Arhiva

 O corespondenţă inedită din timpul guvernării antonesciene
Mircea Vulcănescu și Alexandru Neagu
 

IONUŢ BUTOI
[The University of Bucharest]

Abstract:
In this article we publish the novel correspondence of Mircea Vulcănescu, undersecretary of state in Antonescu government, with his superior Alexandru Neagu, Minister of Finance. This correspondence is important because it brings out information on how the relations within and around the Gustiene School worked, during the Second World War, which were some of the economical practices of the state and/or of some interests groups during the Antonescu’s authoritarian government, which adjustment strategies to the rigors of a military regime were taken by the representatives of the „young interwar generation” from economy, and not least, details concerning the vision and political and personal plans of Vulcănescu.

Keywords: novel correspondence; liberalism; traditionalism; etatism; interwar generation

Publicăm mai jos un schimb epistolar¹ inedit care este important nu doar prin faptul că acum este adus la „lumină“, ci şi prin conţinutul interesant şi intrigant care aduce informaţii despre cum funcţionau relaţiile din interiorul şi din jurul Şcolii Gustiene în timpul celui de-al doilea război mondial, care erau unele din practicile economice ale statului sau/şi ale unor grupuri de interese în timpul guvernării autoritare antonesciene, ce strategii de adaptare la rigorile unei regim militarist erau adoptate de reprezentanţii „tinerei generaţii interbelice“ din economie şi, nu în ultimul rând, detalii despre viziunea şi planurile politice personale a lui Vulcănescu.

Documentele datează din anul 1943, când Mircea Vulcănescu era subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor din guvernul Antonescu (27 ianuarie 1941-23 august 1944), participare care va atrage implicarea sa în procesul politic al lotului „Alexandru Marcu şi alţii“ al înalţilor funcţionari din 1947-1948, condamnarea la închisoare şi moartea de la penitenciarul Aiud (1952). Vulcănescu a lucrat în guvernul antonescian sub trei miniştri de finanţe: generalul Nicolae Stoenescu, Alexandru Neagu şi Gheron Netta. După cum precizează el însuşi în procesul verbal al interogatoriului din 17 octombrie 1946, singurul dintre cei trei cu care lucrase anterior şi cu care era prieten era Alexandru Neagu.² Cu toate acestea, este singurul cu care are divergenţe într-atât de mari încât, după cum atestă ultimele două scrisori de mai jos, Vulcănescu încearcă să-şi dea demisia din guvern.³

Înainte de a prezenta, pe scurt, conţinutul scrisorilor, sunt necesare câteva precizări despre Alexandru Neagu (1903-1991).⁴ A fost „doctor în ştiinţe juridice“ şi „diplomat în studii superioare economice din Paris“, unde a studiat în aceeaşi perioadă cu Vulcănescu; este, de asemenea, „doctor în ştiinţele economice“ al Universităţii Bucureşti şi „diplomat al Şcoalei Politice din Paris“. I-am regăsit numele enumerat de câteva ori în fişele lui Vulcănescu în care acesta clasifica în diferite moduri tânăra generaţie în funcţie de orientările ideologice ale vremii. Este menţionat la categoria „liberali“ atât ca orientare în economie cât şi ca orientare politică. Şi, într-adevăr, după cum se poate observa din articolele şi conferinţele din perioada interbelică ale lui Al. Neagu, este un economist liberal în sensul propriu al termenului, adică un liberal clasic, nu unul etatist ca, de pildă, Ştefan Zeletin. Este adversar hotărât al intervenţionismului statului în economie şi consideră că nu există cale de mijloc între individualism şi colectivism. Sunt tezele Şcolii Austriece din economie (sau ale curentului libertarian) la care, de altfel, Neagu face referire într-una din conferinţele sale. Cu tot dogmatismul său, Neagu este îndeajuns de conştient, în 1935, de provocarea reprezentată de experimentul sovietic: „Suntem datori faţă de noi înşine să cunoaştem mai bine ca oricine cele ce se încearcă dincolo de Nistru“.⁶ Despre liberalismul său Vulcănescu nota într-o „caracterizare“ manuscrisă a superiorului său ierarhic: „are toate tarele sofistului burghez; citindu-l, pricepi pe bolşevici“.

Schimbul epistolar constă în cinci scrisori, dintre care patru aparţin lui Vulcănescu şi una singură lui Al. Neagu. Sunt redate în ordine cronologică, chiar şi acolo unde nu există o dată explicită, conţinutul lor indicând o anume ordine a evenimentelor şi temelor discutate. În prima scrisoare, Mircea Vulcănescu face mai multe observaţii pe tema unui discurs public pe care Al. Neagu ar fi trebuit să-l susţină la Chişinău. Textul e interesant pentru modul în care Vulcănescu înţelegea utilitatea mesajelor publice pe care le-ar fi putut transmite un oficial într-un context de guvernare autoritară şi de război. Scrisorile a doua şi a treia sunt pe tema Băncii Timişoara şi aduc detalii foarte interesante despre cum se confruntau diferite grupuri de interese dar şi despre cum funcţionau, în anumite contexte, legăturile din sau din jurul Şcolii Gustiene. Banca Timişoara, ajunsă, se pare, după acţiunea de „românizare“ de pe timpul scurtei guvernări legionare, în proprietatea statului român, fusese încredinţată, ulterior, de către Vulcănescu lui Corneliu Grofşorean, conducător al Institutului Social Banat-Crişana, realizator al unor monografii regionale elaborate în colaborare intelectuală şi instituţională cu D. Gusti. În ecuaţie este implicat şi Anton Golopenţia, bănăţean la rândul lui, care a şi întreţinut o relevantă corespondenţă cu Grofşorean publicată recent, precum şi Brutus Coste, timişorean, prieten al lui Golopenţia şi participant la campaniile monografiste. Aşadar, o reţea de legături personale şi instituţionale activată pentru a salvgarda Banca Timişoara de la acţiunile prin care se încerca „privatizarea“ sa prin metode care au certe corespondenţe cu devalizările contemporane: prin zvonuri, tertipuri, controale inopinate şi alte procedee se încerca prăbuşirea acţiunilor B.T. pentru a se demonstra, pe de o parte, ineficienţa statului proprietar şi, pe de altă parte, pentru a se obţine vinderea ei unui „privat“ la un preţ cât mai mic. Surprinzător este faptul că parte activă la aceste stratageme este chiar Banca Naţională, principalul oponent al „etatistului“ Vulcănescu. Al. Neagu, a cărei unică scrisoare este un răspuns la temerile exprimate de subordonatul şi prietenul său că toate eforturile sale vor fi zădărnicite, deşi, principial, este împotriva proprietăţii de stat, înţelege să respecte cererile lui Vulcănescu şi, cu excepţia unei soluţii sugerate în treacăt, nu impune soluţia „privatizării“.

