Circulație intelectuală: Franța-România

Istorie, literatură și realism socialist.
Considerații asupra romanului Desculț
 

GEORGIANA LEȘU
[University of Iaşi & IICCMER]

Abstract:
The novel Descult written by Zaharia Stancu is published in 1948, in the times of complete affirmation of the socialist realism in the art of the People’s Republic of Romania. Using the historiographical myths of the propaganda, the author describes the life of the peasants from the South part of Romania, at the beginning of the XXth century. His novel becomes very popular in the 50’s: it is published in fifteen Romanian editions and studied in school textbooks. The regime sees Zaharia Stancu‘s novel as an achievement of the new type of litterature promoted under communism. Using aspects of the past in order to give some legitimacy for the present, Zaharia Stancu manages to find the recipe for success: he puts together in a novel the directions of the propaganda in order to be published, along with his vivid descriptions of an rural universe of the first years of the XX th century.

Keywords: Zaharia Stancu; socialist realism; novel; historiography; myths; communism

Résumé:
Le roman portant la signature de Zaharia Stancu paraît en 1948, au temps de l’affirmation du réalisme socialiste en Roumanie, proclamée république populaire. Utilisant les mythes historiographiques de la propagande, l’auteur décrit la vie des paysans du Sud de la Roumanie début du XXe siècle. Son roman est largement popularisé dans les années 1950: il est publié en quinze éditions en Roumanie et est étudié dans les manuels scolaires. Le régime voit dans le roman de Zaharia Stancu l’accomplissement de la nouvelle littérature promue sous le communisme. Utilisant des aspects du passé pour rendre légitime le présent, Zaharia Stancu réussit à trouver la recette pour le succès: dans ce roman, il combine des idées de la propaganda pour qu’il puisse publier avec ses riches descriptions d’un univers rural du début du XXe siècle.

Mots-clés: Zaharia Stancu; réalisme socialiste; roman; historiographie; mythes; communisme

La 10 mai 1962, Biroul Politic al Partidului Muncitoresc Român discută posibilitatea de primire în Partid a unor intelectuali de seamă sau de reprimire a unora căzuţi la un moment dat în dizgraţie¹. Printre aceştia se numără şi Zaharia Stancu. Scriitorul care are parte de o ascensiune fulminată după schimbarea de regim din 1945, este scos din rândurile partidului în 1950, motiv pentru care, la distanţă de zece ani îi scrie personal lui Gheorghiu-Dej, exprimându-şi dorinţa de a se număra printre membrii de partid din nou². Excluderea lui din partid este mai puţin cunoscută la momentul respectiv, astfel că scriitorul şi jurnalistul cunoscut în interbelic pentru orientarea de stânga este extrem de prezent în viaţa publică: este numit director al Teatrului Naţional, ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, transformată din 1949 în Uniunea Scriitorilor şi primit în rândurile Academiei Române în 1955. În 1971 este laureat al premiului Herder.

Născut la 5 octombrie 1902, în comuna Salcia, judeţul Teleorman, Zaharia Stancu are parte de o copilărie căreia îi oferă fir epic şi pe care o transpune în romanul de succes, Desculţ. Dacă în perioada interbelică este cunoscut îndeosebi pentru activitatea editorială, după 1945, Zaharia Stancu devine unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori ai vremii sale.  Începe în 1945 cu Zile de lagăr, un jurnal al perioadei petrecute la Târgu Jiu³, continuă activitatea de jurnalist în paralel, pentru a fi consacrat definitiv ca prozator în 1948, odată  cu apariţia romanului Desculţ, ocazie care îl transformă pe Zaharia Stancu într-un privilegiat al regimului. Romanul face un imens seriviciu regimului comunist din România, înfăţişând traiul greu al ţăranilor din Câmpia Dunării, în anii de început ai secolului al XX-lea. Zaharia Stancu îşi publică romanul în vremea în care Partidul Muncitoresc Român câştigase de cuând de partea sa o parte a ţărănimii, prin împroprietărire, şi în vremea în care se pregătea amplul proces de colctivizare a agriculturii, proces în urma căruia se promite o modernizare a vieţii satului românesc. Romanul de bucură de un succes răsunător şi beneficiază  de 15 ediţii în limba română, alături de alte 38 de ediţii în 24 de limbi străine⁴.

Fiind una dintre lucrările semnificative apărute după schimbarea de registru în literatura română, romanul este primit bine de către critici şi reuşeşte să se încadreze în tiparele înguste ale realismului socialist, adoptat la acea dată ca metodă oficială de creaţie. Într-o perioadă în care discursul propagandistic mizează pe reforma agrară, pe îmbunătăţirea calităţii vieţii rurale, în care se urmăreşte începerea unui proces de electrificare a satelor, scriitorii contribuie la rândul lor prin referirile la stadiul în care se găsea dintotdeauna satul românesc.

***

Romanul lui Zaharia Stancu prezintă o comunitate rurală din Câmpia Dunării, în preajma anului 1907 şi în vremea Primului Război Mondial. Mai mult decât o situare fericită în timp – evenimentele de la 1907 fiind una dintre alegerile recomandabile pentru anii ’50 – autorul mai aduce în faţa cititorilor vremurile străvechi, ale ocupaţiei turceşti, plasate într-o naraţiune vie, într-o povestire rostită de bunică nepotului ei. Darie, personajul principal al romanului, ia contact cu realităţi îndepărtate în timp, din amintirile bunicii. El are astfel şansa de a trage singur concluzii, prin compararea realităţii prezente cu cea povestită, că traiul ţăranului român a fost dintotdeauna supus hazardului.

