Circulație intelectuală: Franța-România

Agonie și extaz: Relațiile româno-aliate în timpul guvernării Marghiloman
și reintrarea României în Primul Război Mondial.
Mărturii documentare franceze
 

HADRIAN GORUN
[„Constantin Brâncuşi” University, Târgu-Jiu]

Abstract:
This study points out the relations between the Romanian government leaded by the conservative statesman Alexandru Marghiloman and the Allied countries, especially with France. Our study uses mainly documentary evidence from French diplomatic and military archives. The Romania’s situation worsened at the end of the year 1917 and at the beginning of 1918. Russia signed the armistice at Brest-Litovsk in December 1917. In February, Ukraine also gave up fighting and was no longer a buffer zone for the Romanian Kingdom. Romania had to sign the peace of Buftea on 20 th February/5 March 1918. The new government leaded by Alexandru Marghiloman strove to keep cordial relations with the powers of the Entente although it could not avoid the peace with Germany and its allies. The military resistance had become impossible due to the lack of ammunitions. However, Romania joined the Entente again and re-entered the war on 10 th November 1918. Thus, it was a winner state and its territorial rights will be guaranteed. On the other hand, the king Ferdinand has never promulgated the treaty of peace from Bucharest.

Keywords: peace treaty; alliance; King Ferdinand; Entente; Central Empires; World War I; general Henri-Mathias Berthelot

Résumé:
Cette étude porte sur les relations entre le gouvernement roumain dirigé par l’homme politique d’orientation conservatrice, Alexandru Marghiloman, et les Alliés, notamment la France. Notre etude utilise des documents tirés des archives diplomatiques et militaires françaises. La situation de la Roumanie s’empira à la fin de l’année 1917 et début de 1918. La Russie signa l’armistice à Brest Litovsk en décembre 1917. En février 1918, l’Ukraine renonça, à son tour, à la lutte et elle ne joua plus le rôle de cordon sanitaire pour le Royaume de Roumanie. La Roumanie signa l’accord de paix de Buftea le 20 Février/5 Mars 1918. Le nouveau gouvernement dont le chef était Alexandru Marghiloman s’efforça de maintenir des relations cordiales avec les puissances de l’Entente bien qu’il n’aît pu éviter la paix avec l’Allemagne et ses alliés. La résistance militaire était devenue impossible en l’absence des munitions. Malgré cela, la Roumanie se rallia de nouveau à l’Entente et retourna à la guerre le 10 Novembre 1918. Ainsi, elle fut un pays vaincueur et ses droits territoriaux seront garrantis. D’autre part, le Roi Ferdinand ne promulgua jamais le traité de paix de Bucarest.

Mots-clés: traité de paix; alliance; Roi Ferdinand; Entente; Puissances Centrales; Première Guerre mondiale; général Henri-Mathias Berthelot

Preliminarii. Împrejurările instalării guvernului Marghiloman

După armistiţiul de la Focşani din 9 decembrie 1917 şi preliminariile de pace de la Buftea din 20 februarie/5 martie 1918, evenimentele curgeau către încheierea unui tratat de pace cu Puterile Centrale. Totul era doar o chestiune de timp. Guvernul Brătianu a demisionat la 28 ianuarie/10 februarie 1918 din pricina unor presiuni concertate venite atât din partea Aliaţilor care îndemnau la continuarea rezistenţei, cât şi din partea „Centralilor” care cereau urgent încheierea păcii. Următorul premier, generalul Alexandru Averescu s-a menţinut în fruntea Consiliului de miniştri al României ceva mai mult de o lună, de la 28 ianuarie/10 februarie, până la 5/18 martie 1918.