În fine, ultimele două scrisori sunt despre demisia (neacceptată, desigur) lui Vulcănescu. Fără să fie enumerate motive clare de divergenţă, Vulcănescu reproşează o ideologizare tot mai mare în abordarea ministrului Neagu, ceea ce ar presupune o prevalare a logicii „liberale“. Interesul acestor scrisori, îndeosebi a celei de-a patra, stă însă în caracterul de autobiografie sau chiar de confesiune pe care Vulcănescu îl dă însemnărilor sale. Întâlnim expuse aici împrejurările intrării în guvernul Antonescu, tradiţionalismul creştin ca viziune de viaţă, principiile realiste după care îşi ghida acţiunile de tehnocrat, dar şi menţionarea unui plan mai vechi de a porni o mişcare politică „de dreapta“ alături de alţi tineri economişti în preajma anului 1937.

Textul scrisorilor a fost transcris după originalele manuscrise (excepţie făcând scrisoarea nr. 4, transcrisă după copia dactilografă). Sublinierile din textul scrisorilor sunt ale autorilor. Numerotarea scrisorilor şi subtitlurile îmi aparţin.

1. Mircea Vulcănescu către Al. Neagu (22.1.1943).
Sfaturi pe marginea unui discurs public de la Chişinău.

22.1.1943
Dragă Andi,
Cu riscul de a atârna din nou de picioarele tale agile ghiuleaua obiecţiilor mele obişnuite; altfel zis, continuând a exercita funcţiunea mea Sancho-Panzească pe lângă elanurile tale, cred că nu e bine să ţii un asemenea discurs la Chişinău.
Şi iată de ce:
1. Cred că nu e bine ca din Chişinăul abia dezrobit să se rostească, nu o ameninţare, dar măcar o critică a regimuui social actual al României. Ar putea crea oarecari nedumeriri la acei care se bat cu faţa la Răsărit nu numai contra Rusiei dar şi a regimului anti-capitalist. S-ar putea crea încurajări celor care i-au stat ieri împotrivă.
2. Un ministru de Finanţe se sprijină, vrând-nevrând, pe încrederea cercurilor capitaliste, prin natura funcţiei. Cu atât mai mult, trebuie să se sprijine pe ele, când ½ din mijloacele lui de lucru în anul ce vine vor trebui cerute creditului.
Ce cer însă capitaliştii Ministrului de Finanţe? Asigurări. Asigurări că va apăra averea câştigată şi instrumentul ei – moneda. În aceste asigurări nu cred ei totdeauna 100%, dar ei simt că un ministru e sau nu vrednic de încrederea lor; după cum simt şi că, oricâtă bunvoinţă ar avea acesta, nu-i poate apăra totdeauna 100%.
Pasaje din textul tău le sunt însă ameninţătoare, deşi altele atenuează ameninţarea. Ca efect psihologic: vor reţine pe cele ameninţătoare, nu pe cele atenuante şi vor începe a cârti refuzând concursul. S-a mai văzut!
3. E fără îndoială un act de mare cuminţenie, un act politic, să prevezi aşteptările celor ce se vor întoarce de pe front şi să le canalizezi intenţiile spre reforme bine studiate şi utile. Pilda celor din 1917 nu trebuie pierdută.
Dar acesta este, cred, un act politic şi mă întreb dacă enunţarea lui de Ministrul Finanţelor nu va atrage următoarele reacţii psihologice:
a) Gestul organului politic: Ică: ce se amestecă în treburile mele? Chiar dacă e de acord, sentimentul îi va rămâne.
b) Gestul cercurilor financiare: asta e primejdios. Are idei. Nimic nu mi se pare mai periculos pentru capitalişti decât să arăţi că ai idei. Sau să propui ceva nou acestor categorii eminamente conservatoare.
Stima câtorva capete interesante nu compensează îngrijorarea provocată masei lor.
c) Asemenea „declaraţii publice“ au un parfum de sistem democratic, de „apel la mase“ care creează un fel de jenă, când sistemul în vigoare este ca naţia să fie îndrumată de „pedagogii ei naturali“ care sunt cei care deţin puterea, fără să i se explice decât după ce i s-a cerut să facă ceva ce a făcut. Altfel... vai de divergenţele care se nasc în discuţie.
d) Cât despre cei cărora anunţul reformelor le este destinat spre încurajare, cred că spre a prinde în mase, o idee trebuie să aibă un conţinut concret: „împroprietărire“, „vot universal“, „pâine“, „pace“, etc.
„Individualism“, „corporatism“, „sporirea venitului naţional“ nu sunt destul de concrete ca să prindă: „ajutoare familiilor concentraţilor“, „pensie la tot românul“, sunt lucruri concrete, din care fiecare ştie ce are de aşteptat pentru el, dacă se leagă de regim.
Ştii cât preţuiesc ideea aceasta ca elitele să simtă pulsul maselor şi să gândească şi să exprime aşteptările lor. Mă tem însă că „în război“ acest lucru este foarte greu, căci totul fiind subordonat satisfacerii nevoilor lui, masa suferă şi nu poate fi satisfăcută.
Dar dacă faptul că „înţeleptul făgăduieşte şi nebunul trage nădejde“ este plasa cu care se prind oamenii, atunci „nădejdea“ trebuie să fie neapărat ceva concret şi realizabil (dacă vrem să nu facem demagogie şi nici să nu lansăm formule ce nu vor prinde).
Părerea mea e că până acum noi abia discernem încotro va trebui orientată politica noastră: „efortul naţional comun, sprijinind iniţiativa individuală în cadrul unui plan total“; dar suntem departe de a fi desluşit care vor fi instrumentele concrete ale acestei politici: „industrializare“, mecanizarea agricolă, etc.
Aşa că nu cred că se pot formula de pe acum temele unui program nou economic de acreditat în mase. Ce se poate face acum, e numai studiul unui asemenea program în detaliile lui concrete. În tăcere. Orice formulare „principială“ creează nedumeriri şi luări de atitudini diverse, în măsura în care face apel la gândire, nu la sentiment. Este deci nepotrivit să fie făcute în scopul „unirii în cuget şi-n simţiri“, care nu se realizează decât pe un program de revendicări concrete.
Lucrurile acestea eu le leg şi de o anumită poziţie în existenţă. Orişice faptă are, într-adevăr, proprietatea aceasta curioasă, de a separa posibilităţile, de a efectua între ele o alegere, tocmai prin faptul că le coboară din domeniul virtual al ideilor în domeniul realităţilor.
Prin aceasta tocmai, orişice faptă joacă rolul de filtru, care ne micşorează libertatea de acţiune şi ne desparte acţiunea de acei care ne stau împotrivă. De aceia, cu cât înaintăm în viaţă, cercul din jurul nostru se închide şi devenim prizonierii trecutului nostru: ne distingem, ne definitivăm. În aceeaşi măsură însă, suntem capabili să facem mai puţin.
Secretul, în politică, este însă după mine să poţi face cât mai mult. Şi pentru a-ţi menţine această libertate cred că cel mai bun rol este acela de a discerne lucrurile care vin, care se cer realizate; rostul omului politic nefiind acela de a crea realităţi potrivnice destinului, cât acela de a înlesni ca prefacerile să se facă mai uşor, înlăturând tiparele ţepene care obturează devenirea.
Dacă e aşa, rezultatul trebuie să fie întâi să vezi clar şi apoi să dai o mână de ajutor pentru luarea în cunoştinţă a ce se întâmplă şi pentru a da la o parte stavilele care ar crea presiuni periculoase. Dar aceasta, la vremea ei. De ce însă să o iei înainte şi să anunţi lumii un lucru ce nu e încă clar?
Rezultatul va fi că pe de o parte, te vei despărţi de o serie de oameni şi instituţii care nu văd încă la fel de clar ca tine, care te puteau ajuta şi care-ţi vor putea refuza concursul (prosteşte, dar o vor face...).
Rău nu e că te vei despărţi dacă lucrul se va petrece când trece la făptuire. Răul este că te vei despărţi pe enunţarea unei idei înainte de a fi făptuit ceva, de oameni care, poate, până la urmă, ar fi fost aduşi a vede ala fel cu tine.
În sfârşit, ceea ce e mai grav e că prin anunţarea aceasta a unui program pe care nu-l ştii încă prea clar cum va fi în realitate, mobilizezi împotriva ideilor pe toţi acei care au în fapt interese potrivnice şi le dai ocazie şi timp să reacţioneze, pe care nu le-ar fi avut dacă-i puneai în faţa unui fapt împlinit.
Lasă că, făcând lucrurile fără să le anunţi, îţi puteai oricând menaja alibiul – care ţi-ar fi salvat poate libertatea de acţiune viitoare – de a justifica ce ai făcut prin necesitatea în care te aflai ci nu printr-o convingere teoretică, fapt care nu te-ar fi rupt de ceilalţi. De aceia, în general, dictaturile nu au program.
Drept încheiere, supun meditării tale judecata extrasă mai jos din „Consideraţii asuora bogăţiei“ în care abatele Terray, dialogând cu Semblancay îi spune la un moment dat: „J’ai aggravé par mes discours, ce que mes opérations avaient de dangereux.“
Şi mă întreb dacă cea mai nimerită reputaţie a unui ministru de Finanţe e să „tacă şi să facă“.
Vei face desigur cum vei voi. Dar eu aşa cred că e bine să-ţi spun.
Al tău, Mircea