Deşi atenţia acordată fiecărui personaj face ca romanul să fie situat  pe mai multe planuri, de importanţă egală,  personajul principal rămâne Darie, prin naraţiunea căruia este redată toată acţiunea. Darie este un alter-ego al autorului Zaharia Stancu, cel care îşi aminteşte copilăria petrecută în satul de câmpie. În numeroasele interviuri pe care le oferă jurnaliştilor, autorul recunoaşte că experienţa sa de viaţă este cea care alcătuieşte baza romanului. El îşi inventariază amintirile, pe care le trece prin filtrul ficţiunii şi le narativizează din perspectiva omului matur, cu o putere de înţelegere şi de interiorizare mult superioare naratorului Darie. În aceste condiţii, romanul voluminos este scris cu uşurinţă într-un timp scurt:

„Desculţ este o carte scrisă aproape în întregime duminica. Majoritatea paginilor sunt scrise cu mâna. Unele capitole, însă, cum ar fi acela privitor la răscoalele din 1907, sunt dictate stenografului Aurel Vasilescu în biroul directorial de la Teatrul Naţional, seara târziu, când forfota obişnuită din această clădire se potolea“⁵.

Ficţiunea lui Zaharia Stancu este cu uşurinţă pusă în slujba noii societăţi întrucât adună în paginile sale numeroase mituri şi clişee prezente în textele propagandistice. Este prezentă imaginea boierului exploatator şi necruţător, situată la polul opus al vieţii ţăranilor, umili, saraci, obligaţi să muncească pe moşia boierului. Între aceste două categorii sociale este situată una de mijloc, aceea a „acriturilor satului“: notarul, primarul, cei proaspăt îmbogăţiţi, cei veniţi de la oraş, jandarmul sau cârciumarii.

Transpus în imagini, romanul se aseamănă întrucâtva cu caricaturile întâlnite în presa comunistă, în care fiecare categorie socială este redată cu ajutorul unor trăsături fixe. În cele ce urmează, urmărim o trecere în revistă a imaginilor pe care Zaharia Stancu le transpune în proză, a acelora care corespund în linii mari sau se află în perfectă concordanţă cu criteriul ideologic.

Personajul central al romanului, Darie, este cel prin ochii căruia este redată întreaga acţiune şi care, mai presus de un simplu personaj, reprezintă o clasă socială, un stil de viaţă şi o mentalitate. Ţăran sărac, Darie observă şi redă în detaliu traiul greu al familiei sale şi al tuturor ţăranilor de condiţia sa. Se insistă în mod deosebit pe ideea de foame, care transpare din tot romanul şi care devine acută în perioadele de război. Extrem de atent la detalii, Darie descrie diverse aspecte ale alimentaţiei ţăranilor şi nu numai. Astfel, este prezentat un prânz la câmp, din al cărui meniu reies diferenţele dintre ţăranii cu stare şi cei „desculţi“. Ţăranul înstărit, Misirliu, care are şi lot, scoate din traistă trei ouă fierte, o mămăligă, câteva fire de ceapă verde, un castrevete şi o sticlă de oţet: „Bogată masă“. Pe de altă parte, Vasile Beca, ţăran sărac, are pe lângă mămăligă, câteva cepe mari şi un pumn de urdă pe fundul unei străchini. Darie mănâncă mămăligă cu mujedei, având grijă să îşi ferească buzele plesnite de vânt şi de soare⁶.

Prezenţă constantă în viaţa ţăranilor, foamea nu îi cruţă nici pe copii. Prin perspectiva inocentă a vârstei, Darie redă diferenţele sociale aşa cum ia contact cu ele la şcoală. Într-o clasă de peste optzeci de copii, doar doi dintre ei au posibilitatea de a manca pâine în recreaţie. O pâine pe care refuză să o împartă cu ceilalţi copii care privesc cu poftă:

„Ne strângem în jurul lor şi ne uităm cum se îndoapă cu pâine!...Ne lasă gura apă după pâine. De la venirea toamnei, în casa noastră nu se mai frământă şi nu se mai coace pâine⁷“.

Cei doi copii care mănâncă pâine sunt: Margareta, fata lui Niţu, mecanicul de lângă gârlă şi un băiat din neamul Cărăbaşilor. Margareta este singura dintre copii care umblă încălţată şi care vine imbrăcată cu rochie de oraş, pieptănată, cu bariş albastru pe cap şi cu ghiozdan de piele. Darie remarcă faptul că mama Margaretei este nemţoaică, iar pâinea pe care o mănâncă la şcoală este albă ca zăpada. Celălalt elev, face parte dintr-o familie de bogătani, care au pământuri, oi, bivoli şi vaci.

