|
Recenzie
Jurnalul unui sociolog
Sorin M. Rădulescu,
Revoluţia ca spectacol. Însemnările unui sociolog în
perioada septembrie 1988 – iulie 1992
București: Editura Vremea, 2013, 351 p.
În prima zi a lunii iunie, în cadrul celei de a opta ediţii a Salonului Internaţional de Carte Bookfest, a avut loc lansarea ultimei cărţi a sociologului Sorin M. Rădulescu. Publicată la editura Vremea, în cadrul colecţiei FID, „Fapte, idei, documente“ (din care mai fac parte, printre altele, şi jurnalele lui Petre Pandrea, Constantin Eretescu şi Boris Deşliu), Revoluţia ca spectacol este o apariţie neaşteptată. Departe de studiile de sociologia devianţei, a problemelor sociale sau a criminalităţii, axe tematice de preocupare pur ştiinţifică prin care s-a remarcat până acum autorul, volumul de faţă are la bază jurnalul acestuia, redactat în perioada septembrie 1988 – iulie 1992.
Trebuie remarcat faptul că, în comparaţie cu jurnalele scriitorilor români, jurnalele sociologilor sunt mai degrabă rare, numărul celor publicate până în prezent rezumându-se la două. Autorii, ambii colaboratori ai Şcolii sociologice de la Bucureşti, sunt Ştefania Golopenţia, al cărei jurnal a fost publicat în volumul Sporul vieţii. Jurnal, studii, corespondenţă (ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia, Bucureşti: Paideia, 2007, pp. 37-86) şi Dumitru Cristian Amzăr, cu al său Jurnal berlinez (ediţie îngrijită de Dora Mezdrea şi Dinu C. Amzăr, Bucureşti: Editura România Press, 2005). În acest context, noua apariţie este una salutară. Cartea lui Sorin M. Rădulescu vine în completarea celor de mai sus, surprinzând primele schimbări produse în societatea românească, odată cu înlăturarea regimului comunist. În peisajul publicistic românesc, nu puţine au fost textele dedicate Momentului 1989. Cu toate acestea, perspectiva deschisă prin ochiul sociologului era necesară, cu atât mai mult cu cât distanţa în timp – marcată cu abilitate de autor prin notele adăugate în prezent pe marginea însemnărilor sale iniţiale – permite şi o deconstruire sociologică a fenomenului social 1989.
Astfel, deşi în cea mai mare parte, lucrarea constă din însemnările autorului, Revoluţia ca spectacol este mai mult decât un jurnal. Arătându-se critic faţă de propriile sale însemnări, Sorin M. Rădulescu atrage atenţia, în „Prefaţă“, asupra faptului că şi acestea au fost, inevitabil, distorsionate de intensele manipulări din perioada în care au fost scrise (p. 10). Dorind să rectifice acest „neajuns“, el alege să insereze în textul iniţial, pasaje distincte constând în rememorări, comentarii, dar şi extrase din diverse publicaţii (tipărite sau online), menite a veni în sprijinul sau în completarea celor relatate. La fel este şi cazul textelor din anexe.
Debutând în ultimii ani ai dictaturii comuniste, Revoluţia ca spectacol surprinde momentul tensionat al schimbării politice din România, o atenţie deosebită fiind acordată efectelor resimţite la nivelul unei categorii profesionale aparte, aceea a sociologilor. Incomodă prin însuşi obiectul său de studiu, sociologia a fost marginalizată şi ţinută sub control permanent în timpul dictaturii comuniste. Sorin M. Rădulescu face parte din generaţia sociologilor ce au avut neşansa de a se forma şi de a profesa în acest climat neprielnic. Izolaţionismul ştiinţific, cenzura, conflictele cu autorităţile politice şi administrative, atmosfera de intimidare şi descurajare din unităţile de învăţământ şi de cercetare, promovarea falselor valori, turnătoria – toate se regăsesc în însemnările sale. „În acele zile se rupeau vechi alianţe sau prietenii, se abandonau foste identităţi, se căutau şi se asumau noi poziţii, se formau noi asocieri, se consolidau alte opinii decât cele din trecut“ (p. 11), scrie autorul, referindu-se la schimbările din sociologie, dar acelaşi lucru ar fi putut fi afirmat şi despre societate românească în ansamblu (sau, în limbaj sociologic, transformările de la nivel micro-social le reflectau pe cele de la nivel macro-social). Luptele de putere ce au urmat, intrigile şi jocurile de culise, toate acestea nu fac din volumul prezentat o lectură uşoară. Parcurgerea celor 350 de pagini lasă cititorul cu un gust amar, provocând un sentiment de (profundă) dezolare (mai cu seamă sociologilor). Paradoxal însă, tot aceste informaţii conferă şi valorare documentară cărţii. Astfel, deşi o lectură dificilă, cartea lui Sorin M. Rădulescu este totuşi una necesară, aş spune chiar indispensabilă, deoarece pune lucrurile în perspectivă, prezentând sociologia românească în contextul social şi istoric al unei epoci. Cunoaşterea şi înţelegerea celor petrecute în perioada comunistă şi cea imediat următoare ar trebui să ne permită să înţelegem mai bine prezentul şi totodată să învăţăm din istoria propriei profesii.
