|
Recenzie
Despre Școala Gustiană altfel
Transilvania, nr. 11-12/2012
revistă editată de Centrul Cultural Interetnic
Transilvania
Numărul dublu dedicat Şcolii Sociologice de la Bucureşti – sau Despre Şcoala Gustiană altfel – al revistei Transilvania, nr. 11-12/2012 nu este un exemplu singular al apariţiilor publicistice dedicate sociologiei româneşti interbelice (Sanda Golopenţia, coord., Şcoala sociologică de la Bucureşti, în Secolul 21, Bucureşti, no. 1-6/2012 Princeton University Press, Oxford & New Jersey, 2011; numărul dedicat din „Sociologie românească“, nr. 3/2012, Dimitrie Gusti în gândirea social-politică românească; Sociologie et politique en Roumanie (1918-1948), nr. 153-154/2011 din Les Etudes Sociales, International Coloquium of Social Science ACUM 2011, vol. 5, nr. 1, Braşov), fiind o piesă de rezistenţă din întreg ansamblul menţionat. Consider încă de la început că trebuie să justific cititorului aprecierea mea ca fiind o piesă de rezistenţă. De aceea am ales să structurez recenzia de faţă în secvenţe care surprind cheia de lectură, tematica abordată, dar şi autorii studiilor pe care le cuprinde.
Punctul de plecare al acestei scurte prezentări consider că este cheia de lectură pe care o poate utiliza cititorul atunci când parcuge acest număr. Întrebarea principală este: de ce este relevant acest număr şi prin ce se distinge în ansamblul recent al publicaţiilor despre Şcoala Gusti? Dincolo de atributul anunţat de la început de a fi altfel, portiţele de lectură oferite sunt multiple. Astfel, caleidoscopul oferă interpretări diferite în funcţie de: temele abordate (de exemplu dezvoltarea regională în Şcoala Gusti sau problema satului şi a tinerei generaţii; interbelicul românesc în context naţional şi internaţional, problema modernităţii şi a proiectului de construcţie naţională în contextul interbelic), perspectiva de analiză (concepte reaplicate în contextul Şcolii, teorii şi metode revizitate), personalităţilor menţionate (de exemplu publicarea unor documente inedite din corespondenţa lui Anton Golopenţia), traseul Şcolii într-o abordare evolutiv-temporală. Legat de ultimul aspect filmul pozelor se constituie în subtext de sine stătător şi devine relevant independent de textul articolelor propriu-zis.
Important pentru contribuţia la istoria socială a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, acest număr inventariază şi analizează puncte de vedere diferite. Astfel, găsim studii cu privire la sociologia clujeană prin exponenţii săi, sociologia ieşeană prin Petre Andrei, puncte de plecare pentru analize ulterioare mai aprofundate. Apare astfel ideea studiului impactului Şcolii Gustiene în celelalte centre universitare ale României interbelice, aspect ce poate fi completat cu succes în lumina surselor documentare nou apărute. De altfel Anton Golopenţia subliniază în corespondenţa publicată în acest număr faptul că trebuie ruptă copilăria jocului în cerc închis: Bucureşti. (p. 108). Palierele de analiză includ cadrul metodologic, teoretic, dar şi al organizării instituţionale, dacă avem în vedere Institutul de Studii Societatea de Mâine din Cluj, sau Institutul Social Banat-Crişana şi Institutul Social din Basarabia.
Contribuţiile ştiinţifice sunt, de asemenea, şi despre personalităţi şi persoane. Spun persoane pentru că dincolo de partea ştiută, publică, acest număr aduce aproape de cititor acele aspecte, noţiuni şi perspective contrare, personale şi mai puţin dezbătute. Mă refer aici la articolul ce are ca personaj central pe Mircea Vulcănescu, sau la cel care publică documente inedite din corespondenţa lui Anton Golopenţia.
Tematica acoperă şi problema cercetărilor monografice şi recuperarea materialului documentar adunat atunci. Mă refer aici la articolul dedicat campaniei monografice de la Fundul Moldovei, care pe lângă interesantul textului, atrage atenţia unui aspect foarte important şi deopotrivă grav: păstrarea/distrugerea arhivelor constituite în interbelic, dar şi nepublicarea acestora la vremea aceea. Devine astfel necesar exerciţiul de recuperare, chiar dacă imparţial. De multe ori sursele documentare precare permit doar reconstituiri parţiale, cu atât mai valoroase prin unicitatea lor. Nu în ultimul rând, regăsim aprecieri argumentate despre reabilitarea sociologiei, ca studiu despre ecourile Şcolii de la Bucureşti nu doar spaţial, în alte centre universitare, dar şi temporal, o dată cu reabilitarea sociologiei din anul 1965.