De un meniu bogat se bucură şi vărul lui Darie, Nicolae Dimozel cel care, deşi a fost ţăran desculţ, ajunge diriginte al poştei şi începe să trăiască „precum boierii“. Atribute ale vinovăţiei lui Nicolae Dimozel sunt hainele nemţeşti pe care începe să le poarte – pălărie tare şi guler la gât- dar şi alegerea unei soţii de la oraş, prezentată de autor în nuanţe caricaturizante: umblă în vârful picioarelor, are mijlocul strâns în cordon, ca o viespe, are tenul alb ca hârtia şi un nas îndreptat în sus, care „parcă n-ar avea rădăcină, parcă ar avea numai vârf“⁸. Nimeni nu o place, refuză să muncească, şi-a adus slugă în casă, care îi face treburile gospodăriei şi îşi perie şi lustruieşte mereu unghiile. Masa de prânz a vărului Nicolae Dimozel este descrisă de narator cu detaliile unui copil care priveşte de pe margine şi care pofteşte: ciorbă de găină care miroase frumos, la fel ca franzela adusă cu trenul de la oraş. Li se aduce apoi de la cuptor pasăre friptă, alături de care beau vin. Urmează placinte şi cafea. Pentru a alcătui un tablou complet al celui înstărit şi indiferent la nevoile săracilor, Nicolae Dimozel nu îşi invită mama la masă, o lasă să stea în picioare în prag şi să îi privească în timp ce mănâncă, pentru ca apoi să susţină oroarea soţiei sale, provocată de auzul meniului ţărăncii: o porţie de colărez. Pe de altă parte, bătrâna binevoitoare şi blândă nu se supără şi se bucură de gândul că fiul ei are un trai uşor⁹. Delimitarea este astfel clară: tonul acuzator al naratorului se îndreaptă împotriva soţiei de la oraş, care refuză să facă treburile gospodăriei şi care o dispreţuieşte pe soacra sa şi asupra lui Nicolae Dimozel care acceptă o asemenea soţie. Darie redă scena cu detalii de producţie cinematografică, astfel că cititorul este situat la rândul lui în pragul uşii lui Nicolae Dimozel, adulmecând mirosul de ciorbă de găină. Meniul bogat al celor doi soţi se transformă astfel într-o acuză în sine.

În alte contexte, foamea ia o turnură macabră şi devine obsesie. Aşa se întâmplă în scena în care Iţicu, unul dintre copii din sat este  mândru că are mort în casă şi îi poate chema pe copii la el, să mănânce pâine caldă cu vin. În acest context, iese la iveală şi fatalismul vieţii de care copii devin conştienţi de mici, când unul dintre ei îl roagă pe Iţicu să îl primească şi pe el la masă, cu gândul că în curând va muri una dintre rudele lui şi că o să îi poată întoarce invitaţia pentru a mânca pâine cu vin. Iţicu nu se lasă însă convins¹⁰.

Una dintre cele mai puternice scene care redau obsesia foamei este în acelaşi timp şi una dintre cele mai dure din roman: uciderea logofătului Filip Pisicu, în contextul răscoalei din 1907. El este ucis cu sânge rece de către unchiul lui Darie, ţăranul Uţupăr, cel care îi despică pântecul cu plugul şi îi varsă o mămăligă fierbinte şi o oală cu fasole înăuntru, pentru ca apoi, un copil să vină şi să înfigă o lingură în burta mortului. Scena de o duritate extremă este descrisă cu detalii cinematografice, cu tehnica încetinitorului, astfel că cititorul poate simţi cu adevărat intensitatea momentului. Sensul moralizator al crimei este:

„Să mănânce şi logofătul Filip Pisicu mămăligă cu cocoloşi“¹¹.

În acelaşi registru este descrisă şi pedeapsa pe care o primeşte Tănăsoiu, cel care, sub disperarea foamei, fură de la curtea boierului trei raţe. Speriat să nu fie prins, acesta le îngroapă. Soldaţii descoperă furtul,  îl obligă să le dezgroape şi să le mănânce în stare de putrefacţie¹².

Din relatările lui Darie, ţăranii par condamnaţi la sărăcie, iar eforturile lor par a fi în zadar, niciodată luate în seamă:

„Sunt flămânzi de pământ desculţii...Ţipă foamea în ei...Nimeni nu le aude ţipătul, ori, cine-l aude îndeasă căciula pe urechi şi se face că nu-l aude-căciula de astrahan...“¹³.

Aceeaşi ţărani care ucid din disperare, sunt cei pe care autorul îi înzestrează cu calităţi precum resemnarea şi puterea de acceptare, caracteristici ale înţelepciunii ţărăneşti. Ţăranul din romanul lui Zaharia Stancu vorbeşte deseori detaşat despre condiţia sa, despre definitiva condamnare la suferinţă şi despre resemnarea pe care i-o aduce pernitatea vieţii şi a suferinţei pe pământ:

„Că doar de aceea am venit pe lume, să facem treabă pentru cei mai puternici decât noi!“¹⁴.

Olarii coborâţi dinspre munte sunt chiar mai săraci, după cum are Darie posibilitatea să observe, din afirmaţiile unuia dintre ei:

„La noi la deal, pământ roşu, piatră, sărăcie şi bir. Pădurea, nu putem culege o fruză din ea, nu putem aduna o creangă uscată pentru foc, o mână de iarbă pentru vite. O păzesc cu puştile slugile boierului.... Greu, greu... Noroc că viaţa trece repede“¹⁵.

Concepţiile de viaţă ale ţăranilor reies şi în vremuri de război, momentele în care lipsurile devin şi mai acute. Bărbaţii pleacă în luptă, iar toată munca pe moşii o duc femeile, copii şi bătrânii. Acestui peisaj i se adauga bolile aduse de război, ocazie cu care Zaharia Stancu creionează din nou scene de o duritate şi de un naturalism impresionant, până la macabru:

„Din scândurile patului se alcătuieşte în grabă coşciugul. Un coşciug pentru doi oameni. Pe Dârâială l-au aşezat pe fundul coşgiucului. Pe soacră-sa, deasupra. Capacul coşciugului nu se încheie. Se suie Buzulică cu picioarele pe capac şi începe să joace bătuta. Trupurile morţilor se dezumflă, fâşâie, se stropşesc. Feţele morţilor se stâlcesc. Capacul se lipeşte de coşciug. Bate cuiele Oanţă, fierarul satului“¹⁶.