Astfel, la 17 martie 1918, regele Ferdinand I al României a confirmat în faţa contelui Charles de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Iaşi şi a celorlalţi reprezentanţi aliaţi consimţământul lui Alexandru Marghiloman de a prelua preşedinţia Consiliului de miniştri. Marghiloman a dat asigurări că se va strădui să stabilească relaţii cordiale cu puterile aliate, iar Ferdinand a insistat ca ministrul republicii în România să transmită acest lucru la Quai d’Orsay. Regele nu a ascuns faptul că prin apelul său la Marghiloman ţinuse cont de loialitatea sa, în contextul manifestării unor tendinţe antidinastice în anturajul generalului Averescu, prim – ministrul în exerciţiu. De asemenea, regina Maria îşi pierduse încrederea în acesta şi nu îşi disimula intenţia de a-l determina pe rege să abdice în semn de fidelitate pentru cauza puterilor aliate şi de protest contra unei păci umilitoare pe care o preconizau Puterile Centrale.¹

Au existat voci, precum cea a lui Alexandru Beldiman, ministrul României la Berlin, care au cerut într-o manieră virulentă abdicarea şi expulzarea regelui şi  familiei regale, întrucât ca Hohenzollern, suveranul s-ar fi îndepărtat de la linia de conduită care i-a fost trasată de către Carol I, asociind destinul ţării cu cel al Rusiei. Ferdinand I s-ar fi îndepărtat de principiul esenţial de politică externă potrivit căruia România trebuia să constituie un obstacol natural în calea expansiunii popoarelor slave.² Prin urmare, situaţia era deosebit de încordată, însăşi existenţa viitoare a dinastiei fiind pusă sub semnul îndoielii.

Încercări de menţinere a alianţei cu Antanta

Noul preşedinte al Consiliului de miniştri era aşteptat să sosească la Iaşi în 5/18 martie 1918. Antanta găsea o garanţie în dublul fapt că pacea nu putea fi încheiată decât ca urmare a crizelor succesive, – ceea ce constituia un indiciu al puternicei sale respingeri de către ţară – şi că niciunul dintre cele două mari partide antantofile, anume Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator Democrat, nu a fost de acord să participe la negocieri.³ Acoliţii generalului Averescu se pretau la desfăşurarea unor agitaţii demagogice în scopul menţinerii sale la putere. Pasiunile personale şi politice ameninţau să arunce ţara într-o gravă criză internă, care nu făcea decât să faciliteze acapararea României de către Puterile Centrale.⁴

Antanta nu a ezitat să îşi exprime în mod expres compasiunea pentru soarta României. Astfel, la 18 martie 1918, regele George al V-lea al Marii Britanii a scris reginei Maria, transmiţându-i admiraţia sa personală, precum şi pe cea a poporului britanic faţă de eforturile eroice ale armatei române, îndreptate împotriva forţelor copleşitoare care au încercuit ţara⁵.

În 9/22 martie 1918, autorităţile române au stabilit, de comun acord cu ministrul Franţei la Iaşi ca o misiune militară, ai cărei membrii să fie aleşi din rândul misiunii militare franceze, să rămână ataşată pe lângă Legaţia Franţei în România, chiar şi după plecarea misiunii conduse de către generalul Berthelot.⁶

Cei patru miniştri aliaţi la Iaşi, Saint-Aulaire din partea Franţei, Sir George Barclay din partea Angliei, Carlo Fasciotti, din partea Italiei şi Charles Vopicka, din partea S.U.A., au adus la cunoştinţa guvernelor lor că noul cabinet Marghiloman şi-a început activitatea în ziua de 19 martie şi că în afară de liderul său şi de Virgil Arion, care deţinea portofoliul afacerilor externe, nu avea în componenţă personalităţi proeminente. Deşi rămăsese la Bucureşti în momentul ocupaţiei germane, Arion adoptase mereu o poziţie conciliantă faţă de Antanta. În condiţiile constituirii noului guvern germanofil, reprezentanţii puterilor aliate prevedeau încheierea păcii în scurt timp. În conformitate cu unele informaţii provenind din surse sigure, germanii îşi doreau parafarea păcii cât mai curând cu putinţă, pentru că unele figuri militare marcante din rândurile lor socoteau că situaţia de pe frontul occidental „nu părea clară”.⁷ Demobilizarea armatei române era preconizată în condiţiile discutate şi impuse cu prilejul tratativelor anterioare de la Buftea.

