|
Recenzie
Un intelectual-sociolog
transilvănean cu viziune europeană. Profesorul Ion
Aluaș
Coordonator (i): Viorica Greculovschi-Prodan,
Ion Aluaş. 1927-1994. Memoriile unui intelectual
scrise de prietenii lui
Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2012, 300 pag.
În discursul media postdecembrist întâlnim frecvent condamnarea unilaterală a epocii comuniste, dar, la nivelul cotidianului, putem identifica inclusiv abordări mai pozitive: reveniri nostalgice la momente familiale şi personale cu anumite salturi cognitive peste frecventele momente de oprimare. Astăzi, după mai bine de două decenii de la schimbarea regimului, încă suntem tentaţi să abordăm trecutul în manieră dihotomică, să reconstruim această lume ca pe o macrostructură comunistă diabolică, contracarată oarecum de nivelul micro-comunitar unde se putea duce un trai de dizidenţă şoptită într-o relativă stabilitate socială.
Or, procesele şi fenomenele din societatea românească a perioadei comuniste erau extrem de complexe, trecutul recent având „dreptul“ la analize nuanţate, ştiinţifice, lipsite de moralizări ideologice excesive. Criticele retroactive îşi au rolul lor, dar nu suntem îndreptăţiţi să omitem realizările intelectuale din perioada comunismului, ori să ne limităm la încercările exclusiviste de conectare a culturii şi ştiinţei la vremuri mai „glorioase“, cum ar fi interbelicul românesc. În contextul dictaturii, în pofida îngrădirilor cumulate şi a controlului (aproape) omniprezent, s-au creat, totuşi, opere de o valoare inestimabilă, au lucrat personalităţi remarcabile cărora trebuie să le mulţumim pentru asigurarea continuităţii vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti. Ei au fost adevăraţii intelectuali, care ne-au lăsat o moştenire preţioasă – prea puţin apreciată şi valorificată astăzi.
Un astfel de intelectual a fost Profesorul Ion Aluaş, „Împăratul“, cel care a salvat sociologia clujeană aproape redusă la tăcere în stalinism, relansând, la sfârşitul anilor 1960, cercetarea şi învăţământul sociologic de la Cluj. Centrul ştiinţific fondat şi susţinut de Aluaş a fost capabil să realizeze cercetări sociale de anvergură chiar şi în perioada de după 1976 (ştiinţele sociale fiind în dizgraţie), chiar dacă oportunităţile de publicare au fost minime. Român sălăjean, transilvănean cu viziune europeană, Profesorul a reuşit să dezvolte o autentică şcoală sociologică orientată spre sistemul integral teorie-cercetare-acţiune, o viziune inspirată, bineînţeles, de Şcoala Gusti. Instituţionalizarea sociologiei clujene sub îndrumarea lui Aluaş s-a realizat în contextul unui sistem centralizat, cu piste extrem de limitate pentru aplicaţiile sociologice. În aceste condiţii, intelectualul clujean, adeptul „rezistenţei prin cultură“, dar, în nici un caz, al autocompătimirii pasive, a reuşit să obţină un număr impresionant de contracte de cercetare finanţate de către diverse instituţii de stat. După schimbarea regimului, Profesorul a înfiinţat Catedra de sociologie a Universităţii Babeş-Bolyai, pe lângă programul de licenţă în sociologie lansând şi învăţământul de asistenţă socială. Vorbitorul limbilor „ardeleneşti“ (română, maghiară, germană), adeptul dialogului intercultural şi al soluţionării problemelor interetnice prin ştiinţă, a îndrumat înfiinţarea Centrului de Cercetare a Relaţiilor Interetnice, predecesorul prestigiosului Institut pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale din Cluj.
Realizările Profesorului par, din nefericire, umbrite de multiplele transformări din sistemul universitar românesc, viziunea, optimismul lui neclintit în dezvoltarea socială părând a fi un idealism anacronic în actualul context al politicianismului şi superficialităţii individualiste infiltrate în sfera academică. Totuşi, mulţi cred încă în intelectualul şi omul de ştiinţă întruchipat de Profesor, cred în importanţa revitalizării moştenirii lui – căci fără această credinţă nu s-ar fi putut realiza volumului comemorativ consacrat Profesorului Ion Aluaş, cel care ar fi împlinit 85 de ani în 2012.
