Circulație intelectuală: Franța-România

Dimensiunile culturale hofstediene – între predilecția pentru
referință și aplicabilitate în interacțiunea româno-franceză
 

IOANA BIANCA-BERNA
[National School of Political and Administrative Studies]

Abstract:
A culture’s dimensions are not only external sejourns, taken by an „informed eye”, but they are also systems which delegate conventional and non-conventional analyses for the culture in question. This article is based on the study warranted by the Dutch researcher Geert Hofstede. Even if his study concerning the dimensions of different national cultures was carried out on the entrepreneurial environment, its implications are considered almost universal for the evaluation of cultures. In the second section of this article, we will use the typology of dimensions identified by Hofstede in order to underline the situations of cultural overlapping and dissonances, which can be found witin the Romanian-French cultural relations. We will also explore the thesis according to which cultural similarity is a suffcient condition for the development of harmonious bilateral cultural relations.

Keywords: reference; Geert Hofstede; cultural dimension; Romania; France; dissonances; immigration; integration; assimilation; strategic partnership

Résumé:
Les dimensions d’une culture ne sont pas seulement des visites à l’étranger, maintenues par l’œil approuvé, mais elles représentent en même temps des systèmes classiques de délégation des analyses conventionnelles et non-conventionnelles pour la culture en question. Cet article est basé sur les recherches menées du chercheur néerlandais, Geert Hofstede. Bien que l’étude sur les dimensions culturelles de certaines cultures nationales a été dépensé dans l’environnement entrepreneurial, ces implications sont considérées universelles. Dans la deuxième section de l’article, nous utilisons les catégories des dimensions identifiées par Geert Hofstede pour souligner les situations de chevauchement culturel, mais aussi des dissonances, qui peuvent être retrouvées dans les relations culturelles entre la Roumanie et la France. Nous explorons la thèse selon laquelle la similitude culturelle est suffisante pour le développement des relations culturelles harmonieuses.

Mots-clés: référence; Geert Hofstede; dimension culturelle; Roumanie; France; dissonances; immigration; intégration; assimilation; partenariat stratégique

Hofstede – Predilecţia pentru referinţă

Studiul întreprins de Geert Hofstede este, cu siguranţă, deschis unor alte şi alte întrebări empirice, unele dintre acestea având rolul de a-l repune în centralitatea cercetărilor referitoare la dimensiunile culturale şi rolul acestora în consacrarea modurilor de lucru, dar şi de interacţiune, altele având rolul de a antrena încercări de re-conturare a unor dimensiuni, ce şi-au perfectat şi alte funcţiuni şi aspecte de abordare.

Teama de a nu interpune răspunzător valenţe neprecizate unui studiu consacrat rămâne alertă pentru cei care au precedat accentului pus de Geert Hofstede trăsăturilor culturale, distanţiatoare, între persoane, aparţinând unor culturi, dar şi unor naţionalităţi diverse¹.

Geert Hofstede a îmbrăţişat poziţia de manager de resurse umane, în cadrul IBM International. În consideraţiile formulării strategiilor de management al resurselor umane,

Geert Hofstede a extins studiul său asupra capacităţii de comunicare în cadrul unui grup, precum şi asupra faptului de ce unii membrii reacţionează diferit la utilizarea aceluiaşi instrument de comunicare, dar şi la stimulente asemânătoare pentru socializare şi pentru conlucrare.

Emanarea unui singur set de valori şi elemente de socializare, care să exprime o aderenţă completă a tuturor membrilor unui grup, era principala absorbire pentru orice strategie de resurse umane.

Studiul lui Hofstede a fost diferit tocmai prin faptul că s-a concentrat asupra cauzalităţii diferenţelor între membrii, nu neapărat pe eliminarea acestora². Hofstede a remarcat, în examinările întreprinse, că există o supra-cauzalitate asupra percepţiei ideii de grup, dar şi a atitudinilor diferite manifestate faţă de muncă.

Astfel, cercetătorul olandez a descins o implicare cu totul aparte pentru închegarea, în contururi precise, a culturilor organizaţionale.

O cultură organizaţională, în speţă, se bazează pe formele distinctive ale membrilor săi, dar şi pe felul în care diferenţele acestora se metamorfozează.