Starea de lucruri părea să se amelioreze pe frontul occidental, generalul Ferdinand Foch fiind desemnat să coordoneze acolo întreaga acţiune a trupelor aliate⁸, iar câteva zile mai târziu era semnalată o sensibilă ameliorare a situaţiei militare, astfel încât era de aşteptat declanşarea unei ofensive în scurt timp⁹.

La începutul lunii aprilie 1918, Franţa a convenit, de comun acord cu Anglia, ca reprezentanţii puterilor aliate la Iaşi să rămână pe lângă guvernul român şi regele României, chiar şi în eventualitatea în care Puterile Centrale ar reuşi să le înlăture toate mijloacele de comunicare telegrafică cu Parisul, Londra, Roma şi Washingtonul.¹⁰ În acea perioadă, soarta Regatului României, care era nevoit să asiste neputincios la o evoluţie ireversibilă către pacea separată, provoca profundul regret şi compasiunea Aliaţilor. Astfel, la 3 aprilie ducele de Luynes îşi exprima puternica durere faţă de grelele încercări prin care trecea familia regală şi întreaga ţară¹¹.

În 16 aprilie 1918, reprezentanţii Antantei în România transmiteau miniştrilor lor de externe că preşedintele Consiliului, Marghiloman era tot mai convins de triumful final al Puterilor Centrale. În concepţia sa, ultimele evenimente de pe frontul occidental demonstrau neputinţa Aliaţilor de le înfrunta. Semnificativ în acest sens era faptul că Antanta nu opunea rezistenţă în faţa tendinţelor Germaniei de a utiliza şi valorifica imensele şi variatele resurse ale Rusiei. Conform lui Marghiloman, chiar şi în ipoteza fictivă a victoriei Quadruplei Alianţe, România nu ar mai avea nimic de aşteptat în pofida sacrificiilor incomensurabile impuse de intervenţia sa militară.¹² Prim-ministrul ţării îşi fundamenta argumentaţia pe o informaţie care îi fusese oferită în perioada în care se găsea la Bucureşti. Potrivit acesteia, S.U.A. s-ar fi angajat să lase mână liberă Austro-Ungariei în regiunea balcanică. Luând cunoştinţă de această realitate, Saint-Aulaire aprecia că Franţa avea tot interesul să provoace imediat o declaraţie a guvernului american, care să dezmintă orice negociere cu monarhia dualistă şi în principal orice angajament în privinţa Balcanilor.¹³ De asemenea, Stephen Pichon, ministrul de externe de la Quai d’Orsay a atras atenţia ambasadorului Jusserand, acreditat pe lângă guvernul american, că Aliaţii aveau cu toţii un interes expres pentru ca informaţia privind pretinsa libertate de acţiune lăsată de către Statele Unite Imperiului dualist austro-ungar să fie degrabă dezminţită. Era de preferat ca şi ceilalţi ambasadori şi miniştri de legaţie ai Antantei să se străduiască să lămurească această chestiune odată pentru totdeauna.¹⁴ Stephen Pichon a trasat directive clare ambasadorului francez la Washington:

„Vă las în grijă să îl întrebaţi discret în legătură cu această problematică pe domnul Lansing [Robert Lansing, secretarul de stat american – n. n. ] şi să îi atrageţi atenţia asupra necesităţii de a nu lăsa să se răspândească interpretări false în ce priveşte atitudinea guvernului american¹⁵”.

Către jumătatea lui aprilie 1918, s-au răspândit zvonuri în legătură cu eforturile austro-germanilor de a antrena România într-o participare la restabilirea ordinii în Rusia meridională. În favoarea veridicităţii acestor zvonuri, pledau violenţele ruse, fobia României faţă de Rusia şi teama de o agresiune mai mult sau mai puţin spontană a ucrainenilor împotriva Basarabiei. Regele însă a dat de înţeles reprezentanţilor Antantei că un asemena proiect nu îi fusese prezentat niciodată şi că în cazul în care ulterior îi va fi supus pentru aprobare, el îi va opune veto-ul său.De altfel, preşedintele Consiliului de miniştri a confirmat faptul că Puterile Centrale nu făcuseră vreo aluzie la un eventual concurs militar al României în Rusia.¹⁶ Totuşi, în 17 aprilie, agenţii diplomatici ai puterilor aliate şi asociate în capitala României apreciau că avantajele unui asemenea concurs ar fi prea evidente pentru ca germanii să nu se străduiască să îl obţină. În defavoarea participării militare a României în sudul Rusiei pledau opoziţia regelui şi curentul potrivnic din armată, care datorită condiţiilor de pace impuse la Buftea resimţea o ură puternică faţă de germani¹⁷.