2. Mircea Vulcănescu către Al. Neagu (12.02.1943).
Despre Banca Timişoara.

Dragă Andi,
Am reflectat, de aseară, mereu - şi nu am putut dormi din opricina asta – la discuţia de ieri la care am asistat întâmplător în legătură cu situaţia de la Banca Timişoarei. Şi nu mă pot opri să nu-ţi împărtăşesc impresia defavorabilă, tot mai accentuată, pe care o am de pe urma acestei discuţii.
Nu ştiu dacă nu sunt subiectiv şi-ţi scriu ca să mă verific. Am însă mereu în gând lista persoanelor propuse de dl Cazacu pentru conducerea băncii, printre care figurează – şi numele dl... Beşa. Alăturarea acestui nume de sugestia sporirii capitalului acestei bănci, într-un fel în care statul ar putea pierde controlul majorităţii acţiunilor, mă umple de aprehensiuni. Nu ştiu de unde şi-a adunat dl Cazacu informaţiile, după care unii din membrii Consiliului n-ar corespunde misiunii ce li s-a încredinţat.
Avocatul Coste este tatăl lui Brutus Coste⁷, fostul nostru însărcinat de afaceri la Washington, strălucit elev al meu dela Facultate şi unul din tinerii ardeleni cei mai de valoare ai generaţiei noastre. Şi chiar dacă adagiul „Tel père, tel fils“ nu ar fi adevărat, se pare totuşi că e unul din elementele de frunte ale baroului local, care a ocupat demnităţi politice în vremea regimului Tătărăscu.
Dl Grofşorean⁸ este Preşedintele Institutului Social Român – secţia Banat Crişana – om cu o activitate notorie de publicist şi cunoscător al vieţii locale şi regionale. A condus, între altele, lucrările de cercetări monografice ale satelor, ale căror rezularitate, publicate, constituiesc un îndreptar serios pentru cunoaşterea problemelor Banatului românesc actual.
A propune eiiminarea acestora, pentru a recomanda în locul lor pe dl Beşa... principalul pretendent la cumpărarea Băncii Timişoara în cartel cu dl C. Theodorescu, administratorul BNR⁹ – ale căror manevre pentru dobândirea acţiunilor băncii cumpărate de stat sunt notorii – mi se pare un fapt de natură să trezească toate îndoielile asupra seriozităţii şi obiectivităţii izvoarelor de informare ale organului trimis spre cercetarea acestei bănci.
Nu-mi pot alunga din gând această dilemă. E dl Cazacu naiv sau neinformat? Ori nu e de bună credinţă? Într-adevăr: ori domnia sa este atât de puţin informat, încât a putut cerceta la faţa locului situaţia Băncii Timişoara, fără să afle că fraţii Beşu, dintre care propunea pe unul în consiliu, sunt oamenii prin care dl C. Theodorescu voia să cumpere Banca, acum doi ani – şi atunci mă întreb ce valoare au toate celelalte informaţii ale domniei sale?
Ori recomandarea dlui Beşu de către dsa este făcută în deplină cunoaştere a împrejurărilor şi atunci propunerea sa e rezultatul unui calcul deliberat care nu face decât să acopere sau să exprime părerile grupului pretendenţilor de odinioară la achiziţionarea acţiunilor statului. Nu am realizat decât treptat această dilemă, dar ea se impune acum gândului meu ca un cleşte de neînlăturat.
Faptul că dl Cazacu e din BNR, precum şi faptul că domnia sa a afirmat ieri că dl Theodorescu voia să cumpere acţiunile Băncii Timişoara pentru Banca Românească, atunci când, din informaţiile mele, dl Cretzianu nu se gândea deloc la aceasta – sporesc neîncrederea mea faţă de afirmaţiile domniei sale. Ele dovedesc că dl Cazacu ştia de încercarea de cumpărare a dlui Theodorescu, deci şi de a fraţilor Beşa, împreună cu care lucra şi, deci, mă surprinde faptul că nu te-a informat de acest lucru când ţi-a propus numirea acestuia.
Sunt deci adus a mă îndoi de cele spuse de domnia sa (căci cu Banca Românească aveam pe vremea aceea contract direct prin dl Cretzianu¹⁰, care dacă ar fi dorit acţiunile Băncii Timişoarei, mi-ar fi spus-o direct, aflând că se discută vânzarea lor!).
Aflu acum, prin Golopenţia, că internarea în lagăr a lui Veverca¹¹ nu s-a făcut pe baza unei indicaţiuni politice, odată cu toată lumea, ci câteva zile mai târziu, pe baza unui denunţ pornit din cercurile acelora care voiau să pună mâna pe bancă şi care au voit să profite de înlăturarea lui spre a-şi scoate din cale ceea ce socoteau a fi un obstacol pentru realizarea intenţiilor lor.
Ei bine, obstacolul acesta nu este el – care în această chestiune n-a făcut decât să-mi asculte sfaturile. Obstacolul în chestiune sunt eu şi de aceea, impresionat de aceste simptome de ofensivă concertată, îmi îngădui să mă strând într-o poziţie „arici“ din care să-ţi povestesc cele ce urmează, despre care te las să judeci singur.

