|
Recenzie
Concepte, conceptualizare și
comprehensive history
Victor Neumann și Armin Heinen (Ed.),
Key-Concepts of Romanian History. Alternative
Approaches to Socio-Political Languages (Istoria
României prin concepte. Perspective alternative
asupra limbajelor social-politice)
Budapesta-New York, CEU Press, 2013
De curând a apărut la prestigioasa Editură CEU Press, Budapesta-New York, traducerea în limba engleză a volumului Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice (Polirom 2010) editat de Victor Neumann şi Armin Heinen. Pozitiv apreciată în mediul academic românesc, cartea este un exemplu de abordare ştiinţifică novatoare a trecutului dintr-o perspectivă bazată pe înţelegerea şi critica izvoarelor. Volumul ne propune o comprehensive history, opusă istoriografiei pozitivist-naţionaliste ideologizante, încă prezentă în cercetarea şui scrierea istorică din România. Perspectiva alternativă asupra trecutului, provocările teoretico-metodologice şi, nu în ultimul rând, contribuţiile unor cercetători de primă mână, români şi străini au atras interesul mediilor academice din Europa şi din lume. Publicarea variantei în limba engleză cu titlul Key-Concepts of Romanian History. Alternative Approaches to Socio-Political Languages vine în întâmpinarea acestui interes şi contribuie la stimularea dialogului dintre istoriografia românească şi cea internaţională.
Obiectivul fundamental al volumului este rescrierea istoriei României şi aceasta pentru că „europenizarea/occidentalizarea lumii româneşti este legată şi de modul în care este citită istoria“ (cf. Cuvânt înainte, p. ix). Aplicarea metodei istoriei conceptuale şi studierea raportului dintre realitatea istorică şi limbă oferă şansa unei interpretări alternative a procesului modernizării României. Potrivit editorului, coordonatorului şi coatorului acestui volum (trei studii sunt semnate de Victor Neumann), pragmatismul rezultat din decodarea conceptelor-cheie ale limbajelor social-politice româneşti constă într-o mai bună înţelegere a trecutului, în fundamentarea teoretică a prezentului şi în gândirea proiectelor de viitor (p. ix).
Urmărind să răspundă întrebării „Este utilă rescrierea istoriei României?“, studiul introductiv al lui Victor Neumann semnalează rămânerea în urmă a cercetării istoriografice din statele foste comuniste în raport cu istoriografiile din Europa occidentală şi din SUA. Potrivit istoricului, în spaţiul central şi sud-est european partizanantul ideologic şi prejudecata continuă să influenţeze abordarea trecutului. Multiculturalismul şi diversitatea, realitatea imaginată versus realitatea concretă, istoria (etno)naţională opusă comprehensiunii fenomenelor şi evoluţiilor istorice transnaţionale sunt câteva aspecte dintr-o mulţime care au împiedicat studiile despre trecutul Europei de Est. În timp ce Reinhart Koselleck s-a concentrat asupra conceptelor ce reflectă o gândire modernă, Victor Neumann a aprofundat conceptele ce definesc identităţile culturale şi politice şi care adesea s-au substituit idealului modernizării. Exemplele est-europene indică incompleta modernizare a societăţilor, perpetuarea unor discrepanţe între segmentele sociale, faptul că Iluminismul a fost aproape inexistent în această parte a Europei. Teoretizarea istoriei nu poate face abstracţie de contextele geografice, social-politice şi culturale, cele ce sugerează ori conchid asupra unor înţelesuri particulare. Victor Neumann apreciază că, spre deosebire de ideea de ruptură între epoci istorice diferite (Zeitschichten) formulată de Reinhart Koselleck pentru lumea germană din epoca tranziţiei spre modernitate, societatea românească sugerează continuităţi, structuri de tip long durée pe care Fernand Braudel le descrisese în cazul regiunilor mediteraneene.
Armin Heinen, coeditor şi coautor al volumului de faţă, urmăreşte evoluţia istoriografiei româneşti în paralel cu apariţia şi rafinarea studiilor de istorie conceptuală din Occident în anii postbelici. El apreciază că interogaţiile metodologice actuale ale istoriografiei româneşti – Cum trebuie scrisă istoria? Care sunt realităţiile şi ce funcţie trebuie să dobândească istoria pentru prezent? – corespund, cu câteva excepţii, preocupărilor asemănătoare ale istoriografiei germane din anii 1960. Apărută ca o reacţie faţă de istorismul promovat de istorici precum Friedrich Meinecke, istoria conceptuală urmăreşte „evidenţierea structurilor şi proceselor îndatorate culturii, înţelegerii circumstanţelor şi rolului limbii, al conceptelor şi al discursurilor în procesul istoric“(p. 29). Armin Heinen subliniază necesitatea dimensiunii reflexive a ştiinţei istorice la care s-a referit în numeroase ocazii şi Reinhart Koselleck, apreciind că „istoriografia nu reflectă doar trecutul, ci se controlează şi pe sine în reflectarea acelui trecut…“ (p. 36). Armin Heinen formulează cinci cerinţe normative care pot şi ar trebui extinse în cercetarea istoriografică românească: 1. necesitatea raportării la nivelul internaţional al cercetării pe care „îl discută şi îl adoptă în detaliu“; 2. interdisciplinaritatea metodologiei; 3. renunţarea la ideea de istorie naţională prin redescoperirea diversităţii regionale, cultural-lingvistice şi sociale; 4. abordarea inter- şi transdisciplinară care să reunească specialişti din domenii diferite; 5. renunţarea la provincialism în favoarea unei perspective europene (pp. 36-38).
