Recenzie

Istorii învecinate

---

Imre Pászka, Teme de Sociologie Românească a Modernităţii
Editura Grinta, Cluj –Napoca, 2008

---

Deşi volumul prezentat nu este o apariţie foarte recentă, merită să fie luat în discuţie fiindcă autorul este din Ungaria şi sunt destul de rare abordările ştiinţifice al curentelor teoretice, politice şi sociale din România sfârşitului de secol XIX în vecinătatea noastră. Şi prima jumătate a secolului XX merităsă fie readus în atenţia cititorilor interesaţi.

Cu toate că volumul prezentat este, de fapt, o colecţie de studii de sine stătătoare, se pot observa două căi paralele de a aborda subiectul acesteia. Prima cale este strâns legată de temele prezentate de autor şi urmează o logică cronologică, pornind de la începutul secolului XIX prin analiza epistemologică a noţiunii Europei Centrale, ajungând până la reflecţiile asupra autobiografiei scrise de Dimitrie Gusti. A doua cale urmărită de autor este deducţia: pornind de la conceptele generale caracteristice Europei Centrale, prin curentele ideologice şi politice din România secolului XIX, ajungând la sociologia lui Dimitrie Gusti şi culminând cu analiza autobiografiei Profesorului.

Parcurgând căile propuse de autor, primul studiu, intitulat „Europa Centrală: dimensiunile semnificaţiei”, aşează într-un context semantic noţiunea din titlu analizată din perspectivă epistemologică. În ciuda faptului că Uniunea Europei Centrale nu s-a materializat niciodată– contrar Uniunii Europene – prezenţa sa în discursurile geopolitice şi strategice sugerează faptul că noţiunea nu este una lipsită total de conţinut. Identitatea Central Europeană este percepută mai degrabă drept constângere decât oportunitate de naţiunile mai vechi şi noi emergente din zona analizată. Aplicând sistemul lui Wallerstein al zonelor centrale, semiperiferice, respectiv periferice, această zonă care, din punct de vedere geografic se află efectiv în centrul Europei, este un supusă interpretării. În contextul în care, pe o parte, Europa de Vest este echivalentă cu centrul, iar, pe de altă parte Rusia (în diferite forme politice) apare ca periferie, disputa asupra denumirii zonei centrale depinde aproape în totalitate de contextul geopolitic, zona în cauză este numită Europa Centrală când se afla în sfera de interes a Germaniei şi, respectiv, Europa de Est când se afla în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. La finalul studiului Pászka ajunge până în zilele noastre, considerând că noţiunea Central Europeană aparţine trecutului deoarece modelele de construcţie a identităţii contemporane sunt marcate de localitate.

Al doilea studiu prezintă curentele ideologice şi politice caracteristice României moderne (în sensul sociologic al cuvântului). Acest studiu poate fi considerat şi o analiză mai restrânsă a celui anterior, dar şi creionarea unui context istorico-social care a produs o conjunctură potrivită apariţiei sociologiei româneşti. Ca urmare, studiul intitulat „Alternativele Proceselor Inverse” prezintă confruntările ideologice şi politice din România de după revoluţia din 1848. România, aflată într-o zonă-tampon a mai multor puteri mari ale Europei, resimţea din plin influenţele acestora, nu numai din punct de vedere geopolitic şi militar, dar şi pe planul ideilor teoretice şi politice. În acest context, e notată o interdependenţă a evenimentelor şi curentelor, crearea României moderne fiind interpretată potrivit celor mai semnificative curente ale epocii: varianta liberală reprezentată de Zeletin şi Lovinescu, care susţinea construirea societăţii pe baza modelului Europei capitaliste; varianta marxistă şi social-democrată reprezentat de Gherea, precum şi a treia variantă, poporanismul, reprezentat de Stere şi Madgearu. După prezentarea cronologică a conflictului ideologic între aceste curente, autorul afirmă că cei care au prevalat au fost liberalii, reprezentaţi prin familia Brătianu, fapt care, pe termen scurt, a ajutat evoluţia economică a României, dar, pe termen lung, a fost în detrimentul modernizării, deoarece, în loc să modernizeze exploataţiile agricole, noua burghezie a încurajat metoda agriculturii extensive care, odată atinse limitele fizice, nu a mai putut susţine economia şi a condus la izbucnirea revoltelor sociale, cea mai de seamă fiind revoluţia ţărănească din 1907 în care, potrivit estimărilor, au fost ucise între 2.500-20.000 persoane. Ca o concluzie, autorul remarcă faptul că modelele vest-europene de modernizare a societăţii au fost urmate de o contra-reacţie puternică ce a culminat cu dictatura din perioada interbelică.