Ceea ce Hofstede a descoperit este că, în privinţa eludării deosebirilor, strategiile manageriale greşesc. Eludarea acestor deosebiri este un ideal managerial, cu limite de aplicare în practică. Cu alte cuvinte, aceste limite sunt generate de diferenţierile generate şi derivate din culturi naţionale distincte.

După cum Hans Peter Müller şi Peter Ziltener au remarcat: „Unul dintre meritele lui Hofstede este acela de a arăta că există diferenţe naţionale, chiar şi într-un loc atât de modern şi de transnaţional ca IBM, diferenţe ce îşi au rădăcinile în diferenţe culturale”³.

Observaţiile lui Hofstede au fost determinate în anii '60- '70, în urma unor examinări făcute pe naţionali din 40 de ţări.

Dimensiunea impresionantă cantitativă, precum şi îndelungata indexare a cifrelor obţinute i-au repurtat cercetării lui Hofstede direcţii multiple de semnificaţie în arealul Ştiinţelor Sociale.

Geert Hofstede identifică cinci elemente factoriale, ce distanţează şi modelele comportamentale între ele, ale naţionalilor respectivelor culturi, elemente factoriale ce au fost receptate ca dimensiuni culturale.

Acestea s-au încadrat în modul următor: controlul incertitudinii, distanţa ierarhică faţă de putere, individualism versus colectivism, feminitate versus masculinitate, orientarea pe termen lung versus orientarea pe termen scurt⁴. Întrunirea acestor cinci indicatori arată direcţionalitatea unei culturi, în raport cu celelalte, dar şi a aderenţilor unei culturi, în raport cu alţii.

Hofstede a înregistrat crearea unor determinisme culturale în privinţa modului de lucru, dar şi în privinţa atitudinii şi comportamentului naţionalilor unor culturi, faţă de naţionalii altor culturi. Elementele factoriale culturale nu trebuie privite disparat, ci în structuri conexe şi în procese interpersonale.

În virtutea unei explicitări, ne vom referi la fiecare în parte, adăugând note de dezvoltare clarificatoare. În ceea ce priveşte gradul de contextualizare a indicatorului privind incertitudinea şi controlul acesteia, Hofstede remarcă modul în care există o reţinere, la anumite culturi, mai mare decât la alte culturi, în privinţa abordării elementelor culturale necunoscute.

Astfel, multe culturi, acţionează în baza predictibilităţii şi a unor şabloane de identificare culturală. În măsura în care acestea nu pot fi receptate, se creează un context de teamă şi de anxietate faţă de un element, ce nu poate fi tratat congenere, în termeni culturali.

Culturile, ce interacţionează, pe baza unui puternic indice de evitare a incertitudinii, consideră elementele de cultură formală – legităţi clare, norme şi reguli-indispensabile. Astfel, acestea au un grad de agresivitate comportamentală mai mare faţă de culturile ce au un indice de evitare a incertitudinii mai mic.

Culturile, ce nu pre-setează strategii tipicare pentru evitarea incertitudinii, acceptă riscul ca pe un dat al vieţii sociale, ca pe o realitate inerentă. Astfel, tendinţa lor spre intoleranţa scade considerabil, faţă de alte culturi. Cele mai importante dispozitive de influenţare ale acestui indicator sunt: istoria şi religia⁵.

Distanţa ierarhică faţă de putere este tratată de Geert Hofstede, cu referire la tratamentul social al inegalităţilor, precum şi la abordarea acestora, în privinţa interacţiunii forţelor sociale.

Astfel, conform lui Hofstede, tratamentul inegalităţilor sociale, precum şi abordarea acestuia trebuie să se formeze în familie. Hofstede pune accentul pe funcţia culturală a familiei, ca principal generator pentru sădirea ideii de acceptanţă, dar şi pentru modul în care trebuie înţeles sistemul de subordonare în cadrul unei societăţi.

Acest indicator este explicitat de Hofstede ca fiind : „măsura în care membrii, ce reţin mai puţină putere de la organizaţiile şi instituţiile unei ţări, se aşteaptă şi acceptă că puterea este distribuită în mod inegal”⁶. Cu alte cuvinte, indicatorul se referă la cultivarea sau edulcorarea distanţei faţă de putere.

În culturile cu o distanţă mare faţă de putere, autoritatea este creuzetul suprem de manifestare a legitimităţii acţiunilor sociale. În culturile cu o distanţă mică faţă de putere, actele de reverenţă cotidiene nu sunt considerate nedespărţite de fenomenele sociale.