+

Oamenii care vor să cumpere participarea statului la Banca Timişoarei nu s-au sfiit, în trecut, nu numai să facă rapoarte tendenţioase asupra situaţiei ei prin oamenii lor locali (altfel, se pare, oameni „bine“, dar fireşte „supuşi“ şefilor lor, ex: Necşea), ori prin oameni trimişi anume de la centru (Cioran), pe care Guvernatorul sau Ministrul Economiei Naţionale de atunci (Gl Potopeanu) le prezentase Mareşalului¹² care, potrivit temperamentului său, sărea în sus; dar au mers până acolo încât, după ce au impus statului în Consiliul de Miniştri – cu opunerea Ministerului Finanţelor, e drept – să treacă asupra Băncii Naţionale dreptul de vor al statului în adunarea generală (propunerea guvernatorului Ottulescu) – au făcut pe delegatul BNR în adunare să voteze împotriva formulei de conducere a Băncii Timişoarei convenită de BNR cu Ministerul de Finanţe şi aprobată de Mareşal şi să aleagă în fruntea băncii o conducere favorabilă vânzării ei către fraţii Beşa, menită înlesnirii trecerii acţiunilor statului asupra acestora.
M-am opus acestui lucru în scris şi Ceauşescu – care era pe atunci secretar general la românizare şi cu care lucram la asanarea băncii – ştie ce luptă s-a dat la Timişoara şi cum s-a casat de către stat adunarea generală, în urma raportului făcut de Ministerul Finanţelor către dl Mareşal, care a cerut chiar pedepsirea inspectorului de la BNR care a îndrăznit să facă acest lucru; pedepsire care, fireşte, a fost muşamalizată de cei care puseseră la cale lovitura. Stenogramele Consiliului de Miniştri, notele mele către Ministerul Finanţelor şi memoria dlui Ceauşescu pot confirma oricând aceste lucruri.
Cumpărătorii din conducerea BNR au înţeles atunci că nu-şi vor putea face, în această privinţă, mendrele, fără a trece peste mine şi s-au mai astâmpărat; nu însă fără ca chestiunea să reînvie, periodic, ori de câte ori Banca avea vreo dificultate de trecut.
Nemulţumite că nu au putut cumpăra Banca Timişoarei, elementele interesate din conducerea BNR au început să-i facă tot felul de mizerii cu scontul condus, din îmtâmplare, tocmai de administratorul dornic s-o cumpere: campanie de zvonuri defavorabile, descindere la bancă cu poliţia, ziua în amiaza mare pentru ridicarea acţiunilor statului, strângerea şurubului la reescont, etc., toate aceste mijloace prin care se poate crea rumoare – pe care le-am reauzit recent – care erau apoi înfăţişate Mareşalului ca rezultate nefavorabile de neîncredere publică, datorită faptului că acţiunile băncii erau în mâinile statului. Fireşte, pe faţă: n-aude, n-a vede! „Eu? Vai de mine!“
Am spus atunci şi repet şi astăzi poziţia mea de principiu în această chestiune: atâta vreme cât alături de atâtea greşeli făcute de legionari s-a întâmplat ca, prin efectul trecerii asupra statului a patrimoniului acestei mişcări, Banca Timişoarei să intre în patrimoniul public; regimul Mareşalului Antonescu nu trebuie să consimtă moralmente – chiar dacă principial, se consideră că nu e de dorit ca statul să posede acţiuni de bănci private – ca ea să iasă din acest patrimoniu. Cu atât mai mult cu cât e vorba de o întreprindere cheie, de care depinde, în mare măsură, românizarea vieţii economice a unei regiuni de graniţă, în care românii au de luptat greu pentru menţinerea lor socială şi economică.
Argumentul meu principal, în apărarea poziţiei statului în administrarea Băncii împotriva profitorilor care-i înfăţişau situaţia ca fiind catastrofală, a fost tocmai arătarea contradicţiei dintre această acţiune de denigrare şi poftă de cumpărare pornită din aceleaşi cercuri, contradicţie care demască urzeala. Am avut norocul să fiu ascultat, mai întâi de fostul ministru de Finanţe, Generalul Stoenescu, şi apoi, prin acesta, de Mareşal. Rezoluţiile din dosarul chestiunii aflat la Ministerul Finanţelor atesta acest lucru. Chestiunea a fost uitată...
Am dat, singur, lupta cu BNR, fiind hotărât să finanţez banca prin CAFA, dacă va fi nevoie, şi chiar să-i sporesc capitalul prin aceasta, spre a o face capabilă să facă faţă cererilor de restituire a depunerilor, crescute sub influenţa instigaţiei directe a depunătorilor de către scontul BNR – fără recurs la acest scont. Şi mă mândresc că în această luptă, pentru mine unică, sprijinul meu a izbutit să salveze banca dela prăpastia spre care o împingeau cei care voiau s-o cumpere de la lichidare.
După o scădere a depozitelor dela 120 la 40 milioane, simţindu-se că Banca e sprijinită de spete tari, depozitele au început să recrească la 60, 80, 100 şi până la circa 200 milioane lei. Am avut atunci bucuria să pot înfrunta pe Guvernator într-un Consiliu de Miniştri, în care avusese iar nefericita inspiraţie să vorbească de discreditul aruncat asupra Băncii prin faptul că acţiunile ei aparţin statului – cu rezultatele acestui pretins discredit, reflectat în cifrele ultimei balanţe a acestei bănci, care evidenţiau revirimentul favorabil.
În faţa acestei stări de lucruri, domnii de la BNR s-au astâmpărat, înţelegând că nu vor putea ajunge în stăpânirea acţiunilor decât trecând peste mine. Nu fără a pândi cea dintâi greşeală a mea şi nici fără a mă ameninţa cu alt prilej, în care se vorbea de o ofertă germană de cumpărare a Băncii (Cecropid) ce părea că ar conveni primului ministru, că voi fi ţinut personal răspunzător – vorbea dl Guvernator – dacă acţiunile refuzate a fi vândute fraţilor Beşa ar fi fost vândute nemţilor.
Pentru că primejdia de înstrăinare putea fi reală, faţă de nestabilitatea şi versatilitatea principială a regimurilor politice, am socotit chibzuit ca Banca Timişoarei, odată întremată, să sondeze discret BNR, care acum îi devenise favorabilă (se zicea, după eşec: „marota lui Mircea Vulcănescu“, care devenise un fel de „enfant terrible“, care trebuie menajat, nu ştiu bine de ce?) Creditul Industrial şi Banca Românească, în ce fel s-ar putea asigura românizarea definitivă a acestei bănci, în cazul în care ar fi triumfat în viitor teza că statul nu trebuie să fie bancher şi acţiunile ei trebuie să fie vândute altora.
În ce priveşte Banca Românească, cu toată înţelegerea arătată şi în acest caz de dl Cretzianu, nu s-a ajuns la nimic. Era şi firesc. Banca, având o sucursală locală, se înţelege că colaborarea nu ar fi dus decât la trecerea clientelei bune la sucursala acelei bănci şi concentrarea ciurucurilor la Banca Timişoarei.
Banca Naţională a fost de acord ca acţiunile să treacă „în administrarea“ Creditului Industrial de la CAFA pe baza legii acestuia - ceea ce însă nu era posibil mi se pare din cauză că legea acestuia nu permitea luarea în administrare decât pentru acţiunile „industriale“ ce aparţin statului.
S-a sondat deci cumpărarea unei părţi din acţiuni, sau sporirea de capital pe principiul că nici Statul, nici Creditul Industrial, nici BNR să nu facă singure majoritatea, ci numai statul cu Creditul ori toate la un loc. Nu ştiu de ce, lucrul nu a reuşit.
Paralel, s-a sondat BNR şi pentru ideea – sugerată cred de Banca Românească (?) – unei mari fuziuni cu Banca Albina şi Banca de Vest – spre a se crea o mare bancă provincială românească cu capital de mai multe sute de milioane, care proiect a apărut iarăşi prematur, deşi ideea cooncentrării părea că convine BNR.
Lucrurile au rămas în această situaţie, nu fără ca, din cand în când, să apară câte un nou pretendent cumpărător sau să reapară unul vechi, exploatându-se fiecare schimbare de situaţie spre a se sonda terenul în această direcţie; dovadă că poftele erau numai înstrunite de neizbândă dar că nu se renunţase...

