Dezbateri

 Peter Schöttler sau un posibil răspuns la întrebarea:
ce se mai poate spune nou despre ceva despre care „se știe” totul?
Realism știinţific, „canonizare” și demitizare
 

IONUŢ BUTOI
[The University of Bucharest]

Abstract:
In this article I lay down the conviction that one can never say „everything is known” about a classic author or cultural movement which, by his magnitude, sometimes founding intellectual or learning/school currents, becomes „canonized” in the pantheon of an „mythical” culture. And, subsequently, one could actually express this „something new” without resorting to the easy and rather problematic method of „deconstruction”, by recourse to the scientific realism of the methods of social history. German historian Peter Schöttler’s research is an argument to this effect.

Keywords: social history; deconstruction; interwar sociology; interwar history

Viaţa şi opera sau doar opera? La orele de literatură din liceu ni se atrăgea atenţia că analiza textului literar sau importanţa acestuia nu are legătură cu viaţa autorului său. Informaţiile biografice rămâneau un detaliu, anecdotic, deseori umbrind, prin micimile sale, măreţia edificiului literar construit fără greş. Autorul devenea o figură dezîntrupată, platonică, textul o abstracţiune inteligibilă doar prin criterii formale. Niciodată nu am înţeles noima unei astfel de reguli. Mă pasionau tocmai acele „detalii biografice“ şi găseam drept interesanţi tocmai acei autori a căror viaţa se reflecta, într-o manieră sau alta, şi în creaţiile lor literare. Textele deveneau mult mai vii, mai pline de semnificaţie, odată puse într-un context dinamic ce ţinea de istoria personală a cuiva dar şi de istoria unei societăţi anume. Dar nu despre literatură şi nici despre istoria literaturii este vorba în acest articol, ci despre cum se poate face istoria socială a unui autor şi a operei sale. Nu doar analiză de conţinut a unui text, nu doar biografie a unei personalităţi, ci o plasare a unui text/autor/organizaţie în condiţiile personale, sociale şi istorice ce au marcat producţia sa. Este o problemă legată direct de preocupările mele legate de Mircea Vulcănescu, unul din cei mai importanţi membri ai Şcolii Monografice, precum şi ale „găştii gustiste“¹ din care fac parte: care sunt metodele cele mai potrivite de cercetare, dintr-o perspectivă proprie istoriei sociale, a Şcolii Sociologice de la Bucureşti fondate de Dimitrie Gusti şi a protagoniştilor săi? Câteva indicii inspiratoare pe care le voi prezenta în textul de faţă am regăsit în câteva articole ale istoricului german Peter Schöttler.