Alexandre Escudier prezintă principalele teze şi ipoteze ale teoriei istoriei formulată de Reinhart Koselleck, urmăreşte direcţiile de evoluţie ale acesteia şi formulează mai multe puncte de vedere privitoare la istoria României în perioada 1780-1939. Autorul observă „specificitatea geopolitică a destinului naţional românesc“, eterogenitatea demografică, geografică, religioasă şi culturală a ţării. Alexandre Escudier susţine că formarea naţiunii române nu a fost rezultatul unei rupturi, respectiv a unei confruntări revoluţie vs Ancien Regime, ci a consecinţa unor „dinamici eterogene interconectate“ de care ţine seama istoria conceptuală (p.60).
Controversat, conceptul de patriotism reflectă „legătura emoţională cu propriul stat şi/sau naţiune şi se deosebeşte de naţionalism“ (p. 77). Klaus Bochmann urmăreşte diacronia conceptului în cultura română de la scrierile poeţilor Văcărescu (finele secolului al XVIII-lea) şi până la ultimul discurs al lui Nicolae Ceauşescu din 22 decembrie 1989, concluzionând că societatea românească nu a reuşit să elaboreze şi să propage un concept de patriotism în sens de Verfassungspatriotismus (patriotism constituţional). Evoluţia în amintitul sens a fost cauzată de apropierea semantică dintre conceptele de patriotism şi naţionalism, de excluziunea grupurilor cultural-lingvistice minoritare din corpul cetăţenilor statului. Liberalismul în perioada 1821-1866 a fost studiat de Keith Hitchins, care observa că în gândirea politică românească acest concept reflectă asocierea realităţilor şi aspiraţiilor social-politice cu experienţele occidentale, în special cu acelea franceze.
Wim van Meurs urmăreşte sensurile conceptului de democraţie din secolul al XIX-lea până la jumătatea secolului al XX-lea. Aflăm, spre exemplu, că la Nicolae Iorga democraţia „nu constituia un ideal“ (p. 137), în vreme ce la P.P Panaitescu reprezenta „…. un mijloc pentru atingerea scopului naţional“ (p. 137). Analiza frecvenţei conceptului de democraţie în limbajele social-politice arată slaba reprezentare a acestuia. După 1989, excesiva lui folosire a fost însoţită de absenţa dezbaterilor critice privitoare la semnificaţiile conceptului. Angela Haare analizează încărcătura conceptului de progres, demonstrând de ce în gândirea economică românească de la jumătatea secolului al XX-lea înapoierea economică a fost socotită un pericol pentru independenţa statală. Progres fusese un concept al planificării (p. 155), cu sensuri politico-programatice mixând teoriile economice cu ideologia naţionalistă.
Dietmar Müller semnalează numărul redus al lucrărilor consacrate conceptului de proprietate şi arată că în administraţiile româneşti nu a existat o cultură a proprietăţii. Marea majoritate a populaţiei nu avusese pământ până la 1918, iar după aceea dreptul de proprietate funciară a fost îngrădit „după tipare naţional-colectiviste şi dirijiste“ (p. 215). Edda Binder Iijima urmăreşte gândirea constituţională românească în secolul al XIX-lea, subliniind că aceasta a evoluat sub presiunea legilor impuse din exterior, aşa cum, de exemplu, a fost cazul Regulamentelor Organice, al Constituţiei din 1866 şi al aceleia din 1923. Vocabularul politic românesc din secolele al XIX-lea şi al XX-lea conţine adesea trimiteri la numeroase tipuri de tranziţii. Mirela-Luminiţa Murgescu şi Bogdan Murgescu discută conceptul cu acest nume, problematizând emanciparea socială românească, respectiv adoptarea modelelor culturale occidentale. Potrivit autorilor, tranziţia în accepţiunea românească desemna mai mult o perioadă decât un proces. Atenţia faţă de acest concept a vizat momentul „ieşirii din tranzitie“ (p.448) şi mai puţin transformările pe care un asemenea proces le-ar presupune.