La fel de relevantă este atitudinea acestora faţă de război:

„Ne-am dus la război la şaptezeci şi şapte. Am risipit sânge. Sunt pline câmpiile bulgarilor de oasele soldaţilor noştri. Vorbeam – când între două bătăşii cu turcii aveam răgaz de vorbă – că, la întoarcere, câţi vom rămâne cu viaţă o să ducem un trai mai bun, că o să ni se dea pământ, într-o ţară care nu mai plăteşte bir osmanlâi-lor. De unde! Tot ca înainte. Mai rău ca înainte. Boierii au devenit şi mai haini. Îşi aduce aminte vodă de noi când se încaieră cu vecinii şi-i trebuie carne de tun…¹⁷“.

Ulterior, în vremea Primului Război Mondial unul dintre personaje, un fierar tânăr afirmă:

„Războiul îl duc săracii, pentru ca cei bogaţi să se îmbogăţească şi mai mult¹⁸“.

Mama lui Darie afirmă la rândul ei cu resemnare amară:

„- Necaz mare, ce să fie? Se ceartă regii şi împăraţii între ei, pentru averi, pentru pământuri şi pun soldaţii să se ia în spăngi,în săbii, să se împuşte,să se omoare....Stăpânii se bat şi pe slugi le doare părul... Rămân slugile fără viaţă...“¹⁹.

Toate aceste consideraţii despre război sunt livrate publicului într-o perioadă în care statele de democraţie populară susţin o politică numită în mod ironic de  luptă pentru pace, de avitare a unui nou război.

În timp de război, jandarmii din romanul lui Zaharia Stancu îşi petrec timpul bucurându-se de rachiul de la una din cârciumile satului, în timp ce ţăranii sunt în înrolaţi pentru a fi trimişi pe front:

„Jandarmii beau rachiu la cârciuma de lângă gară. Beau rachiu, ies sub şopron şi trag cu armele în ciorile din plopi. Dacă e război, măcar să se audă împuşcături“²⁰.

Jandarmii fac parte din categoria personajelor negative, alături de boieri, logofeţi, rege,avocaţi, preoţi, notari, negustori şi ţărani înstăriţi. Specific imaginarului comunist, aceştia sunt portretizaţi  într-o manieră stereotipică, întrunind aceleaşi trăsături de care se foloseşte majoritatea scriitorilor realismului socialist românesc. În primul rând, toţii boierii sunt graşi, excesiv de leneşi, dezgustători, neînduplecaţi şi nepăsători la soarta ţăranilor. Primul boier prezentat în roman este cel  pe moşia căruia munceşte satul Belitori. Boierul Gogu Cristofor este

„burduhănosul cu pălărie tare, cafenie, cu guler înalt, scrobit, cu cravaşă. Burduhănosul se plimba când călare, când cu trăsura. Caii trăsurii sună clopoţei de aur, sună clopoţei de argint“²¹.

Un alt boier, Gherasie, cel cu „burta groasă“ îi scoate pe ţărani la muncă, fără a ţine cont de contractul de învoială, pentru a-i planta butucii de vie nobilă pe  care i-a adus din Franţa. În astfel de momente, alături de boieri se află logofeţii şi jandarmii, cei care îi ajută să potolească nemulţumirile ţăranilor. În momentul în care sătenii din Belitori refuză să muncească via boierului, jandarmii îi prind, îi bat până la sânge şi îi duc la Turnu, unde îşi petrec trei luni în ocnă. Pe cei rămaşi în sat îi adună de prin case şi îi scot la muncă²². Acelaşi boier este descris pe îndelete la sărbătoarea culesului viei:

„Boierul olog, tolănit în trăsură, gătit, înfofolit, pare scos din cutie: pe cap, căciulă de astrahan, neagră; pe umeri, bundră îmblănită; la gât, şal dungat cu negru, cu roşu. Hainele boierului sunt de un cafeniu-închis, uşor păroase. Ghetele subţiri şi lungi, cu gumelastru, lucesc ca oglinda. O pătură de lână moale îi acoperă genunchii.  Avut mare grijă de boier sluga de la iatac, să nu care cumva să răcească, să prindă guturai, să-i pice şi lui mucul cum ne pică nouă“²³.

Alături de boier sunt cei doi logofeţi, Paris Căuţă, „neam de neamul lui slugă boierească“ şi Oprea Căţui Strâmbu, „o pocitanie care-ar tăia rumânul pe loc, cu cuţitul, şi l-ar mânca nefript-nefiert“²⁴. La culesul viilor, cei doi logofeţi le pun ţăranilor botniţe, pentru a se asigura că nu mănâncă din via boierului, ferindu-se de o eventuală pagubă în recoltă. Scena este redată în culori puternice de către Zaharia Stancu, el reuşind să o transforme într-un tablou emoţionant, prezentând un sentiment de resemnare şi de neputinţă din partea ţăranilor:

„Înclină capetele oamenii şi îngăduie să li se pună botniţe. Noi suntem datori boierului olog din trăsură câţiva saci de porumb. Cu alţi saci suntem datori celuilalt boier, de la Belitori, lui Gogu Cristofor, burduhănosul. Dar cui nu-i suntem datori?Am luat, la strâmtoare, bucate pe datorie. Am mâncat bucatele. Acum trebuie să muncim pân-om cădea pe brânci, să le plătim“²⁵.