Cartea ne înfăţişează o colecţie revelatoare de documente publicate, dar şi o serie de scrieri inedite din viaţa Profesorului, volumul oferind un material biografic complex şi o incursiune captivantă în istoria socială a sociologiei clujene din perioada comunismului. Volumul este structurat în opt capitole majore, toate fiind descrieri ale „amprentei istorice“ lăsate de Ion Aluaş: I. Portrete, evocări, articole dedicate; II. Recuperări, reconstituiri din opera ştiinţifică a lui Ion Aluaş; III. Coautor, coordonator de contracte de cercetare; IV. Interviuri; V. Corespondenţa; VI. Bibliografia operei. Anexele relativ sărăcăcioase ilustrează momentele cheie în viaţa Profesorului, iar rezumatele, fidele multilingvismului şi crezului lui Ion Aluaş, sunt în mai multe limbi: română, maghiară, engleză, franceză, rusă, germană. Cartea este bine structurată şi editată în totalitatea ei, având, totuşi, câteva incongruenţe minore de redactare şi de stil, respectiv anumite lacune informaţionale şi de accesibilitate, din care amintim lipsa traducerilor textelor scrise într-o limbă străină. Suntem siguri că aceste erori minore vor fi eliminate la o ediţie nouă şi îmbogăţită cu documente încă neprelucrate.
După parcurgerea biografiei succinte, oarecum eclectică a Profesorului, avem plăcerea să parcurgem memoriile prietenilor, colaboratorilor şi a foştilor studenţi. Textele selectate sunt variate şi interesante, lectura lor ne ajută să obţinem portretul unui filosof-sociolog pe deplin european, un susţinător neclintit al raţionalismului şi al spiritului critic, al unui intelectual român cu vocaţie, al unui mentor desăvârşit, al ardeleanului pasionat de regiunea de baştină şi al unui om mărinimos de o vitalitate nemaipomenită. Profesorul universitar Tudor Cătineanu îşi aduce aminte de Ion Aluaş de pe vremea studenţiei, când dânsul suplinea un coleg: „Atunci am realizat diferenţa-prăpastie dintre profesorul nostru (de filosofie marxistă) şi noul profesor [Aluaş] (de filosofie, pur şi simplu). Altfel spus, era diferenţa dintre Tovarăşul Profesor şi Domnul Profesor.“ (p. 47) În acelaşi text găsim o altă caracterizare a capacităţii didactice manifestate de marele sociolog: „... un curs de Istorie a doctrinelor sociologice moderne. Informaţia vastă şi luată de la surse (...), reducţia doctrinelor la fondul lor esenţial, evidenţierea notelor specifice, diferenţiale, claritatea şi precizia expresiei (a conceptelor) făceau din acest Curs o capodoperă didactică. Remarcabilă era şi absenţa oricărui infiltrat ideologic...“ (p. 48) Despre profesionalismul precaut, dar consecvent (şi de dizidenţă intrinsecă) a Profesorului aceiaşi Cătineanu afirmă următoarele: „... Profesorul nu era deloc un fricos: era mai degrabă atent şi prudent. Am putut vedea mai târziu cum intervenea în toate împrejurările în care merita să intervină: la şedinţele de Catedră, la Simpozioanele ştiinţifice, inclusiv la şedinţele de Partid. Numai că intervenea în termeni absolut raţionali, temeinic şi documentat...“ Profesorul lucra şi trăia conform unor principii etice incontestabile, după cum îşi aminteşte sociologul Mihail Cernea: „În vremuri de nesiguranţă şi suspiciune, când trebuia şă ştii ce spui şi cu cine vorbeşti, Nelu a fost «sigur». În vremuri de şovinism încurajat şi recompensat, Nelu a fost o coloană de marmură etică.“ (p. 54) În abordarea sa originală, într-o confesiune fictivă, Prof. Banfi Geza ne prezintă pe Aluaş în postura de umanist şi intelectual ardelean de vocaţie europeană (“Am rămas, sper, un simbol al comunicării interculturale, un formator de spirite libere şi pozitive“ – p.55, „Mi-aş fi dorit să fiu un moralist în tradiţie germană de expresie franceză: profund şi complex, clar şi succint.“ – p. 57), toate corelate cu fiinţa lui de sociolog: „Conştiinţa mea sociologică: epistemologia ştiinţelor sociale, monografia ca modalitate de abordare a unui fenomen social, acurateţea instrumentelor de măsurare, onestitatea celui care culege informaţia primară. Pentru o sinteză este nevoie de analiză. Pentru o analiză este nevoie de viziune sintetică.