+

Ceea ce am voit să fac cu această bancă (am schimbat tocul, căci cerneala din celălalt s-a isprăvit) a fost să profit de faptul că ea a trecut la stat, spre a realiza, în jurul ei, un fel de uniune sacră a tendinţelor româneşti din Banat, pentru acţiunea de românizare a provinciei.
Pe aceste consideraţii şi pe acelea trase din faptul că fiecare persoană desemnată reprezenta câte o asemenea tendinţă – şi fără altă cântărire decât reputaţia ce aveau printre localnici – au fost numiţi domnii Marta, Barău, Coste etc... şi apoi cooptat, dacă nu mă înşel, Grofşoreanu (un moment fusese vorba să fie cooptat şi domnul Butoarcă, şeful românilor din Banatul Sârbesc, sau părintele Adam Fiştea, preşedintele Astrei¹³ de acolo). Dl Cruceanu singur a rămas ca unul care făcuse românizarea băncii; nu fără a fi fost atacat...
Făcându-se acest lucru, s-a realizat acolo o situaţie analoagă aceleia aceleia ce exista înaintea „Unirii“, când, pe teren naţional şi economic, toate elementele vieţii locale conlucrau neînvrăjbite de politica de partid, la sprijinirea activităţii româneşti fără deosebire de culoare.
Ceea ce m-a preocupat în toată acţiunea mea a fost ca acolo să nu se facă numai bancă. Bancă făcea – şi bine - sucrusala Băncii Româneşti. Ceea ce n-a împiedicat-o însă să înstrăineze averi româneşti, dobândite pe piaţa locală, atunci când interesele financiare i-au impus-o (hotelul Traian, dacă nu mă înşel, trecut astăzi la străini). Nimeni nu i-o poate reproşa. E doar o bancă, supusă regulilor comerţului de bani, care cere lichidarea afacerilor nerentabile. Dar nici nu se putea uita faptul. Trebuia, evident, altceva.
Am voit ca Banca Timişoarei să facă acţiune românească prin mijlocirea Comerţului bancar. Aşa cum făcea Albina în Ardeal, până la Unire, „Banca Românească“ pe vremea lui Vintilă-Brătianu, hulita noastră CAFA, în vremea din urmă, mai mult decât ICR. Şi aşa cum cred că – bine condusă – ar trebui să facă şi BNR.
Ceea ce m-a preocupat în toată acţiunea mea e clar. Pentru aceasta, am constituit acel „buchet“ de conducători care reprezintă, după informaţiile mele, ceea ce Banatul mi s-a părut că are mai de „frunte“ din toate părerile, potrivit mentalităţii locale atât de sensibile cu precumpănirea interesului naţional asupra celui pur bancar.
Mi-ar părea nespus de rău ca sforţările mele care n-au avut nimic „etatist“ în ele (decât poate gândul că instituţia CAFĂ-i i-ar putea folosi uneori această bancă pentru operaţii ce n-ar fi putut face direct) ci numai preocuparea „naţională“ – de întărire a elementului românesc la o graniţă ameninţată, folosind împrejurări prielnice – să fie zădărnicite, fără intenţie, recunosc – tocmai de un prieten, atunci când am izbutit să le fac respectate de duşmani.
Ştiu că nu am dreptul să-ţi pretind nimic în această privinţă. Nu sunt, pentru tine, „copilul teribil“, a cărui „marotă“ se cere respectată, spre a evita încurcături. Ştiu prea bine cum gândeşti ca să n-o fac. Ceea ce am dreptul, ba chiar datoria, să fac, este să-ţi arăt limpede toate aceste lucruri, pentru ca mintea ta dreaptă să judece singură ce are de făcut şi să cumpănească dacă gândul meu are sau nu dreptate să fie tulburat de coincidenţele nenorocite care-mi par a da la iveală urzelile celor care dincolo de cele mai curate intenţii stau la pândă şi pe care le regăsesc, cu aerul lor familiar, dincolo de informaţiile – poate inocente- ale dl Cazacu.
Cerându-ţi scuze pentru timpul ce ţi-am răpit, te rog să primeşti asigurarea aceleiaşi vechi prietenii.
Mircea Vulcănescu
12 februarie 1943 noaptea