Greu de digerat, scena cu botniţele este una dintre cele mai puternice ale romanului. Deşi la prima vedere pare greu de crezut, astfel de întâmplări au avut loc şi au fost cunoscute în România primilor ani ai secolului al XX-lea. Însuşi Nicolae Iorga îşi exprimă la un moment dat indignarea faţă de o asemnea faptă care se petrecuse în anul 1906 pe moşia unui înalt magistrat din Muntenia²⁶.

O trăsătură extrem de interesantă din perspectiva schemelor utilizate de realismul socialist, pe care Zaharia Stancu o atribuie boierilor este redată prin ideea de malefic ce ţine de fatalitate. Boierul este defintiv caracterizat de trăsături negative, un aspect comun în literatura din România democraţiei populare. Boierul sau oricare alt personaj negativ nu are şanse de reabilitare, el fiind definitiv supus maleficului:

„Boierul n-are naţie, spune tata, nici lege. El e boier şi atât... Ori din ce neam s-ar trage, la fel ne asupreşte...“²⁷.

Folosindu-se de un alt clişeu, autorul prezintă în exces bogăţia boierilor, pe care aceştia o etalează în mod ostentativ:

„Nu-i ajung hambarele boierului. Nu-i ajung nici magaziile gării. N-are unde-şi păstra tot grâul“²⁸.

În roman mai apare un alt boier, la care Darie intră slugă şi care, în ton cu ceilalţi, este gras:

„Gâtul, să-i plesnească de grăsime, obrazul să-i crape de sănătate, ras proaspăt, pieptănat, pudrat […] Vorbeşte cu «r» şi puţin stricat, ca şi cum ar gândi în altă limbă“²⁹.

Este introdusă cu această ocazie acuza privind orientarea filofranceză a boierului. În termenii marxism leninismului aplicat în România anilor ’50, boierul ar fi fost acuzat de cosmopolitism.

Astfel de personaje sunt prezentate după un tipar respectat cu stricteţe de toată literatura perioadei: proză, teatru şi poezie deopotrivă, toate reunesc aceleaşi mituri privind reprezentanţii vechii nobilimi româneşti, acum căzute în dizgraţie: graşi şi leneşi, cu trăsături dezgustătoare.

Realismul socialist mizează şi pe concordanţa între trăsăturile fizice şi cele de caractrer, pentru ca imaginile transmise să fie mai puternice. Din acest motiv, este necesară o descriere cât mai simplă, în care personajul să nu fie contradictoriu cu el însuşi: un om bun nu poate fi urât şi mai ales viceversa.

O altă tipologie de personaj negativ este reprezentată de imaginea preotului, întruchipată în două personaje: pe de o parte preotul din sat, popa Bulbuc, care afirmă că iadul există doar pentru a-i speria pe oameni şi pentru a-i supune sub ascultare şi preotul de la oraş, care, din dorinţa de a strânge bani de pretudindeni, miluieşte un bordel. În concordanţă cu spiritul vremii, de denigrare a religiei şi îndeosebi a misticismului care domina lumea rurală românească, Zaharia Stancu îi oferă personajului său o distanţare faţă de religie şi faţă de dogmele absurde impuse de preoţi. Darie priveşte învăţătura bisericească cu detaşare şi nu poate să nu observe absurditatea comportamentului preoţesc, cel care îi situează pe oameniii bisericii de partea „exploatatorilor“ din sat, alături de boier, notar, jandarmi, etc:

„Parcă noi credem!...Dar aşa vine vorba. Aşa se spune. Aşa se obişnuieşte. Să spui că ai credinţă în Dumnezeul nevăzut... Nouă, copiilor, puţin de pasă de treaba asta (...) Dacă arunci un cinci ori un zece, popa te înjură printre dinţi, după ce te-a blagoslovit. (...) Popa se bucură numai când i se aruncă în căldăruşă o băncuţă ori un leu de argint. Arendaşul îi aruncă o carboava!... Pentru popă, arendaşul e cel mai cumsecade creştin din lume. Pe arendaş n-o să-l mănânce focul iadului. Are grijă popa, de asta. În toate rugăciunile, după numele mitropolitutului, popa pomeneşte numele arendaşului de la Băneasa...“³⁰.

Acelaşi părinte rămâne neînduplecat în faţa sărăciei sătenilor şi aduce de la biserică care încărcate cu colaci, pe care îi dă boilor şi cailor. Afirmaţiile generice pentru meseria de preot vin de la fiului părintelui Bulbuc, care le spune prietenilor, la joacă:

„Nu, că nici nu există iad. Există cel zugrăvit, cu vopsele în biserică, să se sperie proşti ca voi. Aşa spune tata, acasă, când îl ceartă mama că bea la cârciumă (...) – După ce o să te faci popă, tot aşa o să spui? (...)- Am să mint. Aşa e meseria...“³¹.