Explicaţia interesului faţă de articolele unui istoric până acum necunoscut publicului românesc este simplă: Petter Schöttler este unul din puţinii autori occidentali care au scris pe marginea Congresului Internaţional de Sociologie de la Bucureşti din 1939², congres care ajunsese într-un stadiu avansat al organizării însă care nu a mai avut loc din cauza degradării intense a relaţiilor internaţionale. Evocat într-un articol semnat de Zoltán Rostás³, studiul lui Schöttler aduce informaţii esenţiale despre „culisele“ acestui congres şi mizele sale în care tezele sociologiilor erau subîntinse de tensiunile geopolitice. Mai exact, Congresul de la Bucureşti, din prilej de confirmare a sociologiei monografice româneşti, era în pericol să devină o platformă de afirmare internaţională pentru sociologia germană ideologizată în spirit nazist. Pentru a contracara ponderea şi greutatea participanţilor germani, îndeosebi a teoriilor lui Gunther Ipsen ce justificau „sociologic“ politica nazistă a „spaţiului vital“⁴, Dimitrie Gusti îl invită la Congres pe cunoscutul istoric francez Marc Bloch care, în ciuda contextului internaţional tot mai tulbure (subliniat în mesajul de confirmare transmis lui Gusti⁵) şi a perspectivei unei confruntări dure cu proepinenţii germani, îşi anunţă şi el participarea. Textul pregătit de Bloch pentru Congres, intitulat „Tipuri de structură socială în viaţa rurală franceză“⁶, conţinea o metodă de sociologie istorică rurală cu totul opusă celei germane, subliniind diversitatea formelor de organizare rurală franceze şi afirmând următoarele: „a vorbi despre ţăranul francez la singular ar fi echivalent cu folosirea unui cuvânt lipsit de conţinut. Despre ţărani trebuie să se vorbească (sbl.m.).“⁷ Consider că invitarea lui Bloch la Congres nu se explică doar printr-o gândire tactică⁸ a lui Gusti prin care căuta o poziţionare de „mijloc“, cumva neutră, între desantul german şi istoricul pozitivist de origine evreiască, ci şi printr-o anume asemănare de familie cu istoricul francez, chiar dacă o familie foarte largă: preocupările comune asupra raporturilor dintre sociologie şi istorie şi asupra metodelor ştiinţelor sociale în general. Într-adevăr, Bloch este cunoscut, în primul rând, ca istoric, însă unul deschizător de drumuri şi iniţiator, printre alţii, a noilor metode tipice pentru istoria socială. Rezumând (cu riscul superficialităţii), obiectul istoriei nu mai este evenimentul sau personalitatea, ci societatea, care este aproximată inclusiv prin metode de măsurare şi de statistică. O abordare care nu avea cum să nu atragă atenţia lui Gusti, preocupat de natura socială a investigaţiei istorice: „diferenţa între faptele istorice şi simple fapte ale trecutului este socialul“.⁹ Sau, cum spune în acelaşi loc: „evenimentul istoric este un element social, chiar dacă este exprimat printr-un singur individ, căci pentru a fi istoric el trebuie să se răspândească într-un cerc din ce în ce mai larg de indivizi şi să-şi asume, astfel, un caracter de conştiinţă colectivă, sub aspectele: de limbă, obicei, tradiţie, instituţii.“¹⁰ În fine, Gusti concluzionează astfel asupra raportului între sociologie şi istorie: „istoria e o sociologie regresivă, sociologia este o istorie progresivă“.¹¹ Deloc întâmplător, unul din cei mai importanţi lideri ai Şcolii Gustiene, H.H. Stahl, este practic iniţiatorul sociologiei istorice româneşti prin cercetările sale asupra formelor de obşte sătească şi a formulat problema satului românesc, ani mai târziu, în conversaţiile sale cu Zoltán Rostás, în termeni similari cu ai lui Bloch: „în realitate, este o varietate extraordinară, de la om la om, de la sat la sat, sunt cu totul alte viziuni asupra lumii. (...) nu există un sat românesc, există multiple forme de sate româneşti.“¹² Cu siguranţă, este nevoie de cercetări viitoare care să aprofundeze contextul preconizatului Congres Internaţional de la Bucureşti din 1939 şi înrudirile sau raporturile pe care sociologia românească le întreţinea, fie instituţional, fie prin reţelele legăturilor persoanale, fie conceptual, cu sociologiile franceză, germană dar şi americană sau din vecinătatea României. Acum revin însă la alte idei relevante pe care cercetările lui Peter Schöttler ni le fac disponibile.

Interesul istoricului german Schöttler faţă de Congresul de la Bucureşti este, de fapt, indirect, subiectul preocupărilor sale fiind Marc Bloch. Un subiect de cercetare deloc uşor de abordat, aşa cum arată Schöttler într-o contribuţie relativ recentă¹³ din cadrul simpozionului „Marc Bloch et les crises du savoir“ organizat de institutul Max Planck. Greutatea principală rezidă tocmai în statutul de autor fundamental al lui Bloch, dar şi de caracterul de text recept pe care îl au scrierile sale. „Niciun alt autor nu este citat astăzi atât de des în ştiinţele umane şi istorice, atât în Franţa cât şi în întreaga lume“, arată Schöttler.¹⁴ În plus, Marc Bloch este o figură mitizată şi din cauza sfârşitului său: membru al rezistenţei franceze pe timpul ocupaţiei naziste cu preţul propriei sale vieţi. Aşadar, un istoric erou, figură martirică a rezistenţei anti-naziste, ingrediente suficiente pentru a-l „canoniza“ în unele spaţii academice ca cel american.¹⁵ În asemenea condiţii, provocarea este următoarea: ce mai poţi spune nou despre un astfel de „monument“ despre care există percepţia că se ştie şi s-a scris tot, ale cărui scrieri sunt hiper-citate (şi decontextualizate, totodată), a cărui biografie este aproape de romanţare sau chiar ficţiune? Tot atâtea probleme pe care le regăsim, cu uşurinţă, şi în contextul intelectual românesc.