3. Al. Neagu către Mircea Vulcănescu (nedatat).
Despre Banca Timişoara.

Dragă Mircea,
Ştiu prea bine ce înseamnă să-ţi fi concentrat sforţările pentru împlinirea unei idei pe care ai frământat-o îndelung pentru a nu-ţi răspunde, din capul locului că în orice caz nu aş face nimic în privinţa Băncii Timişoara care nu ar avea aprobarea ta deplină, nu formală ci de credinţă că ceea ce se face este bine.
Să-mi dai voie ca la rândul meu să te conving că se poate ca informaţiile aduse de Cazacu să fie nepotrivite dar de buna lui credinţă nu trebuie să te îndoieşti căci ţi-o afirmă un om care l-a practicat ca subaltern şi care a găsit permanent şi cu riscuri pentru Cazacu posibilitatea de a apăra patrimoniul BNR contra asalturilor interesate care i se dădeau în vremea conversiunii.
Dimpotrivă, Cazacu mi-a dat părerea că nu trebuie să iau în seamă informaţiile primite de la P., care tindeau la înlocuirea întregului consiliu pe motive de lipsă de obiectivitate în administrarea B.T. În ceea ce priveşte propunerea [lui] Beşu în consiliu, din punctul de vedere al lui Cazacu lucrul este logic, întrucât este un bun şi bogat industriaş, iar punctul nostru de vedere Cazacu nu-l cunoaşte. De aceea nici nu a schiţat un gest de insistenţă astfel încât, pe această chestiune, fi liniştit.
În ceea ce priveşte mărirea capitalului cred că ideea în sine nu poate fi decât bună. În ceea ce priveşte repartiţia noilor acţiuni, eu (...) exclusiv sub unghiul sub care privim şi repartiţia vechilor acţiuni. Deci gândeşte-te tu şi hotărăşte, meninţinem sau nu repartiţia actuală. Dacă nu, cui propunem să intre. Candidaţii posibili îi cunoşti.
Dacă m-am ocupat de această problemă de repartiţie, este exclusiv fiindcă de la început tu mi-ai spus că eşti de acord să treacă total sau în parte asupra C[reditului]. Ind[ustrial]. Dacă reflectând crezi că lucrul este inoportun renunţăm.
Un singur lucru îl supun judecăţii tale. Întrucât actele noastre ne interesează şi după ce nu vom mai fi în posturile noastre, nu trebuie să ne gândim să întărim acţiunea românească a B.T. dându-i un proprietar din mâinile căruia acţiunile să fie smulse mai cu greu?
Cu toată iritaţiunea mea actuală faţă de Finţescu şi deşi ştiu că nu s-a putut face la Creditul Industrial reforma pe care am dorit-o, am impresia că va fi mai greu să i se reia (?) acţiunile decât s-ar putea face de la stat, când nu vom mai fi noi. Este un lucru la care să te gândeşti ştiind dinainte că sunt de acord cu ce vei hotărî.
În ceea ce priveşte consiliul, este evident că am fost indus în eroare (...) de unde ai şi văzut reacţiunea în ce priveşte pe Marta, etc... Crezi că şi ceilalţi doi sunt calificaţi – să-i păstrăm.
Fiind două locuri libere putem desemna pe Flaviu (?) cu o legătură în Bucureşti şi pe Ciobanu, pentru a nu da impresia lui P. că l-am refuzat cu totul, ceea ce i-ar atinge prestigiul lucru la care, pentru toate ideile şi sentimentele noastre faţă de oştire, nu ar trebui să contribuim.
În fine, o ultimă problemă, cea a lui Veverca. Cred că pentru liniş­tea acestei ţări şi până a trece încă anii nu este oportun să se încredinţeze posturi de conducere de acţiune românească unuia dintre acei a cărui disidenţă a creat situaţia îngrozitoare în care ne aflăm de câţiva ani. Aci, abstracţie făcând chiar judecata mea asupra omului, cred că avem datoria să înlăturăm echivocul pe care îl întreţine prezenţa lui Veverca.
Sunt desigur cu totul de acord să-i găsim o întrebuinţare şi te rog mult să mă înţelegi şi să crezi că destituirea lui Budeu, spre pildă, a fost o suferinţă subiectivă, căci nu am făcut niciodată niciun rău nimănui.
Dar cu aceeaşi credinţă cu care am simţit amândoi că este o problemă de autoritate să i se aplice o sancţiune, găsesc că este un act de cuminţenie naţională să încredinţăm conducerea B.T. unui alt om decât legionar. Cred că mi-am lămurit gândul şi că vei simţi că nu-mi trece prin gând să fac vreun act care nu ar avea întreaga ta aprobare...?
Cu veche prietenie şi admiraţie, rămân al tău, Al. Neagu