Exaltarea individualismului în cadrul unei societăţi reflectă recomandarea unor date necesare pentru obţinerea, precum şi pentru promovarea ideii de auto-realizare. Individualismul cultural creează un stil de comunicare, precum şi un raport de prezentare a propriilor dorinţe, nevoi şi expectanţe, direct şi clar.

Per a contrario, colectivismul mizează pe coordonarea tuturor acţiunilor necesare pentru ca binele colectiv să triumfe. Devotamentul pentru grup şi pentru colectivitate nu este niciodată exagerat în cadrul culturilor colectiviste, iar stilul de comunicare nu este niciodată unul de comunicare directă, pentru prezevarea unui concordat social şi pentur prevenirea discomfortului unuia dintre membrii grupului⁷.

Potrivit extrapolărilor făcute de Hofstede, geografia, natalitatea, Produsul Intern Brut (PIB) şi istoria sunt principalele mărimi caracteristice pentru această dimensiune culturală, precum şi elementele primordiale de clasificare ale culturilor.

Indicatorul feminitate versus masculinitate, se referă la numărul de evenimente şi fenomene sociale, ce sunt organizate, în mod inteligent şi firesc, cu precădere implicând mai mult elemente aparţinând unui gen, în defavoarea unui alt gen.

Acest indicator nu include numai modalitatea în care decurg exponentele vieţii familiale, cu precădere, în privinţa educaţiei, dar şi în ceea ce priveşte raportarea la cultivarea succesului, a raportării faţă de eşec şi faţă de elementele negative, la parametrii încurajării unei abordări concurenţiale, la modalitatea de abordare a grupurilor defavorizate din cadrul unei societăţi, dar şi la momentele de autoanaliză în situaţii-limită.

Culturile masculine accentuează libertatea competiţiei ca mijloc de ranforsare a meritocraţiei, nevoia de impunere, de asertivitate, de implementarea unor valori materiale⁸ în privinţa relaţiilor interpersonale, necesitatea de definire a scopurilor personale, dar şi a resurselor, ce pot fi canalizate pentru atingerea acestora⁹.

Culturile feminine decelează o societate permisivă şi integratoare, calitatea şi standardele de viaţă pentru diverşi membrii ai societăţii, permiţând rolurilor sociale feminine şi masculine să se interfereze armonios.

Orientarea pe termen lung pe termen lung versus orientarea pe termen scurtînvederează manifestarea de persistenţă a elementului reglator în privinţa raporturilor sociale.

Dacă vechile regulile de organizare a raporturilor sociale sunt antamate noilor reguli şi sunt prevăzute a fi implementate şi în delimitările viitoare, atunci, respectiva cultură este orientată pe termen lung.

Dacă, urmările de interacţiune nu mai absorb regulile uzitate în trecut, care, cu siguranţă, nu îşi vor mai dovedi viabilitatea pe viitor, atunci, cultura în discuţie este orientată pe termen scurt¹⁰. Culturile orientate pe termen scurt exersează o atitudine de complacere faţă de schimbare, pe când culturile orientate pe termenul lung exersează o imponderabilitate faţă de schimbare¹¹.

În fluxul de proiecţie al elementelor prezentate, studiul formulat de Hofstede reprezintă o oglindă concavă a variaţiilor extreme ale culturilor naţionale. Între polii prezentaţi ca valori maximale, tendinţe de dispersie faţă de acestea există, cu siguranţă.

Modulul testamentar al dimensiunilor culturale ale lui Geert Hofstede trasează o importantă crevasă în privinţa nuanţelor caracteriale pentru diversele culturi naţionale, ce coexistă internaţional: „A spune că toate familiile, de-a lungul timpului, ajung să deţină aceeaşi structură primară şi aceeaşi funcţie nu înseamnă a argumenta că toate societăţile sunt similare. Dacă definim o societate ca toate persoanele, care interacţionează în orice mod, în cadrul acesteia, vorbim despre o entitate capabilă de variaţii multiple. De la societăţile insulare, fără nici un fel de contact cu altceva, la societăţile globale, unde atât oamenii cât şi lucrurile sunt într-o permanentă circulaţie, scala de includere este definită printr-un număr mare de posibile forme, interacţiuni şi complicaţii”¹².

Contribuirea recomandată de particularităţi şi de diversitate urmează să fie luată în considerare în secţiunea următoare a acestui articol.