Deşi clipa încheierii păcii cu Puterile Centrale se apropia tot mai mult, la 10/23 aprilie 1918, Alexandru Marghiloman declara regelui că România trebuia să rămână în război până la ultimul foc de tun, folosind forţa cu orice preţ. Conco-mitent, reprezentanţii Aliaţilor la Iaşi au izbutit să intre în posesia unor informaţii îngrijorătoare potrivit cărora Imperiile Centrale ar fi vizat răsturnarea dinastiei regale române, autorităţile germane exprimându-se deschis în acest sens şi distribuind oficial populaţiei din regiunile ocupate şi soldaţilor demobilizaţi pamflete violente îndreptate împotriva regelui Ferdinand I şi oamenilor politici responsabili cu intrarea în război. Antanta se temea de posibilitatea ca inamicul să urmărească declanşarea unei revoluţii în România pe care să o instrumenteze şi să o exploateze în scopul aservirii complete a ţării¹⁸.

În împrejurările extrem de delicate prin care trecea România, aflată în pragul semnării păcii separate, generalul Dumitru Iliescu, fost şef al Statului Major român scria preşedintelui Consiliului de miniştri al Franţei,  Georges Clemenceau, fiind de părere că rechemarea de către cabinetul român a misiunilor militare plasate pe lângă statele majore ale armatelor aliate constituia o măsură dureroasă pentru toţi cei care nu disperaseră încă în privinţa cauzei Aliaţilor, chiar dacă era vorba de o mişcare previzibilă. Germania era pe punctul de a impune României o pace fundamentată pe violenţă, iar generalul român îşi exprima dezacordul absolut faţă de aceasta, asigurând executivul francez că, personal, va întreprinde tot ceea ce îi va sta în putere pentru a anula nişte clauze ruinătoare pentru ţară. Generalul Iliescu nu a omis să reafirme credinţa sa neclintită în succesul final al Antantei:

„Am azi aceeaşi încredere în victoria Aliaţilor precum în ziua în care România a declarat război Puterilor Centrale şi voi rămâne toată viaţa fidel idealului, ideal ce a făcut din mine soldatul naţiunilor oprimate. Iubesc Franţa ca a doua mea patrie şi îi sunt recunoscător pentru ce a făcut pentru România¹⁹”.

Puterile aliate s-au străduit din răsputeri să prevină încheierea tratatului de pace de către România. Ministrul de externe al României, Arion a explicat miniştrilor aliaţi că pacea cu Puterile Centrale se impunea drept unicul mijloc de salvare, ţara fiind la capătul puterilor²⁰, însăşi existenţa sa independentă fiind serios pusă sub semnul întrebării.