Noţiunea de Europa, susţine Hans-Christian Maner era ceva mai frecvent întâlnită în limbajele româneşti pe măsură ce „conştiinţa trecutului şi speranţele pentru viitor au devenit centrale în mentalul colectiv“ (p. 225). De pildă, în timp ce la cronicarii Ion Neculce şi Miron Costin noţiunea de Europa desemna un spaţiu al întregii creştinătăţi, la promotorii modernităţii noţiunea dobândise echivalentul conceptului de civilizaţie. Accepţiunile noi au devenit vizibile în perioada interbelică, una marcată de disputa dintre tradiţionalism şi modernitate. O dicotomie similară a revenit în prim plan în deceniile naţional-comunismului, în anii 1970-1980. Observaţia este susţinută şi de Armin Heinen, potrivit căruia protocronismul a reluat conceptualizarea ideii de Europa în cheie junimistă, sămănătoristă şi naţionalistă. Aceluiaşi istoric i se datorează şi analiza conceptului de politică, precum şi câmpul semantic al acestuia – om de stat, om politic, politician. Armin Heinen identifică sensuri ale conceptului ce s-au perpetuat în cultura română de-a lungul secolului al XX-lea. În accepţiunea sa, perspectiva negativă asupra politicii ar fi fost rezultatul asocierii ei cu naţiunea şi mai puţin cu ideea de legitimare şi limitare a puterii.
Ideea de specific naţional în cultura română este tema căreia îi acordă interes istoricul de artă Ruxandra Demetrescu. Cercetarea urmăreşte decodarea semnificaţiilor ideii de stil naţional în istoriografia artistică din România interbelică. Cât priveşte problematizarea caracterului naţional, Balázs Trencsényi prezintă rolul acestuia în câteva dintre cele mai cunoscute texte ale autorilor români din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Sub influenţa studiilor de caracterologie şi a darwinismului social, elitele intelectuale din familia unui A.D. Xenopol şi N. Iorga, precum şi acelea provenind dintre discipolii lui Nae Ionescu argumentau în favoarea unei ontologii naţionale organiciste ce îmbina tradiţionalismul, ortodoxismul şi naţionalismul cu antropometria, etnopsihologia, biologia rasială, psihotehnica etc. (p. 355-356).
Două studii semnate de Victor Neumann abordează conceptele de popor şi naţiune, respectiv de totalitarism. Analizând sensurile lor, autorul dezvăluie specificităţi şi diferenţe existente între noţiunile şi conceptele din limbile occidentale şi acelea din limba română, respectiv din acelea ale Europei central-sud-estice. Observaţiile se bazează pe cercetări de istoria culturii regionale româneşti, contribuind la identificarea particularităţilor structurii de gândire. Istoricul identifică izvoarele ce au stat la baza formării identităţii etnonaţionale, interferenţa ideilor cultural-politice orientale şi occidentale şi rezultatul acesteia. Una dintre concluzii arată că în cultura română sensul conceptului de naţiune se suprapune acelora de popor şi neam, identitatea politică rezultând din specificităţi de limbă şi istorie, religie şi origini ancestrale. Alături de trăsăturile moştenite din Orient, identitatea românească trimite mai ales la o „Kulturnation inspirată de romanticul Volk, şi nu la o gândire politică structurată pe valorile juridice propuse de conceptele de peuple sau people“ (p. 389). Cât priveşte conceptul de totalitarism, Victor Neumann consideră că există o continuitate submersă între fascism şi comunism „cu rădăcini în gândirea de tip premodern a elitelor şi a masei“ (p. 411-412), exclusivismul fiind caracteristic celor două regimuri cu acelaşi nume. Ceea ce este o realitate posibil de desluşit deîndată ce vedem lucrurile prin prisma relaţiei dintre majoritate şi minorităţile etnoculturale.
Pentru cei interesaţi de ştiinţele sociale şi de istoria conceptuală în special, volumul Key-Concepts of Romanian History. Alternative Approaches to Socio-Political Languages (Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice) editat de Victor Neumann şi Armin Heinen este o lectură de primă importanţă. Cartea impresionează prin densitatea informaţiilor, nivelul înalt de analiză şi teoretizare, nu în ultimul rând prin participarea unor cercetători de prim rang din ţară şi din lume. Ea este cu atât mai merituoasă cu cât editorii au structurat şi stilizat fiecare contribuţie, au armonizat tematic şi metodologic studiile, au gândit şi propus o abordare raţională şi logică a istoriei moderne României, au probat cu multiple argumente rostul istoriei intelectuale, al istoriei ideilor şi mai ales al conceptelor ce conferă un înţeles trecutului şi prezentului. Key Concepts of Romanian History corespunde întrutotul obiectivelor editorilor, aspiraţiei rescrierii istoriei româneşti dintr-o perspectivă alternativă, critică şi ştiinţifică. Cartea poate fi socotită un model de lexicon al conceptelor social-politice fundamentale româneşti. Coordonat şieditat de doi istorici eminenţi, Victor Neumann şi Armin Heinen, Key-Concepts of Romanian History. Alternative Approaches to Socio-Political Languages este o apariţie de mare însemnătate pentru istoriografia română şi, prin varianta în limba engleză, pentru istoriografia europeană deopotrivă.
Cristian Roiban
[West University of Timişoara]
CRISTIAN ROIBAN – doctor în științe istorice, absolvent al Școlii Doctorale Internaționale de Istorie Conceptuală de la Universitatea de Vest din Timișoara, promoția 2013, cu teza Ideologia național-comunistă reflectată în istoriografia română: protocronismul. Coordonatori: Prof. Victor Neumann și Prof. Armin Heinen.
sus
|