Darie, în formarea lui, se desprinde de misticismul creştin, ca într-un adevărat buildungsroman, în care copilul trece printr-un întreg proces de devenire. Devine pasionat de cărţi, de şcoală, de învăţătură, pasiune pe care nu o poate însă urma, în lipsa posibilităţii de a merge la oraş pentru a urma liceul. În plin regim comunist, în care procesul de alfabetizare este în desfăşurare şi devine una dintre realizările majore ale noului guvern, Zaharia Stancu îl situează pe Darie în postura cea mai bună din punct de vedere ideologic: un băiat sărac, dornic de învăţătură, dar care se vede nevoit să renunţe la visul lui, într-o scietate „burghezo-moşierească“ în care este condamnat definitiv la sărăcie. În spirit marxist-lenist, învăţătorul lui Darie îi spune:

„Oamenii cred într-o mulţime de lucruri la ţară din pricina neştiinţei lor. Cred în descântecele babelor şi ale vracilor. Cred în puteri nevăzute. Cred că undeva există o lume unde ajung, după moarte, sufletele oamenilor. Nu există nici o putere nevăzută care să hotărască soarta oamenilor pe pământ. Oamenii hotărăsc singuri  de soarta lor. Dincolo de moarte, nimic nu exista. Învăţătura ar risipi neştiinţa. Superstiţiile. Trăiesc oamenii ca într-o noapte cu întuneric adânc. Tu ai citit ceva. Să citeşti mereu, să ţi se deschidă bine ochii asupra lumii“³².

În acelaşi registru, deşi pasiunea pentru citit a lui Darie devine din ce în ce mai mare, el refuză să citească ceasloavele şi cărţile disponibile la biserică, volume care nu îi stârnesc interesul³³. Darie semănă cumva cu un revoluţionar precoce, care, din lipsă de informaţii şi datorită mediului în care este crescut nu poate acţiona şi nu îşi poate cultiva ideile progresive. În majoritatea autobiografiilor scrise în anii comunismului de către membrii de partid sau aspiranţii la anumite funcţii, ei mizează pe această conştinţă pe care întotdeauna au deţinut-o şi pe care comunismul şi contactul cu evenimentele revoluţionare din lume sau din ţara lor le-a relevat-o. Încă de mic, Darie observă diferenţele sociale  din sat, pe care nu şi le poate neapărat explica, în inocenţa sa de copil:

„Şi mă miram că în sat vedeam două feluri de oameni: oameni jerpeliţi, care umblau, de cum se topeau zăpezile şi până toamna târziu, când îngheţa clisa, cu picioarele goale şi oameni îmbrăcaţi ca oamenii, încălţaţi cu ghete lustruite chiar în mijlocul verii. Noi purtam căciuli, pălării, ori hălăduiam cu capul gol-cum se întâmpla. Acriturile satului aveau haine închise cu nasturi lucioşi şi pălării tari-gambete“³⁴.

Un aspect interesant este formarea de care are parte Darie. El are posibilitatea de a lua contact cu oameni de diferite orientări, în diferite împrejurimi, de la care culege informaţii utile în formarea sa către stadiul de adult conştient de realităţile sociale. În primul rând, află despre nelegitimitatea stării de iobăgie în care se află ţăranul român, de la unchiul său, Burdulea, care îi povesteşte cum boierii au luat pământurile ţăranilor pe nedrept, fără temei:

„Atunci s-au repezit boierii peste sate, au scornit că sunt pământurile lor. Au căzut rumânii în robia boierească. Nici până azi n-au scăpat“³⁵.

Pe de altă parte, mai acumulează cunoştinţe de istorie de la învăţătorul din sat, cel care le vorbeşte cu pasiune despre personaje istorice care au încercat să îndemne poporul la răscoală (T. Vldimirescu, Ion Vodă cel Cumplit, sau Cuza Vodă, toţi aflaţi în graţiile istoriografiei româneşti din anii ’50) şi cu dispreţ de domnitori precum Mihai Viteazul care îi leagă pe ţărani de glie şi Constantin Brâncoveanu, cel care „a jupuit ţara şi a adunat averi nemăsurate“³⁶. Învăţătorul care le povesteşte copiilor astfel de evenimente nu este pe placul inspectorilor şcolari, fiind pensionat şi obligat să îşi părăsească postul. Se induce încă o dată ideea că regimul burghezo-moşieresc nu permitea rostirea adevărului istoric (sic!).

Între numeroasele personaje negative se mai numără şi avocaţii, profesie liberală blamată de regim:

„Avocaţii însă au mai mult câştig. Încurcă iţele. Dau cu gura. Jecmănesc oamenii, ziua în amiaza mare. Legea, întocmită de ei le ţine partea. Poţi să le faci ceva?“³⁷.

Întâlnim aici, alături de acuza de furt şi de necinste a avocaţilor şi ironia faţă de ideea de muncă cu gura, aversiunea faţă de o activitate ce nu implică efort fizic. Alături de aceştia sta o suită de personaje negative, prezentate pe îndelete pe parcursul romanului, în cuprinsul voluminos al romanului lui Zaharia Stancu. Întâlnim imaginea negativă a cârciumarilor, care câştigă bani pe seama nenorocirilor ţăranilor, a notarului, care îl ajută pe logofăt în întreprinderile „exploatatoare“, a copiilor de cârciumari sau de preoţi care sunt slabi la învăţătură şi care nu vor să se alăture celorlaţi copii în joaca lor, ş.a.m.d. Personajele negative intră în scenă rând pe rând, aducând cu sine atribute diferite ale răului, după cum le întâlnim în majoritatea textelor propagandistice ale perioadei şi ale caricaturilor din presă.

Finalmente, după prezentarea unei suite de personaje, extrem de numeroase şi viu portretizate, de-a lungul întregului roman transpare şi ideea de revoluţie, de schimbări sociale, alături de speranţa şi conştiinţa unei schimbări necesare, după criteriul determinismului istoric. Învăţătorul îi insuflă lui Darie speranţa că vremurile se vor schimba:

„Mare păcat, măi Darie, că orânduirile lumii nu sunt bune. Au să se schimbe cândva orânduirile. Eşti copil. Poate că o să le apuci!...“³⁸.