Franţa şi România – interiorizarea dimensiunilor culturale: disonanţe şi imprecizii

Într-un studiu referitor la diplomaţia culturală, precum şi la liantul acesteia cu politica internaţională, Cynthia Schneider utilizează reclamările date de Walter Laquer, conceptului de diplomaţie culturală, precum şi modalităţile în care acesta a fost amploiat de SUA, în perioada Războiului Rece: „ Laquer ne aminteşte de rolul critic jucat de puterea soft a Americii, incluzând rolul notabil jucat de diplomaţia culturală[...] uzul expresiilor creative, al schimbului de idei şi de informaţii, pentru creşterea capacităţii de cunoaştere mutuală au jucat un rol esenţial în subminarea Uniunii Sovietice, plantând germenii pentru disoluţia acesteia”¹³.

Laquer ne aminteşte, după cum subliniază şi Cynthia Schneider, în studiul său, formulat cu descifrabilitate, pentru a reda semnificaţiei şi interpretării domeniul diplomaţiei culturale, de proiecţia comunităţii de imagini, idei şi de simboluri, adesea imaginate¹⁴, a unui actor, precum şi de forţa de avanlanşă, pe care modelul cultural imaginat îl poate avea în comparaţie cu alte culturi¹⁵.

Aplicarea dimensiunilor culturale relaţiilor interstatale este un fapt, ce poate să astâmpăre o multitudine de curiozităţi. Dimpotrivă, poate deschide suficient de larg şi de bine intersecţii de imagini necunoscute, în privinţa a două modele culturale diferite, care adumbresc şi importante similarităţi¹⁶.           

Actele de mediaţie ale diplomaţiei culturale au controlat importante constatări, nu numai pentru Statele Unite ale Americii, ci şi pentru Franţa. În fond, după cum menţionează şi Adam Watson, în absenţa diplomaţiei: „lumea ar trebui să se resemneze unei condiţii de anarhie şi de izolare, de insecuritate cronică şi de război: ceea ce Hobbes numea o stare naturală. Statele ar trebui să trăiască pentru şi prin ele însele”¹⁷.

Pentru Franţa, diplomaţia culturală a fost un act de originaţie, acompaniind o amplă construcţie teritorială, de expansiune şi de extindere. Diplomaţia culturală a fost o importantă forţă de propagare a suprafeţei arhitecturale coloniale. Diplomaţia culturală a fost un model de export¹⁸.

Geert Hofstede nu încadrează, în conformitate cu dimensiunile culturale identificate, Franţa în parametrii maximali. Astfel, în privinţa dimensiunii culturale colectivism versus individualism, Franţa împarte cu Suedia locurile 10/11¹⁹.

În clasamentul introdus pentru acest indicator, locul numărul1 este deţinut de Statele Unite ale Americii, ce înregistrează şi cea mai mare cotă de individualism. Locul 53 este deţinut de Guatemala, în axa opusă²⁰.

Indicele de masculinitate versus feminitate expune situaţia valorilor culturale ale Franţei, ca fiind situate pe locurile 35/36²¹. Franţa imprimă asemânări cu poziţia Iranului, împărţind cu această ţară indexări corespondente. Franţa apare, astfel, mult mai aproape de cultura feminină – înmatriculând valori aproape de convieţuire socială cu alte culturi.

Astfel, conform studiului lui Hofstede, grupurile vulnerabile din cadrul societăţii franceze, primesc tratamente sociale de integrare, şi măsuri societale speciale.

Indicele distanţei faţă de puteredovedeşte o distanţă faţă de putere, raportată la grupurile societale, ce nu sunt situate în proximitatea structurilor de exercitare a puterii. Franţa împarte aici locurile 15 şi 16 cu Hong Kong.

Franţa ierarhizează o distanţă relativ mare a acestor grupuri faţă de putere. Circumstanţele culturii naţionale franceze se aproprie de cele ale ţărilor asiatice, dar şi de cele ale ţărilor din spaţiul ex-iugoslav: locul 12 fiind deţinut de ţările apartenente fostei federaţii iugoslave, locul 13 asociat poziţiei statului Singapore, iar locul 14 revenindu-i Braziliei²².