Răspunsul la această provocare, conform lui Schöttler, este o istorie totală¹⁶ a lui Marc Bloch, în termeni aproape literali: o istorie în care tot ce ţine de personaj, operă, travaliu creativ, mediu social, mediu conceptual, istorie contemporană, devine relevant pentru că situează în context producţiile ştiinţifice devenite, altfel, canonice. Prin acest demers, atenţionează istoricul german, nu se urmăreşte redarea „adevăratului“ Marc Bloch, ci a unui Marc Bloch „real“: „nu este vorba, aşadar, de o pledoarie pentru un realism naiv al reînvierii, ci de o abordare critică bazată pe toate (sbl.m.) materialele disponibile, spre deosebire de prezentările eseiste, adică ficţionale, care deseori nici măcar nu pretind că sunt verificabile.“¹⁷ Adică o revizuire riguros ştiinţifică a arhivei Bloch, care nu se limitează la textele sale manuscrise, la aşa-numitele „originale“, la variantele de redactare lăsate la o parte după stabilirea textului final, sau la textele inedite, şi nici măcar la corespondenţă. O asemenea abordare totală ia în calcul orice urmă identificabilă lăsată de Bloch, ceea ce înseamnă luarea în calcul a fişelor de lectură, sublinierile sau adnotări de pe cărţile din biblioteca sa.¹⁸ Prin această metodă, pe cât posibil, se urmăreşte identificarea palimpsestelor unui text precum şi geneza intelectuală, sursele sale implicite, contextul de preocupări în care gândirea autorului a elaborat respectivele idei sau concepte. Demersul este important nu doar pentru că situează în context o anume scriere, ci şi pentru că astfel se pot aduce clarificări unor concepte ambigue, greu de înţeles doar prin raportare la ediţia consacrată, sau a unor idei neclare încă emise de autor. Mai departe, o istorie totală presupune o abordare largă ce se interesează de tot ce e relevant din mediul istoric şi cultural în care a trăit subiectul cercetării. Aşa se explică faptul că lucrările simpozionului dedicat lui Marc Bloch au ca temă nu un text anume al acestuia, sau o temă istoriografică propriu-zisă a acestuia, ci o anume „schimbare de «atmosferă mental㻓 (expresia îi aparţine lui Bloch) care s-a făcut resimţită în ştiinţele naturale şi sociale în perioada interbelică şi pe fondul căruia istoricul francez şi-a elaborat propriia sa gândire asupra ştiinţificităţii istoriei.¹⁹ Prin urmare, o asemenea tematică nu este restrânsă doar la contribuţii ce aparţin specialiştilor în Marc Bloch, ci este cât mai cuprinzătoare şi pluridisciplinară, adunând „experţi în diferite contexte ştiinţifice şi filosofice în care autorul a evoluat şi faţă de care a reacţionat“.²⁰ Aşa se face că volumul simpozionului conţine, printre altele care investighează teme istoriografice, şi studii despre „Fotografie, cinema şi ştiinţele culturii în anii 1930“ sau pe tema „Criza fizicii“.