Încheierea păcii şi reacţiile Aliaţilor

Cu toate eforturile Antantei, pacea de la Bucureşti, din 24 aprilie/7 mai 1918, dintre Puterile Centrale şi România nu a putut fi evitată. Tratatul a fost semnat la palatul Cotroceni de către Alexandru Marghiloman, din partea României, Richard von Külmann, din partea Germaniei, baronul Istvan von Burian, din partea Austro-Ungariei, Vasil Radoslavov prim- ministrul Bulgariei şi de către Ahmed Nessym Bey, din partea Turciei. Clauzele tratatului se caracterizau prin asprime şi duritate. Prevederile militare limitau armata română la 2 divizii de cavalerie şi la 2 de infanterie.  Prin articolele X- XI, România era nevoită să cedeze Puterilor Centrale o serie de teritorii. În privinţa Dobrogei, Bulgaria se înstăpânea asupra teritoriilor de la sud de linia ferată Cernavoda-Constanţa, de fapt zona ce desemna Cadrilaterul. Regatul român recunoştea intrarea provinciei dintre Dunăre şi Marea Neagră sub condominiumul  Puterilor Centrale, acestea permiţând României accesul la mare prin intermediul unui drum comercial până la Constanţa. De altfel, erau reluate multe prevederi adoptate cu două luni mai devreme la Buftea. România era constrânsă să cedeze Austro-Ungariei trecătorile Carpaţilor. Graniţa cu dubla monarhie cobora până la linia Târgu-Jiu-Sinaia-Târgu Ocna. În total, România pierdea aproximativ 725. 000 de locuitori. Mai mult, pacea de la Bucureşti a însemnat pentru români comerţ şi aranjamente financiare defavorabile, implicând exporturi obligatorii către Germania şi un monopol al Puterilor Centrale, exercitat pentru o perioadă de 90 de ani, asupra resurselor celor mai importante ale României, precum ţiţeiul. Navigaţia pe Dunăre urma să fie controlată de către Germania şi aliaţii săi, iar căile ferate din România erau concesionate Germaniei.²¹

Semnarea păcii de la Bucureşti a fost imperios necesară, permiţând reluarea ofensivei militare a României câteva luni mai târziu. Franţa, Marea Britanie, S.U.A. şi Italia au semnalat şi au subliniat caracterul de dictat al acestui tratat şi situaţia de completă izolare a ţării.²² Autorităţile române au semnat pacea de la Bucureşti sub constrângere şi de aceea s-a vorbit, pe drept cuvânt, despre o pace punică²³. În condiţiile în care semnarea păcii se apropia, în corespondenţa sa cu regina Maria, George al V-lea al Angliei regreta faptul că Antanta se găsea în imposibilitatea de a veni în ajutorul Regatul român. Însă, suvernanul îşi exprima speranţa că atunci când pacea va fi încheiată, Aliaţii vor fi în măsură să ofere sprijinul lor efectiv²⁴.

În faţa dureroasei păci de la Bucureşti, miniştrii plenipotenţiari ai Antantei au recunoscut în scris, în numele lor personal, că România s-a achitat cu loialitate de angajamentele sale. Numai guvernul francez, cel mai puţin vinovat pentru situaţia României dintre toate cabinetele aliate, va aproba şi chiar va completa această declaraţie în mod explicit. Contele de Saint-Aulaire a incriminat erorile Aliaţilor cu atât mai multă energie cu cât – potrivit propriei sale opinii – acestea reveneau cu precădere Angliei şi S.U.A.. El a subliniat că a fost absurd şi revoltător să i se pretindă României să îşi depăşească obligaţiile. Ministrul francez în România a evidenţiat anomalia tratamentului naţiunii celei mai puţin favorizate care fusese aplicat României. Ea intrase în război de bună voie, la cererea Antantei şi în schimbul unor garanţii uitate imediat, nu precum Serbia şi Belgia, invadate şi provocate de către inamic. Serviciile aduse de România cauzei comune se ridicau la înălţimea sacrificiilor sale. Dintre toţi aliaţii Franţei, inclusiv Italia, ea a fost aceea care, imediat după Anglia, a atras asupra sa cele mai multe trupe germane. În acelaşi timp, prin influenţa ei salutară asupra armatei ruse, cu care se afla în legătură, armata română a menţinut integral sau parţial frontul oriental, a cărui piesă principală de rezistenţă era ea însăşi²⁵.

De la tribuna Parlamentului francez, În acord cu premierul Clemenceau, ministrul de externe Stephen Pichon a adus un omagiu

„nobilei şi nefericitei Românii, ameninţată până şi în existenţa sa de dezertările care se organizau în jurul ei, pe frontul rus [...] Am intervenit la Iaşi pentru a aduce la cunoştinţa guvernului român că toate angajamentele luate faţă de România când a intrat în război vor fi menţinute²⁶.”