În privinţa indicelui de evitare a incertitudinii, locurile 10-15 sunt segmentate de: Franţa, Chile, Spania, Costa Rica, Panama, Argentina. Astfel, după cum deduce şi Hofstede, ţările, cu o provenienţă culturală latină, sunt ţări cu un indice mare de evitare a incertitudinii.

Astfel, dimensiunea culturală, în cadrul acestui indicator, în privinţa Franţei, atestă un formalism puternic, precum şi necesitatea de respectare a reglementărilor prescriptive.

Ultimul jalon de semnalizare a dimensiunii culturale franceze, identificat de Hofstede, este cel care furnizează informaţii referitoare la orientarea în timp – respectiv, orientarea pe termen lung versus orientarea pe termen scurt.

În ceea ce priveşte orientarea pe termen lung, Michael Bond²³, nu Hofstede este cel care circumscrie ţările, care întreţin astfel de abordări: „orientarea pe termen lung are în vedere practicarea acelor valori, pentru obţinerea de recompense viitoare şi, în particular, pentru perseverenţă şi pentru rentabilitate. Polul său opus, orientarea pe termen scurt, indică practicarea valorilor în trecut şi în prezent, adică în respectul faţă de tradiţie şi în prezervarea satisfăcătoare obligaţiilor sociale”²⁴.

Între cele 23 de ţări care s-au remarcat prin orientarea pe termen lung, Franţa nu este menţionată. Astfel, orientarea culturală a Franţei demonstrează evidenţa practicării în conexiune cu prezentul şi trecutul a normelor sociale. O reverberarea asupra viitorului nu face obiectul unei instanţieri obligatorii în privinţa culturii franceze. Preferinţa pentru rezultate rapide rămâne o caracteristică genuină a acestei dimensiuni culturale.

Franţa a fost, pentru România, un sistem identitar de coordonate, în special în trecut. Cultura franceză era consultată în permanenţă, de România, pentru a-i certifica un statut exponenţial în regiunea din care făcea parte, din punct de vedere geografic.

Ralierea la cultura franceză a fost folosită de România, pentru a evita aglomerările culturale, ce ar fi statornicit o prezenţă indezirabilă a unor actori externi în fostele Principate Române: „Principatele Române, Moldova şi Valahia erau, din punct de vedere geografic, mult mai aproape de Grecia, Rusia şi Turcia, decât erau de Europa, faţă de care se simţeau neincorporate. Rarele ocazii în care învăţaţii români erau chemaţi la curţile europene se produceau în legătură cu statutul acestora de experţi în probleme turceşti”²⁵.

Pentru Principatele Române, recursul la consangvinitatea culturală cu Franţa era un foarte bun prilej pentru a certifica un statut aparte la nivel regional, dar şi pentru a-şi confirma o punte de apel, în cazul în care situaţiile de confruntare cu actorii externi, o impuneau: „La finele secolului XVIII, Franţa şi limba franceză începuseră să devină un simbol al speranţei pentru români, ce căutau să îşi definească identitatea colectivă, în procesul de reunificare a comunităţilor disparate din Teritoriile Române. Dornici să îşi reclame pierdutele origini latine, ca o dovadă de necontestat a identităţii lor occidental-europene, românii vedeau în Franţa vărul de la oraş sofisticat, reprezentant al unei culturi urbane mult mai rafinate. Preferau să privească spre Vest, disociindu-se de restul vecinilor lor est-europeni, pe care îi considerau provinciali, înapoiaţi şi lacunari din punct de vedere cultural”²⁶.

Rememorarea incomfortabilei poziţii, atribuită Principatelor Române, respectiv, cea de a se afla la intersecţia intereselor Marilor Imperii, au incumbat diplomaţia culturală ca pe un element de joc al ultimului as din mânecă.

Trăsăturile comune cu identitatea culturală franceză, determinate, în primul rând de potrivirea lingvistică a celor două limbi, a coincis cu strategia Principatelor Române²⁷. Miza pe mariajul cultural cu Franţa avea menirea de a ridica statutul regional al Principatelor Române, dar şi de a le proteja.

Franţa rămâne o stea polară, din punct de vedere cultural, la care România putea emite anumite pretenţii de similaritate, dar care rămâne într-o stare de distanţă superioară: „majoritatea românilor vedeau Europa ca pe o zonă culturală separată, cunoscută indirect prin intermediul cărţilor, picturii, precum şi al poveştilor celor care călătoreau dincolo de graniţele occidentale”²⁸.