Într-un articol la fel de interesant dedicat unui alt mare istoric francez, Fernand Braudel²¹, Peter Schöttler explorează legătura între concepţia istoriografică a „duratei lungi“ şi faptul că istoricul francez a redactat marea sa operă despre lumea mediteraneană în lungii ani de captivitate petrecuţi într-unul din lagărele germane de prizonieri de război. Braudel însuşi mărturiseşte că dacă ar fi scris cartea la Paris ar fi arătat cu totul altfel.²² Este această perspectivă o formă de evadare din lagăr, prilej existenţial de a căuta o explicaţie pentru precipitarea evenimenţială aparent absurdă prin recursul la structurile profunde ale societăţii, sau o simplă poveste lansată de istoricul francez pentru a-şi învălui teza în mit? Şi, într-adevăr, Peter Schöttler demonstrează că lagărele pentru ofiţeri în care a trăit Braudel erau organizate în aşa fel încât permiteau încropirea unor cursuri academice ţinute de prizonieri, precum şi posibilitatea de a consulta bibliografie din bibliotecile germane din regiune, ceea ce dă o explicaţie, printre altele, a faptului că scrierea Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, în prima ediţie (1949), are numeroase trimiteri de subsol la surse istorice germane. Mai mult, Braudel a scris şi alte texte în captivitate, care demonstrează că principalele sale teme istoriografice (critica istoriei evenimenţiale, a biografiei sau a „istoriei mici“, în favoarea „marii istorii“ de profunzime²³) erau deja în facere în perioada prizonieratului. Demonstraţia indirectă a genezei Mediteranei în captivitate este necesară pentru că manuscrisele originale au fost distruse de istoricul francez şi singurul caiet care a supravieţuit este inaccesibil din cauza restricţiilor puse de urmaşii acestuia.

Avem de-a face, prin urmare, cu o istorie socială a istoriei sociale a cărei metodă încerc să o aproximez sumar în câteva întrebări - general valabile, de altfel pentru orice ştiinţă socială, nu doar pentru istorie sau sociologie:

Care sunt condiţiile sociale de producţie ale unui text ştiinţific? Care sunt acele împrejurări personale, contexte istorice, contexte conceptuale, condiţii socio-culturale în care un text a fost elaborat şi în ce lumină ne apare textul studiat după această investigaţie?

Care este lumea socială sau, mai degrabă, care sunt lumile sociale în care autorul a trăit, acţionat, gândit, scris? Care au fost mediile sociale în care se „învârtea“, legăturile cu lumea academică sau cu cei din acelaţi „front“ intelectual, relaţiile instituţionale sau personale cu alţi actori relevanţi? Ce semnificaţie aveau, în acele lumi sociale, termenii dezbaterilor ştiinţifice în care autorul se regăseşte?

Care este istoria palimpsestului ce a stat la baza textului „recept“? Ce indicii de arhivă ne sunt la dispoziţie pentru a reda cât mai realist sensul conceptelor folosite de autor, filiaţia ideilor, legăturile logice, înrudirile de „familie“?

Realismul ştiinţific propus de Peter Schöttler şi pus în practică în cercetări asupra unor figuri mitizate ale istoriei ca Marc Bloch sau Fernand Braudel este cu atât mai relevant pentru noi cu cât, în cultura română, face ravagii încă moda „demitizărilor“ sau istoriografia înţeleasă ca demers pur conceptual de istorie – sumară – a ideilor.  Iată însă că aflăm, prin greutăţile revelate de subiectul „Bloch“, că fenomenul „canonizării“ unor figuri proeminente ale unei culturi naţionale nu este doar un fenomen românesc izvorât din complexe istorice sau explicabil doar prin raţiuni politice; este un proces oarecum spontan, care merită studiat în sine (eventual cu mijloace antropologice) şi, cu siguranţă, nu doar cu instrumentele unei „demitizării“ ameninţată de precaritate ştiinţifică şi de superficialitate. De altfel, una din principalele provocări ale cercetărilor lui Zoltán Rostás şi a „găştii gustiste“ în general a fost următoarea: mai poate fi spus ceva nou despre Şcoala Monografică de la Bucureşti? Impresia de teren defrişat, de dosar clarificat şi clasificat odată pentru totdeauna pe acest subiect este încă puternică.