Al treilea studiu, intitulat „De la Sociologia Cogitans la Sociologia Militans” este dedicat în întregime operei lui Dimitrie Gusti care, în contextul prezentat în studiul precedent, poate fi considerată drept modelul autohton de modernizare a societăţii şi a construcţiei naţiunii¹.

Pornind atât de la contextul european (şcolile germană şi franceză de sociologie) cât şi de la cel românesc (reprezentat de Dobrogeanu Gherea şi Stere, adică de posibilitatea unei „a treia căi”) autorul prezintă ştiinţa elaborată de Dimitrie Gusti în mod amănunţit şi în ordine cronologică, începând de la sociologia cogitans, adică de la noua ştiinţa a cunoaşterii realităţii sociale, până la sociologia militans, adică până la modul activ de implicare în construcţia unei societăţi naţionale moderne.

În prezentarea operei gustiene nu lipsesc detaliile referitoare la legăturile profesionale şi personale care au avut un efect marcant asupra sistemului sociologic construit de Profesor, cum ar fi, de exemplu, relaţia dintre D. Gusti şi F Tönnies, opera Comunitate şi Societate a acestuia din urmă a constituit o sursă de inspiraţie marcantă a Profesorului. În ultima parte a studiului, autorul reţlevă faptul că în sistemul Gustian, pe lângă „dorinţa lui aproape utopică după armonie, într-o lume deosebit de agitată şi tulbure…”, există şi incongruenţe, cum ar fi faptul că sociologia, care este un instrument de cunoaştere a societăţii, devine instrument de analiză a acelor factori determinanţi ai noilor norme sociale, cum ar fi etica şi politica, ajungându-se, astfel, la un proces infinit pe axa dintre realitate şi concretizarea idealurilor.

Ajungând la ultimul studiu care prezintă abordarea cea mai actuală, întitulat „O «Autobiografie Sociologică»”, Pászka parcurge autobiografia lui Dimitrie Gusti într-un context teoretic a autobiografiilor. Concluzia principală a acestui studiu este că autobiografia lui D. Gusti este asemănătoare operei sale. Ca un exemplu, divizarea vieţii în patru etape mari, ca şi în cazul cadrelor şi manifestărilor, nu poate fi o întâmplare. Totodată. se poate observa pe tot parcursul autobiografiei metoda de lucru pretenţioasă şi strict elaborată a Profesorului, evidenţiată şi de faptul că înaintea scrierii operei şi-a testat modelul autobiografic pe 400 de studenţi şi studente de la litere, aşa cum şi-a testat teoria sociologică în cadrul monografiilor. Ca o observaţie aparte, autorul menţionează că în ultimul capitol se poate detecta o tendinţă de autolegitimare în faţa regimului de atunci (comunist).

În concluzie, cartea lui Imre Pászka este o analiză dintr-o perspectivă nouă într-un context central-european a istoriei moderne româneşti în care sociologia militans, ca stiinţă ale naţiunii elaborată de Dimitrie Gusti, este parte integrantă.

Balázs Telegdy
[The University of Bucharest]

NOTĂ

BALÁZS TELEGDY – doctorand, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București.

 sus