Punctual, fiecare autor în parte a urmărit să aducă o contribuţie originală la studiul Şcolii Sociologice altfel. Astfel, Theodora Eliza-Văcărescu (Din sursele de inspiraţie ale lui Dimitrie Gusti: Asociaţiile femeilor şi feministe ca (posibile) precursoare ale monografiilor şi activităţilor de intervenţie socială gustiene) se înscrie în zona studiilor de gen, vorbind despre asociaţiile femeilor şi feministe ca manifestări premergătoare şi posibile surse de inspiraţie pentru activitatea de intervenţie socială gustiană. Sanda Golopenţia (A fost “Sociologie Românească“ o revistă publicată în devălmăşie?) completează cu studiul despre munca de redactare la Sociologie Românească insistând asupra rolului principal pe care l-a avut Anton Golopenţia.Articolul este complementar documentelor inedite publicate, din corespondenţa lui Anton Golopenţia, în care sunt surprinse aspecte importante din proiectele de reviste pe care le aveau cei tineri – în mod concret A.G., Octavian Neamţu, Picki Pogoneanu şi Brutus Coste. Cele două intervenţii ale Sandei Golopenţia vin astfel să arate îndeaproape activitatea de publicare şi planurile tinerilor monografişti în interbelic, ca manieră principală de a nu rămâne înregimentaţi în primul rând şi de a fi întotdeauna constructivi pentru România.(p.109)
În articolul semnat de Dumitru Stan (Maestrul şi discipolul. Ipostaze ale relaţiilor dintre doi corifei ai sociologiei româneşti: Dimitrie Gusti şi Petre Andrei), ce tratează relaţia dintre maestru şi discipol, respectiv din Dimitrie Gusti şi Petre Andrei, regăsim aspecte puţin cunoscute despre ce i-a apropiat şi ce i-a îndepărtat pe cei doi, într-un interbelic marcat de disensiuni şi lupte, de colaborări şi proiecte ambiţioase. Important de reţinut este că disensiunea a generat în ultimă instanţă un plus de cunoaştere pentru sociologia interbelică. În completare, un singur aspect mi-a atras atenţia ca fiind posibil de dezvoltat, respectiv al identificării numelor de referinţă în sociologia românească (Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Henri H.Stahl, Petre Andrei), delimitat la patru de către autor. În acest sens mă gândesc că lista ar putea fi completată cu cel puţin încă un nume, respectiv Anton Golopenţia. Potrivit chiar delimitării ipostazelor dintre maestru şi discipol din prima parte a articolului, Anton Golopenţia este un alt nume ce ar merita adăugat listei iniţiale, prin aceea că a reuşit să îmbogăţească paradigma gustistă cu elemente ce au promovat folosirea statisticii şi tipologiilor în cercetare, dar şi adoptarea monografiilor sumare. De altfel, aceste aspecte sunt surprinse pe larg de articolul lui Dumitru Sandu, care scrie despre gândirea regională şi practica acţiunii sociale în Şcoala Gusti în interbelicul românesc.
Andrei Negru îmbogăţeşte imaginea sociologiei interbelice mutând atenţia de la Bucureşti la un alt centru universitar, respectiv Cluj, arătând de fapt că indiferent de semnul influenţei pe care a avut Şcoala monografică în ţară şi în lume, nu poate să-i fie negată însăşi contribuţia la dezvoltarea cercetării sociale în perioada interbelică. Articolele semnate de Ionuţ Butoi (Mircea Vulcănescu: un monografist polemist), respectiv Florentina Ţone (Exerciţiu de recuperare: Portretul sanitar al comunei Fundul Moldovei în vara anului 1928) sunt contribuţii valoroase în contextul istoriei sociale a Şcolii sociologice de la Bucureşti. Pe de o parte sunt recuperări necesare, ale unei persoane şi respectiv al unei cercetări, pe de altă parte surprind prin culoarea unui altfel caracteristic întregului număr. În continuare, consider studiul lui Ion Matei Constantinescu (On Modernity and Technologies of Nation-Building in the Projects of the Bucharest Sociological School) şi cel semnat de Zoltan Rostas (O istorie nefardată a reabilitării sociologiei româneşti) ca fiind în primul rând exerciţii de explicare şi încadrare într-o istorie interbelică şi postbelică aşa cum a fost şi nu cum s-ar fi dorit să fie receptată. Atrage atenţia, în special, problema reabilitării sociologiei româneşti, temă care se regăseşte pe tărâmul mitului, şi care se cere îndeaproape revizuită, în special pentru a explica (dis)continuitatea instituţionalizării sociologiei în România.
Rubrica recenziilor, care cuprinde o treime din întinderea volumului şi o listă de şapte referinţe bibliografice, mă îndeamnă să propun acest număr ca punct de plecare pentru orice cititor interesat de subiectul Şcolii Sociologice de la Bucureşti în particular, şi de secolul XX în România (în principal perioada interbelică) în general. De altfel, punctul principal pe care îl susţin în încheiere este că studiile cuprinse în acest număr se adresează nu doar cititorilor specialişti, ci şi unui public mai larg al cititorilor din domeniul ştiinţelor socio-umane.
Adriana Bondor
[The University of Bucharest]
ADRIANA BONDOR – Doctorand, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială.
sus
|