Fără să fie vorba despre contestări propriu-zise (încă), din propria experienţă a conferinţelor academice sau a întrunirilor de profil, dar şi din experienţa celor din grup, am constatat că demersul nostru stârneşte nedumeriri pentru că nu se încadrează în vreuna din categoriile previzibile. Nu este un demers de „reabilitare“ mitologică a Şcolii Gustiene, deşi valorizează experienţa acesteia în mod maximal. Nu este, însă, nici „demitizare“ a lui Gusti²⁴ sau a principalilor protagonişti, deşi abordarea este critică şi nu-şi propune să impună tabu-uri. În plus, nu ne-am propus nici deconstruirea conceptuală a frazeologiei sociologiei gustiene sau punerea sub acuzaţie a angajamentelor politice ale acestora printr-o abordare inchizitorială moralistă. În acest sens, demitizarea este, de fapt, o capcană, deoarece e foarte facil să critici un limbaj datat istoric de pe poziţiile teoretice ale prezentului, e foarte uşor sa demolezi un text vechi cu aparatură bibliografică nouă. Însă rezultatul are puţină spre nulă valoare ştiinţifică, dacă la mijloc nu se află o laborioasă arheologie conceptuală pentru a fi sigur că sensul termenilor este înţeles în mod adecvat, dacă nu se cercetează contextul istoric, social, cultural, dacă nu se avansează cu prudenţă spre lumea socială a autorului în care structurile, semnificaţiile şi simbolurile cu siguranţă erau diferite faţă de propria noastră lume socială. În fine, alţii se miră chiar pentru faptul că vorbim despre „Şcoala gustiană“: un demers modern ar presupune, chipurile, atacarea acestui „mit“, în ciuda dovezilor izbitoare care arată că la mijloc a fost vorba despre un fenomen organizaţional²⁵ de tip şcoală sociologică.

Poate că una din explicaţiile acestor automatisme din lumea academică românească este trauma intelectuală a mitologiei ceauşist-naţionaliste. Ieşirea din capcana „canonizărilor“ nu se face însă prin „demitizare“, ci prin realism ştiinţific aşa cum l-am descris mai sus: nu ca o credinţă pozitivist-naivă că vom aduce la lumină „adevărul“, ci ca o investigaţie care ia în calcul toate elementele semnificative ale istoriei unui fenomen social. Istoria este atât de interesantă şi ne poate spune atâtea lucruri. De ce să nu profităm de ocazie?

Bibliografie
Gusti, Dimitrie, „Legile unităţilor sociale“, Sociologie Românească, anul V (1943), nr. 1-6
Rachieru, Adrian Dinu, „Scoala Gusti şi „deznaţionalizarea“ sociologiei“, Cultura, 27. 06.2013 (data apariţiei în ediţia online)
Rostás, Zoltán, Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Bucureşti, Editura Tritonic
Rostás, Zoltán, „L’histoire d’un congrès qui n’a pas eu lieu : le XIVe Congrès international de sociologie, Bucarest (1939)“, Les Etudes Sociales. Sociologie et politique en Roumanie (1918-1948), nr. 153-154, 2011
Rostás, Zoltán, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Paideia, Bucureşti, 2000
Schöttler, Peter, „Marc Bloch et les crises du savoir“, în Marc Bloch et les crises du savoir, Peter Schöttler & Hans-Jörg Rheinberger (ed.), Max Plank Institute for the History of Science, 2011
Schöttler, Peter, „Fernand Braudel, prisonnier en Allemagne : face à la longue durée et au temps présent“, în Anne-Marie Pathé et Fabien Théofilakis (ed.), La captivité de guerre au XX-e siècle. Des archives, des histoires, des mémoires, Armand Colin, 2012
Schöttler, Peter, „Marc Bloch et le XIVe Congrès international de sociologie, Bucarest, août 1939“, Genèses, nr. 20, 1995, pp. 143-154.

NOTE

IONUŢ BUTOI – Doctor în sociologie, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București.

 sus