“ (p. 56.) Ion Aluaş era un deschizător de drumuri pentru sociologia românească şi datorită multiplelor sale relaţii cu cercetătorii străini, el însuşi participând la importante conferinţe, congrese internaţionale, vizite de lucru în Europa de Vest, la care se adaugă contactele ruseşti (doctoratul, niciodată finalizat, l-a început la Moscova). În acest lung pasaj de memorii Profesorul este evocat de mai mulţi cercetători americani; iată caracterizarea antropologului Mitchell Ratner, care încearcă să înfăţişeze complexitatea personalităţii lui Aluaş: „Avea o exuberanţă înnăscută. A avut o curiozitate pentru multe lucruri şi un zel pentru viaţă (...) A fost un idealist. A crezut într-o lume mai bună unde oamenii sunt mai păsători şi mai toleranţi, o lume în care instituţiile sociale suportă justiţia şi demnitatea umană (...) A fost curajos, dar practic. Susţinea valorile sale chiar dacă devenea nepopular (...) Nu era fantast (...) În realităţile politice din România anilor 1970 idealismul lui a fost exprimat în modalităţi discrete: un articol, un studiu, o conversaţie (...) A fost bun la inimă, a fost preocupat de soarta prietenilor, studenţilor şi a colegiilor şi le-a ajutat.“ (p.83, traducere proprie) Acitivitatea profesională al acestui sociolog, care trăia „raţiune, pasiune şi acţiune la cote maxime“ (Petru Iluţ, p. 58) este sintetizată de conferenţiarul universitar dr. Agnes Nemenyi, care şi-a găsit vocaţia de sociolog cu ocazia practicii de teren din Gârbou, Sălaj (1969), pământul natal al lui Ioan Aluaş, cercetare de teren de referinţă şi în privinţa relaţiei dintre Aluaş şi al „celui mai gustian sociolog“, Jozsef Venczel. Profesoara Nemenyi ne oferă un repertoriu succint de studii, care ne arată diversitatea temelor studiate de echipa Aluaş, fiind totuşi preponderent axate pe regiunile rurale. Multidisciplinaritatea cercetărilor monografice ne înfăţişează un organizator de stil gustist, dar cu excelente calităţi de anchetator social.
Relativ scurte şi cu multe pasaje „filtrate“ la editare, jurnalele din 1949 (România) şi 1966 (Franţa) al lui Ion Aluaş ne ajută, totuşi, să construim imaginea băiatului de la sat, în sufletul căruia modesta, dar onesta simplitate a comunităţii tradiţionale se transformă în umilinţă creatoare – un băiat sclipitor, care dorea să devină intelectual, filosof, apoi sociolog motivat de un activism social sincer şi pozitiv. În 1949 Aluaş afirma cu tărie: „Menirea mea e să devin intelectual.“ (p. 89), iar în jurnalul din Paris (1966) găsim remarci despre principiul relativităţi culturilor care dau dovadă de o imaginaţie sociologică rar întâlnită în România de atunci (şi de astăzi): „Îngâmfarea europeană faţă de alte culturi îşi are izvorul – unul din izvoare – în egoism şi forţa de agresiune, asuprire. A nu compara pe Descartes, Beethoven, Tolstoi cu «visătorii» şi ţăranii africani sau sud-americani. Ci a compara culturile «populare» între ele. Culturi de acelaşi nivel (...)“ (p. 102)
În subcapitolul dedicat referinţelor de pe Internet găsim texte puţine la număr, dar bine selectate şi cu sublinieri relevante. Scrierile sunt evident, din perioada anilor 1990 şi formează un fel de colaj care reliefează elementele cheie din moştenirea Aluaş: „Era singurul loc din ţară unde se făcea sociologie, neoficial, bineînţeles.“ (p. 108, Vasile Dâncu); „Dl. Aluaş (...) în pregătirea cercetărilor de teren era în stare să vorbească o oră despre valoarea, nu handicapul, de străin“ (p. 112, Rostas Zoltan); „L-am revăzut aici, la Washington, am vorbit despre Weber şi Aron, despre acele timpuri când decenţa ajunsese o formă de rezistenţă.“ (p. 113, Vladmir Tismăneanu); „Desigur, nu despre curajul profesorului Aluaş doream să atenţionăm cititorul, ci despre lecţia, gestul să didactic în care, întotdeauna, cheia de boltă a reprezentat-o trinitatea: rigoare ştiinţifică, onestitate, demnitate.“ (p. 113, Ziarul UNU).
