Teorii

 Resorturile gândirii geopolitice a lui Dimitrie Gusti. Context și idei
 

LUCIAN-ȘTEFAN DUMITRESCU
[Romanian Academy]

Abstract:
The article stresses the strong similarity between integral perspectives illustrated by interwar geopolitics and the sociological system conceived by Dimitrie Gusti. And it argues that Gusti’s sociological system was imbued with romantic benchmarks, which also strongly influenced interwar geopolitics. Gusti was not a specialist in geopolitics. But his sociological system strongly influenced the geopolitical perspectives of Anton Golopenţia, the most important geopolitician within the Sociological School of Bucharest. The article dwells on the factors that made Gusti think in a geopolitical manner. University milieu in Germany, specific ideas and the weakness of the interwar Romanian state are just some of them.

Keywords: Geopolitics; sociology of nation; Dimitrie Gusti; weak state; interwar Romania

Dimitrie Gusti şi istoria intelectuală

Distincţia majoră între istoria ideilor şi istoria intelectuală este aceea că în cadrul celui de-al doilea câmp ideile sunt investigate până la sursa lor. Cu alte cuvinte, în vreme ce istoria ideilor cartografiază ideile şi are tendinţa de a le prezenta ca fiind propria lor cauză, istoria intelectuală mizează pe ceea ce Bourdieu numeşte teoria câmpului¹. Ideile nu pot fi niciodată separate de instituţiile, practicile şi, în general, de textura social-politică a unui context anume, dar nici de (principala) zonă doctrinară pentru care autorul nutreşte simpatie. Teoria câmpului în cazul lui Dimitrie Gusti presupune o privire aruncată dincolo de textele publicate, instituţiile create şi comportamentele savantului român, precum şi dincolo de ambientul politic al României interbelice. Se impune un scurt popas în atmosfera universitară germană de la cumpăna secolelor XIX-XX. Stimula aceasta preocuparea pentru sinteze, pentru gândirea de tip geopolitic?

Impregnată cu ideile romantismului, educaţia(Bildungul) furnizată de mediul universitar german urmărea dezvoltarea maximală a individualităţii, transformarea individului în totalitate. Amestec de protestantism şi idealism filosofic, Bildungul avea semnificaţii cvasi-religioase, apropiindu-se de o viziune universală a salvării umane. Accentul cădea pe cultura generală, pe înzestrarea insului cu erudiţia necesară descoperirii propriei individualităţi. Aflarea propriei personalităţi se producea dinăuntru, prin aflarea şi stimularea potenţialităţii tipice fiecărui ins. Perfecţiunea insului era de fapt consecinţa actualizării unei tendinţe preexistente. „Schimbarea – pe care o viza Bildungul – putea să apară ca dezvoltare lăuntrică a unei unicităţi totalizatoare, ca desfăşurare teleologică a unei potenţialităţi ori ca actualizare a unei esenţe preexistente, iar nu ca o organizare «mecanică» a unor unităţi constitutive identice”². De aici, dar şi de la Aristotel, ideea de potenţialitate/virtualitate socială prezentă în sociologia gustiană. În concepţia universitarilor germani, specializarea îngustă practicată în universităţile franceze nu putea şlefui niciodată o personalitate rotundă. Se consideră că specializarea afecta coerenţa cunoaşterii sistematice (Wissenschaft). Iar consecinţa cunoaşterii parţiale era incompleta dezvoltare morală a insului. Cultura generală oferea astfel calea către dezvoltarea morală armonioasă a insului. Doar prin intermediul culturii generale insul putea avea acces la propria totalitate. Probabil că lectorul îşi aminteşte de dispreţul manifestat de Max Weber în finalul Eticii protestante pentru „specialiştii fără inimă” care urmau să ferece definitiv „cuşca de oţel” a capitalismului, în aşa fel încât aceasta să devină impenetrabilă. E manifestă aici ideea, specifică tot Bildungului german, că cunoaşterea ştiinţifică nu poate răspunde problemelor fundamentale ale societăţii. Viaţa bună sau eudaimonia nu este de competenţa cunoaşterii ştiinţifice. De aici, preocuparea lui Gusti pentru etică, parte integrantă a sistemului său de gândire, alături de sociologie şi politică. Marcat de gândirea lui Emile Durkheim, sistemul francez de educaţia a cultivat specializarea. Concepţia insului ca operă de artă, ca personalitate rotundă, a fost respinsă total de către Durkheim. Un Durkheim care socotea, în flagrantă opoziţie cu Max Weber, că ştiinţa poate rezolva inclusiv problemele de natură etică ale unei societăţi. Mai exact, cunoaşterea ştiinţifică putea stabili, în funcţie de trăsăturile contextului istoric, nivelul aspiraţiilor etice pentru membrii unei naţiuni. O afirmaţie dezarmantă şi nu prea, având în vedere că vine din partea celui care diviniza societatea³.

Presiunea sistemului capitalist i-a silit pe umaniştii germani să se replieze şi să-şi rectifice concepţia în privinţa specializării excesive. Dar spiritul de frondă s-a menţinut, iar materializarea sa a constat, mai ales în perioada Republicii de la Weimar, în resuscitarea unui idealism filosofic care ţintea către o cunoaştere ştiinţifică alimentată de o cultură generală vastă, baza unei viziuni integrale şi într-o anumită măsură normativă despre lume. Din acest idealism filosofic se naşte ideea de sinteză intelectuală, adică exact profilul pe care îl are sistemul de sociologie al lui Dimitrie Gusti. Dar şi perspectiva geopolitică, considerată de unii dintre promotori drept unica disciplină exhaustivă din câmpul ştiinţelor sociale.