Cu toate acestea, prin tratatul său de pace cu puterile Centrale, România încălcase unul dintre articolele convenţiei politice din vara anului 1916, anume pe cel referitor la încheierea păcii generale sau separate doar împreună şi simultan cu ceilalţi semnatari, atrăgând astfel caducitatea respectivului act. De fapt, pentru a se mai putea bucura de avantajele promise prin convenţia politică, România trebuia să obţină în viitor anularea tratatelor de la Buftea şi de la Bucureşti.

Interesant este faptul că toţi reprezentanţii diplomatici ai Aliaţilor au decis să nu participe la şedinţa de deschidere a sesiunii Parlamentului României în iunie, în semn de protest faţă de condiţiile păcii. Nu au participat nici măcar agenţii statelor neutre. În discursul tronului, regele Ferdinand I s-a limitat să declare că starea de neutralitate în care se găsea atunci România îi permitea să întreţină relaţii de pace şi prietenie cu toate statele²⁷. Oricum, monarhul a tergiversat mereu sancţionarea tratatului, astfel încât el nu a intrat niciodată efectiv în vigoare²⁸.

Reintrarea României în război şi eludarea prevederilor tratatului de pace

Regatul Român a încălcat unul dintre articolele convenţiei politice din 4/17 august 1916, anume pe cel referitor la încheierea păcii numai împreună şi simultan. Asupra României plana pericolul ca guvernele aliate să se folosească de acest prilej pentru a se elibera de angajamentele asumate. Rămânea ca România să redobândească drepturile la beneficiile teritoriale promise în august 1916 luptând din nou pe câmpul de bătălie alături de statele Antantei.

Dorinţa autorităţilor române de a se reimplica în război transpare din cores-pon-denţa diplomatică de la sfârşitul lui octombrie şi începutul lui noiembrie 1918. Încă în 27 octombrie 1918, Regele Ferdinand I i-a împărtăşit ministrului Franţei  în România, Charles de Saint-Aulaire, dorinţa de a se reangaja în luptă de partea Antantei. În acest scop, suveranul a dispus efectuarea unor preparative militare secrete. Generalul Henri-Mathias Berthelot, comandantul Armatei aliate de la Dunăre, fost comandant al Misiunii Militare franceze în România, avea să pună la punct toate detaliile indispensabile pentru ca respectiva armată să traverseze fluviul în timp util. În acel moment, regele şi guvernul român trebuiau să procedeze la decretarea mobilizării armatei regale. Cercurile responsabile ale României şi ale Antantei mizau şi pe o revoltă a populaţiei îndreptate împotriva ocupantului german²⁹. Deşi armata regală era complet dezorganizată, se sconta o mobilizare energică pentru a pune pe picioare 6 divizii, în decurs de 8 zile şi alte 2 divizii  în decurs de o lună sau 6 săptămâni³⁰. În privinţa dotării acestor contingente, generalul Berthelot considera că armamentul şi muniţia de infanterie erau suficiente pentru a înzestra nu mai puţin de 25.000 de oameni, iar armamentul şi muniţia de artilerie îndeajuns pentru 10-12 divizii. Mai mult, materialele şi muniţiile se aflau în teritoriul neocupat. Totuşi, francezii exprimau temerea că, în cazul  în care România ar reinterveni în conflict, trupele germane şi austro-ungare aflate încă în Ucraina ar putea recurge la o acţiune în forţă.

Generalul Henri Berthelot a transmis la 31 octombrie ministrului de război că l-a însărcinat pe locotenentul Robert de Flers să ducă la Iaşi instrucţiunile de rigoare pentru mobilizarea rapidă a armatei române şi intrarea sa în acţiune imediat după trecerea Dunării de către trupele franceze. Totodată Berthelot era optimist că reangajarea militară a Regatului român va preceda capitularea dublei monarhii austro-ungare³¹. Georges Clemenceau, care îndeplinea concomitent demnitatea de preşedinte al Consiliului de miniştri al Republicii Franceze  răspundea la 2 noiembrie comandantului Armatei Dunării,  pronunţându-se pentru o intervenţie grabnică a României şi pentru implicarea comandantului forţelor aliate de la Salonic, generalul Franchet d’ Espérey, care trebuia să pună la dispoziţia lui Berthelot „mijloacele necesare”. Timpul se impunea folosit fără vreo întârziere, pentru a valorifica situaţia favorabilă creată prin înfrângerea Austro-Ungariei³². 

