’est aux petits éditeurs (roumains, mais aussi français) de passer à la charge. À changement d’époque (qui, paradoxalement, est une globalisation sans grands noms «globaux»), changement de style d’action, nécessité de multiplicité et de continuité des contacts, des actions et des aides, de micropolitiques,  autrement dit, de montages transversaux d’entités diverses, de dimensions, d’échelles et de définitions différentes. Une vision, disons, très «Bruno Latour», penseur français qui dans les années 1990 aurait été beaucoup plus facilement traduit et publié en roumain, ce qui n’est plus, hélas, le cas !

Pendant la table ronde que j’évoquais en commençant, les représentants des grandes maisons d’édition roumaines reconnaissaient qu’ils préfèrent ne pas risquer et traduire des «livre sûrs», en passant la responsabilité à des petits éditeurs tel que Idea et, plus récemment encore, Tact (les deux de Cluj-Napoca), mais aussi Art ou Trei. Il faudra faire peut-être appel a plus d’imagination institutionnelle et procédurale – a laquelle les sciences humaines françaises elles-mêmes, renommées pour leur finesse et leur ingéniosité critique, invitent – avec tous les autres acteurs concernés, tels les éditeurs et les traducteurs, pour réinventer et relancer un possible modèle de culture critique, si nécessaire dans la globalité-crise qui caractérise l’époque actuelle.

NOTE

BOGDAN GHIU ste filosof, scriitor, poet, traducător, analist al media și al arhitecturii. Este autorul mai multor cărți de filosofie și de teorie a media. A tradus în limba română Bataille, Foucault, Derrida, Deleuze, Bourdieu, Paul Veyne, Bergson, printre alții. Este editor în cadrul editurii Idea (artă + societate), situate la Cluj-Napoca, precum și al revistei Arhitext Design.

 sus