Vărul său comunist, cel pe care îl cunoaşte în oraş, îi vorbeşte despre organizaţiile muncitoreşti din acea vreme:

„Calfele, ucenicii, muncitorii de la calea ferată îşi aveau clubul lor. Se întâlneau,citeau, discutau. Se pregăteau pentru luptă şi pentru viitor“³⁹.

Între personajele care nu muncesc pe moşia boierului şi aleg să devină muncitori la căile ferate, Zaharia Stancu prezintă pe Tobei şi pe Ruţu. Cel dintâi este dedicat, are palmele îngroşate de bătături, se însoară şi îşi doreşte ca nevasta să îi nască copii, să îi crească din munca lui. Celălalt, Ruţu, după ce a ajuns macagiu „...s-a cam boierit. Poartă haină cu nasturi de alamă, lucioşi nasturi, şi şapcă cu betelie roşie de jur împrejur“⁴⁰. Într-o perioadă în care muncitorii la căile ferate capătă un statut aparte, cele două descrieri ale CFR-iştilor, într-un mod extrem de interesant şi diferit, nu sunt deloc lipsite de interes.

***

Întrunind numeroase atribute ale realismului scoialist, volumul se bucură de un real succes, fiind publicat într-o perioadă în care Zaharia Stancu este extrem de popular şi în vremuri în care politicile culturale ale partidului încurajează apariţia de noi lucrări, conforme cu noile cerinţe ale societăţii comuniste. Romanul este considerat o luptă câştigată a literaturii realist-socialiste, după cum îl vede Ion Vitner, negând tot ce s-a scris despre universul ţărănesc românesc înainte de romanul Desculţ⁴¹. Meritul lui Zaharia Stancu, după cum continuă Vitner, este acela de a fi depăşit concepţiile sămănătoriste ale literaturii româneşti privitoare la viaţa satului⁴². În acest roman se face simţită prezenţa unui accent polemic mult mai pronunţat decât în Răscoala lui Liviu Rebreanu, roman în care, reprezentanţi ai clasei boiereşti mai puteau întruni, ca Grigore Iuga de exemplu, anumite trăsături omeneşti alături de destindere morală şi spirituală. Zaharia Stancu, pe de altă parte, condiţioneză aspectele morale pe care le atribuie personajlor de relaţiile sociale în care acestea sunt încadrate⁴³. Tabloul pe care Zaharia Stancu îl prezintă se este o scriere tipică pentru anii 50, utilizând motive şi teme literare întâlnite în majoritatea scrierilor vremii. El se diferenţiază astfel de Slavici, de Rebreanu şi de Sadoveanu, cei care, în redarea vieţii ţărăneşti, păstrau o răbdare ardelenească, o neconformitate totală a personajelor cu trăsăturile lor sau o contemplare molcomă şi visătoare⁴⁴.

Meritul autorului este aşadar acela de a reda personajele în conformitate cu cadrul clasei sociale din care fac parte. Ca în criteriile fixe ale basmului, realismul socialist nu permite libertatea şi nuanţele în ceea ce priveşte trăsăturile morale. Un personaj care aparţine unei clase sociale blamate nu poate fi situat decât printre personajele negative şi nu poate fi portretizat decât în culori întunecate.

Critica nu trece totuşi cu vederea mici scăpări ale romanului, după cum le observă acelaşi Ion Vitner. El îi repreşează autorului că ar fi prezentat răscoala de la 1907 ca fiind îndreptată împotriva atât a boierilor, cât şi a chiaburilor. Atrage astfel atenţia asupra riscului, ca cine nu cunoaşte istoria, să rămână cu ideea că faptele de la 1907 s-au întâmplat după cum le redă autorul, ceea ce, consideră criticul, nu este deloc adevărat. Asta întrucât, în realitate, chiaburii au participat la răscoale şi chiar le-au condus pe alocuri. Nu este vorba despre o ciudăţenie istorică, afirmă Vitner, ci despre un „adevăr istoric pe care marxism-leninismul îl lămureşte deplin“. Alături de această greşeală, Zaharia Stancu ar mai fi comis şi aceea a neglijării sprijinului pe care mişcarea muncitorească l-a acordat răscoalelor şi care nu se regăseşte în roman⁴⁵.

Pe de altă parte, romanul se diferenţiază de lucrările schematice ale realismului socialist românesc, în care sunt tratate doar subiecte ale vieţii în uzine, ale realizărilor prezentului sau ale blamării claselor sociale considerate exploatatoare. Romanul lui Zaharia Stancu prezintă un număr mare de secvenţe, construieşte destine ţărăneşti sau de scene cu caracter pitoresc, care introduc cititorul într-o lume în care eficacitatea idelogiei scade, în care bătălia de clasă trece pe planul secund, după acţiunea şi evenimentele vieţii ţărăneşti descrise de Darie⁴⁶. Din loc în loc, în lupta cu ideologia, învinge creatorul de atmosferă şi de oameni care este Zaharia Stancu⁴⁷.