Dealtfel, la 3 noiembrie 1918, Austria a semnat armistiţiul şi o zi mai târziu,  Ferdinand I al României comunica decizia de a denunţa tratatul de pace cu Puterile Centrale şi de a lua din nou armele alături de puterile aliate şi asociate. Această acţiune a fost anticipată de mesajul adus la cunoştinţa preşedintelui Raymond Poincaré:

„Ţara mea întreagă, ca şi mine, aşteptăm cu nerăbdare momentul în care împrejurările îi vor permite să îşi ralieze eforturile la cele ale prietenilor noştri […] pentru a putea realiza idealul naţional cu sprijinul celor care luptă pentru Marea Cauză şi Dreptate […]. Cu inima, deci, plină de speranţă, trimit expresia sentimentelor mele cele mai cordiale omului de Stat  care conduce destinele Franţei la ceasul în care ea scrie cea mai nobilă pagină a istoriei sale.”

Un mesaj similar a fost transmis Preşedintelui Consiliului de miniştri al Franţei, „a cărui energie susţinută prin cea mai frumoasă credinţă în triumful cauzei dreptăţii, va fi unul dintre factorii cei mai importanţi pentru victorie [...] România aşteaptă cu nerăbdare ora la care va putea manifesta iarăşi voinţa de a se regăsi de partea celor care luptă pentru libertatea popoarelor.” Răspunsurile şefului statului francez şi al Preşedintelui Consiliului au reconfirmat prietenia franco-română³³.

În primele zile ale lui noiembrie 1918, generalul Berthelot căuta să îşi concentreze trupele la nord-est de Sofia, pentru a intra ulterior în România, însă nu fusese stabilit punctul pe unde avea să se petreacă trecerea Dunării şi era resimţită lipsa proviziilor. Totodată, traversarea fluviului era îngreunată de factori precum marea lentoare a transporturilor generată de deteriorarea liniilor ferate, penuria de material militar şi de combustibil.³⁴ Autorităţile franceze au stabilit că era foarte important să ofere imediat românilor întregul concurs posibil pentru a depăşi dificultăţile unei mobilizări lipsite de protecţie, fiind înconjuraţi de forţele Puterilor Centrale. Francezii au luat în calcul oferirea unui ajutor militar destinat armatei regale, constând  din avioane şi pesonal militar superior. Decizia era menită să aibă efect moral atât asupra românilor, care s-ar simţi susţinuţi şi ghidaţi de către francezi,  cât şi asupra militarilor Puterilor Centrale, care ar avea impresia că „trebuie să facă faţă unei operaţiuni gândite şi coordonate de către noi³⁵”.

Regele Ferdinand a demis cabinetul Alexandru Marghiloman, motivând gestul său prin neîncrederea reprezentanţilor Antantei în obiectivitatea acestui guvern, care în mod oficial trebuia să fie neutru. În locul lui Marghiloman, monarhul l-a desemnat preşedinte al Consiliului de miniştri pe fostul ataşat militar al României în Rusia, generalul Constantin Coandă. La recomandarea Regelui, noul şef al guvernului român  şi-a asumat misiunea de a acţiona numai în acord cu miniştri aliaţi de la Iaşi. Consultându-se cu aceştia, în principal cu Saint – Aulaire, a decis să adopte măsuri de intensificare a pregătirilor de mobilizare. El spera ca armata română, cu sprijinul trupelor aliate să taie măcar retragerea germanilor³⁶. Ferdinand I al României a exprimat reprezentanţilor Legaţiei franceze din Iaşi speranţa că evoluţia evenimentelor va permite alungarea efectivelor Puterilor Centrale cu aportul trupelor franceze care înaintau înspre Dunăre. Preparativele militare se dezvoltau conform aşteptărilor. Suveranul a subliniat faptul că, şi în eventualitatea în care mobilizarea armatei române ar fi devansată de armistiţiul Germaniei, ea tot ar trebui să se producă pentru a permite ocuparea Transilvaiei³⁷.