Secolul XX reifică o ruptură însemnată în relaţiile româno-franceze şi în schimburile culturale dintre cele două ţări. România nu mai putea face apel la calitatea sa de ţară francofonă pentru a construi un scut de apărarea contra elementelor considerate subversive. Acţiunile culturale comune cu Franţa nu mai puteau face obiectul recunoaşterii caracterului său incomparabil, în afacerile regionale, în termeni de identitate şi de discurs identitar.

După comutarea la un nou regim domestic, relaţiile cu Franţa nu fost ridicate la vechiul statut din secolul XVIII şi XIX²⁹. Să nu mai fi avut România nevoie de re-descoperire a rădăcinilor sale latine? În perioada post-comunistă, asistam la un proces complex şi cu totul aparte de redefinire a discursului identitar statal. Franţa nu mai putea reprezenta, ca în trecut, o legendară figură simbolică.

Putea acum reprezenta un pilon sigur, atât în termeni de reprezentare relaţională, cât şi în termeni parteneriali. Dacă România avea nevoie, în primii ani ai erei post-comuniste, de un punct de inflitrare într-o selectă adunare, aşa cum făcea în trecut, rămâne o discuţie supusă dezbaterii.

Dar, era cel puţin important, ca România să împărtăşească aceeaşi comunitate de idei, nu ca o colonie culturală franceză, într-o mare de paternitate slavă, ci drept o cultură de registru întocmitor de rudenie.

Abia în 2006, România îşi pretinde identitatea de portal francofon, găzduind cel de-al XI-lea Summit al Francofoniei, cu o participare a peste 63 de state francofone³⁰. România a dobândit calitatea de membru observator al Francofiliei Instituţionale în 1991. Tot în 1991, România a dobândit calitatea de membru observator al Agenţiei de Cooperare Culturale şi Tehnice.

Abia în 1994, România aderă la structura multilaterală, reprezentată în prezent de Convenţia Privind Agenţia de Cooperare Culturală şi Tehnică. La 10 ani diferenţă, se semnează un Memorandum cu Privire la Programul Plurianual de Pregătire în Limba Franceză a Administraţiei Române³¹.

Cu toate acestea, România nu a reuşit să capitalizeze suficient de bine din relaţiile culturale cu Franţa, deoarece acestea nu au fost, cu adevărat relansate. Acestea au fost, mai degrabă, retrasate în funcţie de noile specificităţi. România nu este transpusă, în percepţia publică, drept o ţară francofonă, deşi îşi arogă aceste calităţi.

În prezent, cea mai mare deficienţă a relaţiilor bilaterale România-Franţa, o reprezintă cazuistica asimilării etnicilor români, pe teritoriul francez, dar şi în aria specifică de răspândire a modelului cultural francez.

După cum arată şi recomandările prescrise de Geert Hofstede, Franţa nutreşte ocultură feminină, ce transmite o apetenţă specială pentru grupurile defavorizate din societate. Aceste denotări ar fi de bun augur pentru fenomenul integraţionist etnic în Franţa. Cu toate acestea, Franţa are, de asemenea, şi un profund şi apăsător formalism cultural.

Reglementările, recursul şi îmbrăţişarea societală a acestora sunt mai mult decât pur ornamentale. Mai mult decât atât, un transfer corelativ pentru indicatorul indicelui distanţeifaţă de locul formulării şi exersării puterii, al diverselor grupuri, ce nu sunt aproape de elementele asociate acestui uz de influenţă publică, ar certifica prezenţa unor probleme, în privinţa fenomenului integrării etnice.

Dacă în trecut, Franţa vedea arhi-cunoscutele missions civilatrices, ca pe o metodă de interpunere a distribuirii globale a modelului său cultural, în privinţa propriului său teritoriu, Franţa trădează un cuplu de vehicule, ce funcţionează împotriva imaginii reprezentative a statelor deţinătoare de culturi feminine.

Practicile Franţei, în privinţa detaliilor de cercetare a fenomenului migraţionist, în special, în privinţa asimilării etnice sunt de factură continentală. Astfel, centralismul, atât de prezent în politica domestică a Franţei, a căpătat şi concordanţe de aplicare în politica faţă de imigranţi: „În ciuda desprinderii de trecut, reprezentată de Revoluţia Franceză din 1789, Republica a continuat tradiţia centralizării şi a statului unitar, deja cimentată de monarhie, aducând în plus: definiţiile republicane şi revoluţionare asupra naţiunii şi cetăţeniei – unitariste, universaliste şi seculare, ranforsând practicile deja stabilite până atunci”³².