4. Mircea Vulcănescu către Al. Neagu (nedatat).
Note autobiografice.

Dragă Andi,
Discuţia de azi dimineaţă m-a convins – după mai mul timp de ezitare – că lucrul cel mai bun de făcut, pentru mine, este să te rog să dai curs cererii alăturate.
Îmi îngădui să recapitulez situaţia.
Am intrat, precum ştii, într-un guvern militar, a doua zi după rebeliune, chemat la telefon din partea Mareşalului Antonescu – pe care nu-l văzusem decât odată în viaţă – la ceasurile 4 dimineaţa şi după un vis urât, într-o vreme în care toţi dădeau din colţ în colţ şi-n care ţara era la un pas de prăpastie, ascultând ceea ce mi s-a părut a fi mai curând un ordin de chemare militar decât un decret de promovare în viaţa publică. Mi s-a spus atunci că salvarea patriei cere suspendarea oricărei activităţi politice.
Am rămas mai târziu, în acelaşi guvern militar, după izbucnirea unui război pe care ţara l-a început alături de „Noua ordine europeană“, împotriva Rusiei Sovietice, pentru redobândirea graniţelor etnice pierdute cu un an mai devreme; ci nu într-un guvern politic, care poate nici nu mi-ar fi încredinţat vreo demnitate şi căruia poate că nici eu nu i-aş fi dat concursul meu (dovadă refuzul pe care l-am dat lui Cancicov¹⁴ când mi-a cerut să-i fiu subsecretar de stat la Industrie în noiembrie 1940).
Nu am cerut niciodată, nimic, nimănui şi consider drept cea mai mare mândrie a vieţii mele, faptul de a fi făcut parte din guvernul care, la 21 iunie 1941, a spălat o parte a ruşinii din vara anului 1940. Oricare ar fi consecinţele.
Nu sunt un om de partid. Am fost, personal , şi înţeleg să rămân ce-am fost: un naţionalist creştin, situat foarte la dreapta politică şi relativ la stânga socială. Sunt, cu alte cuvinte, mai curând demo-fil decât democrat şi am mai multă simpatie pentru persoana lăuntrică a omului decât respect pentru demnitatea lui. Consider proprietatea o obligaţie – ca un dar de la Dumnezeu, pe care trebuie să-l justifici, la fel cu talentul, prin rodul lui – mai curând decât un drept sacrosant care să îngăduie omului să-l ascundă în pământ.
De aceea, socotesc burghezia care-şi face din „respectul pentru persoane şi pentru proprietate“ un cult – nu ca pe un lucru bun în sine, ci ca pe un bun condiţionat de rodul ei – putând deveni uneori, când le preface fetişizat, în preudecăţi opresive, o adevărată primejdie spirituală (ce e „filistinismul“ altceva decât burghezia în această ipostază a ei sinistră?).
Format într-o vreme care credea în libertăţi, dar care le-a călcat singură-n picioare, proclamând în primul ceas greu legea marţială (eram de 13 ani când înfiinţarea „stării de asediu“, m-a trezit din vis, lăsându-mă pentru întâia oară perplex în faţa minciunii pioase a doctrinei celor care mă crescuseră!) – am ajuns să privesc realist (cu Hobbes) temeiurile adevărate ale convieţuirii umane şi autoritar (cu Bonald¹⁵, Maurras¹⁶ şi Joseph de Maistre¹⁷) fundamentele aşezării de stat. Şi tot aşa, am ajuns să judec, cu un surâs, alături de Nietzsche, pretenţiile celor care proclamă idealuri pentru alţii şi jertfesc omul concret pentru ceea ce li se pare a fi „demn“ ori „drept“.
Kantianul dicton „fiat justitia, pereat mundus“ şi idealismul în genere mi-au apărut – cu cât am gândit mai mult asupra lor – patronii tuturor ipocriziilor. Şi, subconştientul ajutând, chiar şi al celor care se cred sinceri; ceea ce mi s-a părut tragic. Am devenit cu alte cuvinte realist şi mi-am rezervat aşteptarea „cerului şi pământului nou“ dela prefacerea lăuntrică întru cele de dincolo, mulţumindu-mă să mă trudesc să faci aici „putinţel bine“ fără certitudinea de a izbuti.
Unii din prietenii tăi, pe care-i văd astăzi manifestând credinţe filo-democratice (nu vorbesc de Mircea Durma¹⁸ care a fost totdeauna democrat) îmi amintesc desigur, încă, încercările noastre de acum cinci şase ani de a întemeia împreună – Rene Râmniceanu¹⁹, Dan Botta²⁰, Valentin Georgescu, Victor Papacostea, Ştefan Băbeanu şi alţii – o grupare orientată la dreapta, tradiţionalistă şi reacţionară care să nu fie nici teroristă, nici supusă străinilor. Crede-mă că plănuind-o nici nu m-am jucat şi nici n-am cedat unor sugestii oportuniste, aşa cum s-o fi uitat odată cu întoarcerea roţii lumii.
Nu sunt însă nici fanatic, nici exclusivist, şi pozţia mea spirituală creştinească m-a făcut să consider totdeauna politica drept o activitate de mâna a doua – fapt care m-a despărţit de spiritul partizan şi m-a făcut să prefer valoarea unui suflet omenesc etichetei cu care se prezintă. Aşa am înţeles totalitarismul, ca Maurras, în sensul de „Tout ce qui est national est notre“, iar nu ca veleitate a părţii de a se substitui totului. Consider poziţia spiritului dialectică faţă de societate. Adică îl văd individualist şi protestatar în faţa oricărei opresiuni totalitare care confundă rânduiala de aici cu absolutul; dar îl văd aspirând totalitar la contopirea în unitatea ideală a conştiinţelor, la „unirea în cuget şi simţiri“ a comunităţii în faţa oricărei fragmentări partizane a societăţii democratice ori izolării în sine a personalităţii. Asta e, după mine, tragedia spiritului în lume, de a fi pururi neadormit!
Sunt tradiţionalist, în sensul că mi-e drag şi mă simt la larg în felul de a fi al neamului meu pe care-l consider, într-un fel, un absolut şi faţă de care m-am socotit totdeauna mai puţin un pedagog în stare să-l înveţe decât un ucenic, în situaţia de a primi de la el regula ancestrală proprie de purtare; dacă nu fără greş, dar în orice caz, statisticeşte, cea mai fericită expresie a formulei de echilibru formată de veacuri de încercări reuşite în împreurările de viaţă proprii.
Socotesc, de aceea, pe ţăranul român, un tip de om tot atât de închegat ca aristocratul englez ori burghezul francez şi tot atât de vrednic de cinstire chiar – şi mai ales – atunci când nu ştie carte, şi am pentru el o admiraţie şi un respect pe care nu le am pentru burghezia românească, clasă ce mi se pare inexistentă ca „facies spiritual“ propriu, de când s-a rupt de pământ, şi care e cotropită din toate părţile şi, când te aştepţi mai puţin, de mahalaua în care stă principala ispită de ieşire din sine, de pierdere (metafizică), prin înstrăinare imitativă, a sufletului românesc, dar, în care zac, totuşi, tocmai de aceia, germenii cei mai dinamici de prefacere a societăţii româneşti.
Sunt imperialist în măsura în care cred că tot ce e viu manifestă veleitatea de a preface tot ce se întâlneşte în jur, în ceva la fel cu sine, de a arăta şi altora ce a primit de la Dumnezeu, şi cine renunţă la aceasta e sortit a muri. Dar nu sunt imperialist pentru asupriri, ci pentru biruinţă românească, triumfătoare pe dinlăuntru, care cucereşte fără a silui. Nu înseamnă oare, pe româneşte, „cuceritor“ tocmai: vrednic de admiraţie şi de iubire?
„Imperialismul“ meu are, deci, mai mult un caracter axiologic decât un caracter politic. El se aplică lumii valorilor altor neamuri, ci nu stăpânirii lor şi înseamnă pentru mine dreptul şi pretenţia de a judeca totdeauna pe străini cu criteriile noastre; iar nu a le împrumuta perspective pentru a ne măsura pe noi.
Sunt, în sfârşit, credincios, în sensul că cred în Dumnezeu. Ceea ce nu mă împiedică să-mi fac datoria, aş zice oarecum ritual, liturgic, aşa cum şi-o face şi ţăranul pe a lui, chiar independent de rezultate. Fiindcă cred că stăpânirea lumii e în mâna lui Dumnezeu şi că, deci, el are de hotărât, în ultima instanţă, ce trebuie să se aleagă din roadele gândurilor şi muncii noastre. De aceea toată truda mea e să-mi ţin sufletul deschis, spre a afla ce se aşteaptă de la purtarea mea (lucru foarte greu, crede-mă, de deosebit, între imboldurile inspiraţiilor proprii ori a celor drăceşti) ci nu să-mi fac voia mea. Şi tot de aceea, nu deznădăjduiesc chiar când văd că am trudit în zadar. Îmi zic ca a vrut El altfel, cu alte cuvinte că nu am fost „în real“ şi că el ştie mai bine ce trebuie. „Iar cel care va răbda până la sfârşit“, vorba Apocalipsei, „va birui“ şi va fi mântuit.