Capitolul de reconstituiri începe cu redarea cursului de Istoria doctrinelor sociologice (notiţe de curs stabilite de un fost student, Ionuţ Isac), curs de referinţă pentru mai multe generaţii de studenţi la filosofie. În acest text, precum şi în analiza lucidă şi de o structurare logică rar întâlnită despre teoria capitalismului, Aluaş se ocupă cu predilecţie de marea sa pasiune, Max Weber (“Cu reală vocaţie pedagogică şi cu prestanţă intelectuală, a avut îndrăzneala să ofere studenţilor săi o idee asupra sociologiei lui M. Weber, ca alternativă la modelul marxist, iarăşi un fapt unic în universitatea românească a acelor ani.“ – p. 115, Vasile Muscă, 1994) O altă pasiune de o viaţă a Profesorului, Munţii Apuseni, ne este prezentată în reconstituiri de notiţe, caiete, colectate şi adunate de către sociologul rural Traian Vedinaş. Fragmentele din interviurile transcrise ne prezintă o altă faţă a sociologului considerat „cantitativist“, care era un şi excelent anchetator social „calitativ“ şi dispunea de simţul empatic necesar comunicării eficiente cu intervievaţii. Totuşi, Aluaş era sociolog clasic în sensul preţuirii faptelor sociale şi economice, gândirea sa metodologică fiind profund marcată de scurta colaborare cu Jozsef Venczel. Într-un manuscris nedatat relatează despre importanţa lui Venczel în devenirea lui de sociolog: „Într-un fel aş putea vorbi de un accident care a dus la întâlnirea cu V.J. (...) la descoperirea lui ca cercetător, savant şi om (...) o întâlnire necesară a două destine, atât de benefică pentru unul din ele, atât de benefică pentru noi, intelectualii clujeni, chiar dacă conlucrarea a durat atât de puţin (...) întâlnire, destinul care venea de sus, de la altitudini sociologice remarcabile, atinse cu decenii în urmă, întâlnirea savantului Venczel Jozsef (...) cu destinul minor, al acelui care venea dinspre tenebrele ideologiei totalitare (...) spre sociologie ca ştiinţă“. (p. 194)
Capitolul III cuprinde cele mai importante proiecte de cercetare coordonate de Ion Aluaş, în capitolul IV găsim câteva interviuri remarcabile din anii 1992-1993 („... este naţionalist discursul în care ura faţă de altul domină iubirea de sine“, p. 206), capitolul V, de corespondenţe, fiind unul bine constituit, având un rol cheie în înţelegerea epocii. Cu toate că majoritatea scrisorilor sunt trimise către Ion Aluaş, totuşi ne putem forma o imagine despre oportunităţile şi limitele dezvoltării ştiinţelor sociale în ţară. Spre exemplificare, redăm textul anexat unei scrisori în limba franceză trimisă către Ion Aluaş: „Tov. Aluaş vă răspunde că nu este specialist în probleme de sociologia ţiganilor şi că dacă va veni la vară vor vedea ce se poate face...“(p. 229). Capitolul de corespondenţe acordă spaţiu destul de larg scrisorilor trimise de către Alin Teodorescu, în care Profesorul Aluaş este deseori prezentat ca un adevărat mentor spiritual: „Trebuie să înţelegeţi că o oră de discuţie cu Dvs. este una dintre cele mai mari plăceri ale mele (...), că întâlnirile cu dv. mă stimulează şi mă fac să mă gândesc mult timp la probleme care altfel poate le-aş fi trecut cu vederea, că vă consider nu numai un profesor de excepţie, dar şi un model de comportament şi de gândire socială.“
Lectura volumului comemorativ ne prezintă, într-adevăr, imaginea unui intelectual şi savant de neegalat, al unui om liber în condiţiile regimului totalitar, un profesor adevărat care ne-a lăsat o moştenire încă puţin înţeles de noi care trăim sentimentul libertăţilor iluzorii. Cartea a fost o iniţiativă lăudabilă şi merită a fi dezvoltată ulterior, completată cu documente, noi reconstituiri şi, eventual, prin includerea unui studiu binemeritat despre sociologia lui Ion Aluaş. Se va asigura, astfel, continuitatea unor idei şi valori pentru care au luptat intelectualii „comunişti“ în condiţii nu tocmai înţelese de către generaţiile evului de piaţă.
Levente Székedi
[The University of Bucharest]
LEVENTE SZÉKEDI – doctorand, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București.
sus
|