Caracterul multi-etnic şi multi-civilizaţional, necesitat de o ţară, ce a traversat valuri de imigrare importante şi deloc reduse ca număr, s-a lovit de funcţiile particulare ale integrităţii modelului de stat-unitar.

În luna septembrie a acestui an, Ministrul de Afaceri Externe al Franţei, Laurent Fabius a menţinut ideea de insistare asupra restricţiilor privind libertatea circulaţiei forţei de muncă, pentru lucrătorii migranţi, de etnie română şi bulgară³³.

Integrarea lucrătorilor migranţi de origine română a fost una dintre principalele deficienţe în privinţa relaţiilor culturale româno-franceze.

În fond, patrimoniul cultural, împărţit de două specii culturale înrudite, ar facilita o integrare mult mai rapidă a naţionalilor unor culturi, în mediul central al celeilalte culturi. Încadrarea culturii franceze, în dimensiunea culturală feminină, nu a prezentat, în schimb, certitudini, în privinţa integrării naţionalilor români.

Mai mult decât atât, conform unei alte clasificări făcute de Hofstede, cultura franceză este o cultură orientată pe obţinerea unor rezultate rapide, fiind flexibilă, în privinţa orientării în timp, fixată asupra prezentului şi trecutului, nu şi asupra viitorului³⁴.

Re-evaluarea recentă a parteneriatului strategic România-Franţa doreşte a crea un nou debuşeu în această relaţie bilaterală. În fond, un parteneriat strategic confirmă o gratificare bilaterală, pe termen lung, a relaţiei dintre doi actori.

Mai mult decât atât, acesta trebuie să fie şi multi-compartimentat – acesta trebuind să incarneze cât mai multe arii sectoriale. După cum menţionează şi Iulian Chifu: „Un Parteneriat Strategicar trebui să aibă câteva caracteristici obligatorii: o anumită adâncime în timp, deci durabilitate pe un termen apreciabil, care să vizeze obiective finale ce se pot realiza doar în durate mari de timp şi care schimbă cu adevărat fundamental actorii şi raporturile dintre ei, sau mai exact cuantifică în sine o excelentă relaţie care se vrea dezvoltată şi aprofundată”³⁵.

Diplomaţia culturală ar trebui să reprezinte o acţiune recrutată, cu maximă atenţie şi cu deosebit interes, întrucât aceasta ar fi o contrapondere reparatorie pentru alte problematici deosebit de sensibile, cum este: integrarea etnicilor români în cultura franceză, sau cum sunt: cazurile de insucces flagrant, în privinţa asimilării societale.

Gradele construcţiei masive a culturii franceze sunt menite să exprime o concreteţe impasibilă pentru elementele altei culturi. Astfel, în lumina argumentelor înaintate în cadrul acestei secţiuni de articol, putem discerne următoarele modalităţi relevate, în privinţa interferenţelor culturale româno-franceze:
– Cultura franceză şi cultura română sunt reproducţii ale unui filon comun, reproducţii ce au traversat o legătură temporală importantă;
Cu toate acestea, această legătură temporală nu a fost întreţinută cu acelaşi imbold şi cu aceeaşi constanţă de-a lungul timpului;
– Există dimensiuni culturale, în privinţa culturii franceze, în conformitatea orânduirii sistematice, făcute de Hofstede, care prescriu modele comportamentale diferite, în funcţie de dimensiunea evidenţiată;
Acesta este şi principalul factor deconcentrant, în privinţa receptării culturii franceze şi interpretabilităţii date dimensiunilor culturale;
– Culturi asemânătoare nu trebuie să ocupe numai spaţii pozitive; În privinţa interacţiunii culturale româno-franceze acesta este un fapt patentat; De ce nu se adresează culturi similare, în termeni mereu pozitivi?

Dacă urmărim linia argumentativă a cercetărilor lui Hofstede, nu putem descifra un răspuns raţional³⁶. Există suficiente forme izolatoare, în baza informaţiile trăite în realitatea curentă, între cultura franceză şi cea română, pentru a chestiona modalităţile de conectare a dimensiunilor culturale hofstediene.