Cum însă acest suspin după Dumnezeu e un lucru de orientare lăuntrică, cred că nu m-ai auzit niciodată impunând altora să lucreze după „inspiraţiunea“ mea. Am socotit totdeauna, dimpotrivă, că judecata şi raţiunea ne-au fost date de Dumnezeu pentru a le folosi şi de aceea, pe ele şi numai pe ele am încercat să mă întemeiez, spre a arăta altora de ce un lucru trebuie preferat faţă de altul. Rugăciunea nu mi-a oprit deci perspicacitatea şi conştiinţa că toate sunt în mâinile Lui, nu m-a împiedicat să-mi fac socotelile şi nici să încerc să pătrund cât mai adânc în combinaţiile şi în intenţiile celor cu care am avut de-a face.
Cu aceste idei şi convingeri am venit lângă Mareşal atunci când i-am ascultat chemarea. Şi tot pentru ele continui să mărturisesc şi acum.
După ce ai venit în fruntea Ministerului, anul trecut, şi mi-ai cerut să rămân mai departe, măcar o vreme, lângă tine, am încercat timp de un an să-ţi adigur, fără nicio rezervă, toată colaborarea mea tehnică şi toată prietenia mea de care cred că nu ai avut vreodată a te plânge. Deşi n-am socotit că structura şi orientarea guvernării s-au schimbat prin venirea ta, ştiind că eşti om cu temperament şi cu păreri politice personale, am fost în tot acest timp omul cel mai discret în discuţiile de această natură – mărginindu-mă să-ţi semnalez, ori de câte ori mă întrebai, ce gândeam în legătură cu perspectivele politice ale problemelor noastre ministeriale.
Ai fost, în acest timp, tot atât de discret şi de prietenos faţă de mine şi acest fapt a făcut posibilă o colaborare de generaţie, faţă de care nu am nimic să-ţi reproşez. Ba dimpotrivă.
În ce mă priveşte, am făcut aceasta nu numai din prietenie pentru tine, înţelegând şi apreciind toate motivele pentru care mi-ai cerut să rămân; dar şi pentru că ţara, fiind în război, am socotit că peste orice deosebiri de convingeri, ori solidarităţi de generaţii, acţiunea noastră n-avea să tindă spre alt scop decât acela de a-i asigura mijloacele de a se bate, cu maximum de succes.
Dacă în atitudinile mele politice din timpul guvernării m-ai aflat totdeauna mai moderat decât te aşteptai, lucrul nu s-a datorat, precum ştii, niciunei orientări politice de centru şi nici aderenţei mele la vreunul din vechile regimuri, ci numai convingerilor mele realiste după care un organism convalescent cum era ţara românească după 1940, supus efortului, prin el însuşi istovitor, al unui război lung, trebuie ferit de orice tensiune inutilă.
De aceea m-ai găsit alături de tine în politica de menajare a Băncii Naţionale; ci nu pentru vreun respect fetişist pentru viţelul de aur.
Dar tot de aceea n-am mers pe acest drum – la fel cu tine de altfel – decât până acolo unde am socotit că respectul tabieturilor acestui viţel ar putea fi de natură să compromită interesele neamului.
Şi tot de aceea m-ai aflat dispreţuind aşezarea mea comodă şi prematură – pe care, generos, mi-o oferiseşi – printre viţeii din templu. (Acum, că am scris acest cuvânt, socotesc că e prea aspru pentru unii oameni cumsecade dintre ei. Dar îl las, pentru că prea face bine pentru ceilalţi!).
Spre deosebire de tine am ţinut însă şi ţin încă la militari mai mult decât la bancheri, ale căror metode, dac-ar fi fost într-adevăr salutare pentru lume, ar fi adus desigur mai mult folos în anii în care au stăpânit-o împotriva celorlalţi. Ce-au făcut însă cu stăpânirea lor? Am ţinut la militari nu numai prin deprinderea proverbului care face din ban ochiul dracului şi din sabie, unealta dreptăţii (chiar dacă oarbă!); dar mai ales pentru că, pe deasupra clasei pe care o reprezintă, mi s-a părut că văd în ei ţara întreagă şi, în ea, funcţiunea specific naţională, chezaşul unirii, peste orice fel de deosebiri, a celor legaţi de soartă.
N-am, din aceşti aproape trei ani de guvernare, decât un singur regret pe care-l voi purta nemângâiat în suflet toată viaţa: acela de a nu mă fi bătut la Stalingrad, cu divizia 20-a, din care am făcut parte, împărtăşind soarta bună sau rea a celor la fel cu mine.
Pe măsură însă ce preocupările tale tehnice devin totmai dominate de convingerile tale politice, respectabile recunosc, ca orice lucru gândit, dar parţiale; sacrificând metoda realistă de rezolvare a problemelor folosită la început, ideologiei – constat că această colaborare devine tot mai greu de dus la capăt pentru mine.
Astfel, m-am aflat, în ultimele săptămâni, în divergenţă cu tine pe o mulţime de chestiuni: şi asupra politicii de vânzări a participaţiunilor statului la întreprinderile economice şi asupra condiţiilor optime de asigurare a acestei participări (de pildă: cadrul general în care ar fi trebuit rezolvată chestiunea Malaxa şi altele asemănătoare, care pentru mine nu era decât acela al naţionalizării industriei grele, cel mult în forma unui vast holding paritar între stat şi particulari) şi în chestia rentelor CNR şi în aceea a regularizării operaţiunilor efectuate din donaţiile fără destinaţie precisă şi în chestiunea politicii datoriei publice (unde pentru întâia oară în şase ani am văzut contestate chiar principiile orientării din care, în ce mă priveşte, îmi făceam şi îmi fac încă, meritul principal al carierei mele în serviciul statului) şi, acum în urmă, în chestiunea reformei organizaţiei funcţionăreşti şi a aparatului de stat.
Toate aceste deosebiri purced din aceeaşi origine: legarea tot mai mare a soluţiilor tehnice pe care le cauţi de un conţinut politic pe care nu-l împărtăşesc şi care e străin temeiurilor pe care am colaborat până acum. Am ajuns astfel să mă tem, ori de câte ori am de spus ceva într-o chestiune, să nu-ţi fac vreun neajuns, expunând verbal sau scris, păreri potrivnice acelora ce decurg din convingerile tale – fapt care repugnă şi lealităţii mele şi ideei pe care o am asupra condiţiilor de colaborare dintre un ministru şi subsecretarul lui de stat.
Sunt, într-adevăr, în această situaţie ciudată de a fi nevoit să ascult şi să tac, chiar dacă am o altă convingere, întrucât, pe de o parte, în drept, lucrez pe răspunderea ta politică; iar pe de alta, nu mă pot pune, în fapt, în situaţia de a te contrazice în public, cu toate că dacă aş fi făcut-o uneori, aş fi împiedicat unele greşeli (poate) pe care ai avut lealitatea să le recunoşti pe urmă (de pildă, fixarea unui preţ prea mare de grâu în acest an). Ai constatat, deci, că tac şi aceasta te va fi făcut să-ţi închipui că-ţi dau dreptate! Nicidecum. Ori de câte ori m-ai întrebat ce cred, ţi-am răspuns, între patru ochi, limpede.
Nevoind să te stânjenesc în acţiunea ta, dar neputând nici să ma asociez din toată inima la măsuri pe care nu le împărtăşesc şi nevoind nici să rămân în situaţia de a primi în discuţii publice mustrări de la înălţimea unui amvon de la care autodisciplina mă împiedică să le relev, cu toate că privesc exclusiv viaţa mea personală, pentru care nu am de dat seamă nimănui, neavând legături cu nicio chestiune de serviciu: faptul că-mi plac versurile, muzica, ori filosofia! – nu-mi rămâne decât să trag consecinţele.

5. Mircea Vulcănescu către Al. Neagu (30.11.1943).
Scrisoarea de demisie.

Domniei sale domnului Alexandru Neagu, Ministrul Finanţelor
Domnule Ministru,
Subsemnatul, Ministru subsecretar de stat pe lângă Departamentul Finanţelor, am onoarea a vă pune la dispoziţie demisia mea din această demnitate, cu rugămintea de a o supune domnului Mareşal Conducător al Statului.
Mulţumindu-vă pentru încrederea arătată, vă rog să primiţi, domnule ministru, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
Mircea Vulcănescu
30 noiembrie 1943

NOTE

IONUŢ BUTOI – Doctor în sociologie, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București.

 sus