Dincolo de desfăşurarea evenimentelor politice, la care autorul a asistat, după propriile afirmaţii, ca simplu spectator (p. 9), ceea ce transpare din carte este, în principal, drama sociologului, avându-l drept protagonist pe autorul însuşi. Din această perspectivă, titlul cărţii (cu trimitere la dramaturgia socială a lui Erving Goffman) dobândeşte noi valenţe, „revoluţia“ descrisă de autor fiind de fapt surprinsă pe mai multe paliere: politic, ştiinţific şi, mai profund, individual uman. Cartea lui Sorin M. Rădulescu conduce cititorul de la manifestările exterioare, formale, ale schimbării sociale, către cele mai profunde transformări ale caracterelor umane.
Însemnările din jurnal nu sunt întotdeauna zilnice, fiind mai degrabă dictate de evenimente, atent analizate şi interpretate. Urmând succesiunea acestora, cartea este împărţită în trei părţi, inegale ca lungime şi densitate a relatării. Prima parte, „Înainte de revoluţie“, este cea mai scurtă, cuprinzând (din păcate, am putea spune, căci sursele istorice referitoare la viaţa cotidiană din această perioadă sunt rare) numai şase însemnări, însumând în total nouă pagini. Autorul însuşi îşi mărturiseşte, la un moment dat, teama faţă de cele scrise (p. 25), de unde, probabil, şi pauza de aproape un an până la următoarea consemnare din septembrie 1989, care deschide partea a doua a cărţii, „Spectator la revoluţie“. Aceasta se prezintă sub forma unei cronici, fiind o trecere în revistă a principalelor evenimente, aşa cum reieşeau ele din ştiri radio, tv, dar şi, interesant, din zvonuri. Autorul asistă la „spectacolul“ revoluţiei în direct, analizându-l şi interpretându-l, făcând ceea ce am putea numi sociologie de birou. Ultima parte, „Sociolog în perioada de tranziţie“, debutând cu 1 ianuarie 1990, este cea mai consistentă în relatări, descriind evenimente la care, de această dată, autorul a luat parte în mod direct. Sunt furnizate informaţii valoroase cu privire la „sociologia românească postrevoluţionară“: date, evenimente, portrete, conflicte, intrigi, reţele şi mecanisme.
În „Epilog“, autorul face un bilanţ al transformărilor petrecute în cei douăzeci şi trei de ani scurşi de la evenimentele consemnate. Este sintetizat atât propriul traseu profesional, cât şi mai generala evoluţie a sociologiei româneşti. „Aceeaşi piesă, dar cu alt scenariu, cu protagonişti mai mulţi, vechi şi noi“ (p. 294), remarcă amar autorul.
Trebuie menţionată folosirea iniţialelor în loc de nume, demers onest, menit a proteja identitatea persoanelor menţionate în text, dar care, din păcate, poate îngreuna lectura cititorului interesat care provine din afara breslei sociologilor.
Şi în sfârşit o critică: deşi lucrarea răspunde asumat dezideratului gustian de cercetare a „actualităţii sociale imediate“, unica menţiune la Şcoala Sociologică (p. 12) este făcută în scopul justificării „confruntărilor“ existente între sociologii generaţiei din care face parte şi autorul şi asupra cărora acesta se apleacă îndelung. Avansând în lectură, suntem însă conduşi către concluzia inevitabilă că, poate, aceasta este singura comparaţie posibilă între „‘comunitatea’ sociologilor care nu-şi justifică denumirea“ de astăzi (p. 295) şi comunitatea sociologilor din perioada interbelică, creatoare de şcoală.
Cartea se încheie cu o frază care ar trebui să dea de gândit: „Dacă regimul comunist nu s-ar fi prăbuşit în ’89 […] altfel ar fi arătat viaţa noastră, profesia noastră, poate şi relaţiile noastre“ (p. 296). Terifiant gând, la care ar trebui să reflectăm, fiecare în parte. Cu siguranţă ne va ajuta să apreciem mai mult libertatea de expresie, de deplasare şi de relaţionare, mai ales pe plan internaţional, context cu atât mai necesar cercetătorilor vieţii sociale.
Irina Stahl
[Romanian Academy]
IRINA STAHL – Cercetător, Institutul de Sociologie, Academia Română.
sus
|