Concluzii şi viitoare dezbateri

Conchizând cele prezentate pe parcursul acestui articol, rămâne important de subliniat faptul că a existat o degenerescenţă în privinţa menţinerii caracterului cultural francofon pentru cultura română, după 1989.

Dacă în trecut, circuitul cultural al României cu Franţa, era, pentru România un factor de reputaţie naţională, dar şi de căutare de agenţi favorizanţi, în epoca post-comunistă, lipsa de constanţă faţă de adiacenţa la modelul cultural francez a fost, în sine, o acţiune vătămătoare pentru România.

Nu am menţionat faptul că România trebuia să formuleze un statut asemânător cu cel al unui avanpost cultural francez în regiunea Europei de Est. Dar, o concentrare mult mai vigilentă în fructificarea trăsăturilor culturale comune ar fi fost o metodă mult mai adecvată parcursului bilateral româno-francez.

Nu în ultimul rând, faptul că dimensiunile culturale hofstediene nu asociază modele comportamentale într-un aranjament simultan, reprezintă un punct de dezbatere viitor pentru speicaliştii în studii culturale.

În opinia noastră, este, de asemenea, mult peste proporţiile reale, calificarea naţionalului unei culturi cu ansamblul tuturor elementelor acesteia. În pofida lipsei unei integrităţi funcţionale, studiul lui Geert Hofstede rămâne un important punct de plecare pentru felurile de împresurare a elementelor sesizabile pentru fiecare cultură naţională.

Astfel, dificultatea încadrării unei culturi naţionale, în formule stereotipe, poate fie determina reluarea studiului, fie introduce într-un tipar noi esenţe.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
CHIFU Iulian, „Parteneriat Strategic – Sistemul de Parteneriate Strategice al României”, Center for Conflict Prevention and Early Warning, vol. 5, n° 9, Occasional Papers Series, 2012.
GLADE William, „Issues in the Genesis and Organization of Cultural Diplomacy: A Brief Critical History”, Journal of Arts Management, Law&Society, vol. 39, 4, 2010.
HARSANYI Doina, HARSANYI Nicolae, „The Discreet Charm of the Little Sister: France and Romania”, East European Quaterly, Vol. 28, n° 2, Summer 1994.
HOCKING Brian, „The End(s) of Diplomacy”, International Journal, vol. 53, n° 1, Winter 1998.
HOFSTEDE Geert, Cultures and Organizations: Software of the Mind, New York, McGraw-Hill USA, 1997.
HOFSTEDE Geert, Culture’s Consequences: Comparing Values, Behaviors, Institutions and Organizations Across Nations, 2nd edition, Thousand Oaks, CA, Sage Publications, 2001.
Loosely David L., The Politics of Fun: Cultural Diplomacy and Debate in Contemporary France, Oxford, Berg Publishers, 1995.
LILLIE Elisabeth (ed.), Sense and Sensitivity, Difference and Diversity in Higher Education Classrooms, Peter Lang AG, „Cultural Identity Studies”, vol. 13, 2013.
QUINNE Anne, „Cultural Colonies: France and the Romanian Imagination”, Contemporary French and Francophone Studies, vol. 11, n° 3, August 2007.
SCHNEIDER Cynthia P., „Cultural Diplomacy: Why It Matters, What It Can and Cannot Do?”, Short Course on Culture Industries, Technologies and Policies, Annual Meeting of the American Political Science Association, Philadelphia, 30th of August, 2006, http://www1.georgetown.edu/grad/cct/CulturalDiplomacy.pdf, data accesării: 18 Noiembrie 2013.
STAMATOUDI Irini, „Mediation and Cultural Diplomacy”, Museum International, Vol. 61, n° 241-242, UNESCO Publishing and Blackwell Publishing, 2009.
STEWART William S., Understanding Politics: The Cultures of Societies and the Structures of Governments, Chandler and Sharp, Novato CA, 1988.
VINKEN Henk, SOETERS Joseph, ESTER Peter, Comparing Cultures: Dimensions of Cultures in a Comparative Perspective, Lieden, Brill, 2004.
Watson Adam, Diplomacy: The Dialogue Between States, New York Routledge, 1991.

NOTE

IOANA BIANCA-BERNA este doctor al Școlii Naționale de Studii Politice și Adminsitrative și cadru asociat la aceeași universitate. A publicat studii de relații internaționale în mai multe reviste naționale și internaționale.

 sus