Consiliul de Miniştri al României, convocat de către Rege pentru a sancţiona deciziile imediate de importanţă sporită, a hotărât mobilizarea armatei şi a stabilit termenii unui ultimatum adresat comandantului german, generalul August von Mackensen. Acesta era somat să evacueze urgent teritoriul ocupat, în 24 de ore. Pe de altă parte, la sugestia monarhului României, Saint-Aulaire îl autoriza pe Berthelot să procedeze la o ridicare a populaţiei din Muntenia, imediat ce vestea mobilizării va fi aflată de către genralul francez, iar trecerea Dunării de către armata aflată sub comanda sa avea să fie înfăptuită³⁸.

Conform informaţiilor deţinute de către generalul Berthelot, informaţii transmise şi lui Clemenceau, armata regală română a mobilizat 9 divizii de infanterie şi 2 divizii de cavalerie, toate diviziile fiind înzestrate cu material de artilerie. Berthelot îşi va stabili Cartierul General la Giurgiu, un punct prielnic comunicării cu guvernul român. Comandantul francez a evidenţiat importanţa chestiunii aprovizionării şi necesitatea constituirii unor baze de aprovizionare pe Marea Neagră, până la Constanţa, Brăila şi Galaţi³⁹.

În 10 noiembrie 1918, în clipa în care trupele aliate traversau Dunărea, România participa efectiv la război. Conform dorinţei Regelui Ferdinand I, Generalul Berthelot a adresat un manifest românilor, îndemnându-i să lupte pentru a anula consecinţele păcii impuse prin forţă. Diplomaţia franceză, dar şi a celorlaţi Aliaţi au salutat decizia României de reimplicare în conflictul mondial. Bunăoară, telegrama identică a miniştrilor puterilor aliate şi asociate, din 11 noiembrie 1918, consemna:

„Din punct de vedere moral şi politic, România are dreptul la realizarea revendicărilor sale. Până la ultima speranţă în refacerea măcar parţială a frontului rus, România a rezistat tuturor ameninţărilor şi până la ultima oră, ea a rezistat tuturor propunerilor, care înainte de pacea rusă definitivă ar fi putut să-i uşureze situaţia […]. Este firesc şi drept ca tot ceea ce a urmat păcii de la Brest- Litovsk şi supunerii Ucrainei în faţa inamicului să fie socotit ca nul în esenţa şi în rezultatul său. Iată de ce imediat ce împrejurările i-au permis, România a reluat fără întârziere colaborarea militară cu Aliaţii⁴⁰”.

Prin urmare, prin decizia sa de reintrare în război alături de Antanta, România a putut să facă parte din tabăra învingătoare la sfârşitul Primului Război Mondial. Armistiţiul semnat de către Germania, la 11 noiembrie 1918, la Compiègne a găsit Regatul României în calitate de beligerant, luptând de partea puterilor aliate şi asociate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Arhive:
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Regina Maria
Archives du Ministère des Affaires Etrangères Français, Série Guerre 1914-1918, Série Z Europe
Arhivele Ministerului Afecerilor Externe al României, Fond Paris
Sérvice Historique de l’ Armée de Terre, Série Cabinet du ministre, Série Conseil Supérieur de Guerre

Studii (articole şi volume):
LOGHIN Aurel, „Mărturii privind situaţia României în primul război mondial consemnate în corespondenţa unor diplomaţi străini ”, Analele Ştiinţifice ale Universităţii A. I. Cuza, XIX, 1973.
MOISUC Viorica, „Semnificaţia Tratatului de pace de la Bucureşti din mai 1918”, Anale de istorie, 5, 1982.
STAN Constantin I., Regele Ferdinand „Întregitorul”, Bucureşti, Editura Paideia, 2003.
TORREY Glenn E., Romania and World War I, Iaşi, Oxford, Portland, The Center for Romanian Studies, 1999.

NOTE