Deşi face un imens serviciu propagandei, autorul nu denaturează faptele. El îşi aminteşte de universul copilăriei, pe care îl ficţionalizează şi căruia îi oferă atingeri şi metafore care să mulţumească regimul. Cu siguranţă scriitorul deja consacrat era familizat cu cerinţele literare nou impuse de ideilologie aşa că, scrierea unui astfel de roman nu este neapărat o alegere nevinovată. Cu toate acestea, Zaharia Satancu nu inventează fapte. Universul ţărănesc poate corespunde coordonatelor schiţate de el, până într-acolo încât cartea lui devine una autobiografică, continuată de volume ulterioare, care descriu destinul lui Darie din adolescenţă până la maturitate. Ultimul roman din această serie, Ce mult te-am iubit (1968), redă momentul morţii mamei lui Darie. Zaharia Stancu afirmă că „Darie sunt eu“⁴⁸ şi că biografia îi este cea mai importantă sursă de inspiraţie⁴⁹, recunoscând existenţa evidentă în roman a două planuri ale viziunii: acela al lui Darie, copil şi acela al naratorului matur, al lui Zaharia Stancu, care are puterea de a conştientiza, interioriza şi înţelege.

Un alt aspect deosebit de interesant al romanului, care îl diferenţiază de literatura realist socialistă a veacului său este lirismul romanului. Vocaţia de prozator a lui Zaharia Stancu nu o neglijează pe cea de poet. Lirismul pe care îl regăsim în roman accentuează trăsăturile dure ale atmosferei pe care se străduieşte să o redea, o atmosferă impregnată de un realism al cruzimii, impregnat de exotism rural⁵⁰.

Darie îşi încheie periplul într-o notă optmistă. Finalul deschis, îl găseşte pe acesta in Gara de Nord, lăsând la imaginaţia cititorului viitorul personajului. Cu puţin timp înainte, Darie aude despre evenimentele revoluţionare din Rusia  şi îşi exprimă speranţa că ea se va întinde pe tot pământul. De altfel, aceasta nu este singura referire la evenimentele revoluţionare din Rusia, care, de fiecare dată, sunt prezentate în note optimiste, ca pe un exemplu demn de urmat. Încă o dată, Zaharia Stancu reuşeşte să se încadreze în canoanele impuse.

Romanul lui Zaharia Stancu este unul care se încadrează în criteriile realismului socialist românesc, motiv pentru care studiul miturilor din text este relevant pentru a înţelege cum funcţionează imaginarul vremii. Importaţa romanului în anii 50 trebuie pusă în legătură cu impactul pe care o astfel de sursă de informare o are asupra unui cititor lipsit de surse diverse. Literatura de inspiraţie istorcă este de mare impact şi în prezent, tocmai datorită avantajului de care dispune: capacitatea de a crea imagini şi idei uşor asimiliate prin naraţiune şi care ajung să fie considerate de lector drept adevăr istoric în sine. În această manieră funcţionează întreaga literatură istorică a realimsului socialist românesc, care urmează îndeapropae linia impusă de istoriografia oficială în redarea personajelor istorice. În acest context, Zaharia Stancu scrie un roman care mulţumeşte partidul, care tratează subiectele şi care prezintă personajele în conformitate cu recomandările ideologiei. El dispune totuşi şi de o puternică forţă de evocare, de un talent de portretist şi de abilitatea de a crea atmosferă. Romanul devine astfel unul liric. Aceasta este una dintre explicaţiile succesului de care se bucură, pe lângă promovarea puternică pe care i-o asigură politica editorială a acelor ani. Zaharia Stancu, are norocul de a putea beneficia de pe urma autobiografiei sale. Rememorând evenimente pe care le-a trăit şi un trecut care l-a format, scriitorul reuşeste să se situeze pe acelaşi palier cu politica culturală a regimului şi să profite din plin de asta. În anii 60-70, el devine unul dintre protectorii scriitorilor români, care apelau deseori la el. Zaharia Stancu profită de faima de care ajunge să se bucure, pentru a-i ajuta pe scriitorii tineri să se afirme, sau pentru a scăpa de anumite rigori idelogice care i se par absurde. La moartea sa, lumea literară este zguduită de un şoc. Romanul său rămâne astăzi amintirea unei epoci şi corespondentul acesteia.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Documente:
ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie
STANCU Zaharia, Desculţ, Ediţia I, Piteşti, Editura Herra, s.a.

Lucrări speciale:
CORBEA Ileana, FLORESCU Nicolae, Biografii posibile. Interviuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973.
DAMIAN S., Încercări de analiză literară, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956.
GHIDIRMAC Ovidiu, Zaharia Stancu sau interogaţia nesfârşită, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1977.
IONESCU Mariana, Introducere în opera lui Zaharia Stancu, Bucureşti, Editura Minerva, 1985.
NEGRICI Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2002.
SELEJAN Ana, Literatura în totalitarism, 1949-1951, Sibiu, Editura Transib, 1994.
SIMION Eugen, Orientări în literatura contemporană, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965.
ZACIU Mircea, PAPAHAGI Marian, SASU Aurel (coord), Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Bucureşti, Editura Albatros, 2000.

Surse online:
Cornel Ungureanu, „Zaharia Stancu în luptele cu «înalta societate»“, România Literară, 15/2007, disponibil online http://www.romlit.ro/zaharia_stancu_n_luptele_cu_nalta_societate
Valeriu Râpeanu,  „Zaharia Stancu-scriitorul adevărat, omul care a înfruntat furtunile“, Curierul Naţional, 13 noiembrie 2012, disponibil online http://www.curierulnational.ro/Specializat/2012-11-13/Zaharia+Stancu+-+scriitorul+adevarat,+omul+care+a+infruntat+furtunile

NOTE

GEORGIANA LEȘU este absolventă a Facultății de Istorie și a programului de master «Istoria comunismului în România» ale Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. În prezent, doctorandă a aceleiași universități și cercetătoare în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. A publicat studii despre literatura de inspirație istorică din România și despre relația dintre istorie și literatură în perioada comunistă.

 sus