Bildungul a generat mai multe consecinţe. Printre acestea şi ideea de stat cultural (Kulturstaat). Rezultatul intectual al Bildungului era mandarinul, acea personalitate rotundă, erudită, exemplu de moralitate. Dar mandarinul era prin definiţie un ins nepractic. Motiv pentru care autonomia materială a mandarinului, a omului excepţional sau a „personalităţii creatoare” în termenii lui Gusti, era asigurată în bună măsură de către stat. Când reorganizează învăţământul universitar prusac, Humboldt nu obiectează faţă de intruziunea statului, pe care îl percepe drept sursă de securitate economică pentru insul dornic să se dezvolte maximal din punct de vedere moral şi cultural. Treptat, intercalarea statului devine din ce în ce mai accentuată, fenomen pe care mediul academic îl acceptă tacit. Statul ajunge astfel să fie descris ca stat cultural, reprezentantul dezinteresat al culturii naţionale, brâul instituţional al naţiunii. Statul cultural devenea astfel expresia „forţelor intelectuale” şi a „energiilor morale”, care, în viziunea lui Ranke, puteau fi desluşite doar prin intermediul empatiei, un alt efect al Bildungului⁴. În cele din urmă, ajungând la o dependenţă economică completă de stat, mediul academic german ajunge să ţină partea monarhiei birocratice şi să vorbească în numele naţiunii. E şi aceasta o parte a experienţei avută de Gusti cu sistemul monarhic din România interbelică.

Cunoscând profilurile cultural-politice şlefuite în ambientul universitar german, cred că se poate spune că sociologia gustiană a avut şi o anumită autonomie în raport cu puterea politică dominantă în perioada interbelică. Mă refer la o autonomie spiritual-ideatică, întrucât dependenţa materială era evidentă. Gusti a fost un mandarin, iar personalitatea integrală a mandarinului se sustrage oricărei conceptualizări utilitariste, de tipul homo oeconomicus. Axul teoretic al proiectului de reformă iniţiat de Gusti, precum şi etica necesară pentru rotirea acestuia, au fost împrumutate îndeosebi din mediul academic german şi din viziunea specifică nutrită de acesta asupra educaţiei. Bildungul german a făcut din Gusti mai degrabă un mandarin, decât un tehnocrat. Tehnocratul nu are de regulă „voinţa socială lungă” care l-a animat pe Gusti în susţinerea „sociologiei naţiunii” şi nici capacitatea teoretică, forţa intelectuală, de a face din sociologie un sistem integrat al tuturor ştiinţelor sociale particulare. Tehnocratul lucrează pentru salariul obţinut în schimbul exercitării unei specializări înguste. Nu este, cum dorea Gusti, „o personalitate creatoare”. Dacă Gusti a fost doar un tehnocrat, atunci Bildungul german şi-a ratat menirea în cazul său. În portretul intectual zugrăvit de Mircea Vulcănescu⁵, Gusti apare ca un colonizator, atât în planul ideilor, cât şi în zona reformelor sociale. Singrul lucru pe care vrea să-l colonizeze un technocrat e propriul birou. Gusti, din postura de colonizator, a creat instituţii pe care a încercat să le însufleţească cu intelectualii făuriţi sau doar influenţaţi de el. Dar şi o sociologie cu alură geopolitică.

Ce (mai) este geopolitica?

Definiţiile date geopoliticii sunt numeroase şi adesea imprecise. O trecere în revistă a acestora l-ar scoate de pe traiectoria textului pe lectorul mai puţin aclimatizat cu sfera relaţiilor internaţionale. E motivul pentru care voi oferi o prezentare concentrată a geopoliticii, care sper să nu fie şi simplistă. Când vorbim despre geopolitică, vorbim despre politică. Acea politică pe care Pierre Manent o percepe drept cauză a ordinii sau a dezordinii omeneşti⁶. Axul major al politicii, cu atât mai mult în perioada interbelică, a fost statul. Instituţie care continuă să ţină prim planul politicii şi astăzi, în pofida erodării suveranităţii sale ca urmare a mutării accentului dinspre politică spre economie, dar şi dinspre local spre universal. Ca geopolitică statistă, geopolitica interbelică a utilizat o conceptualizare de factură romantică. Cu alte cuvinte, scrierile geopolitice erau ticsite cu termeni precum organicism, autarhism, naţionalism hot⁷. Factorii care au favorizat apariţia geopoliticii ca disciplină cu veleităţi hegemonice în câmpul ştiinţelor sociale au ţinut îndeosebi de accelerarea ritmului industrializării şi de intensificarea competiţiei pentru debuşee între statele cu economii dezvoltate. Acestea, în răspăr cu teoria ricardiană a avantajului comparativ care stă la baza comerţului internaţional modern, n-au pregetat să-şi naţionalizeze economiile. Statele mici au fost însă obligate să ia act de viziunea ricardiană şi să se racordeze la comerţul internaţional ca exportatoare de materii prime şi materiale, dar şi ca pieţe de desfacere pentru produsele manufacturate ale metropolei. Cursa pentru cucerirea de noi pieţe s-a transformat într-o cursă pentru stăpânirea de noi teritorii. De aici importanţa crescândă a geografiei, care capătă statutul de disciplină academică în a doua jumătate a secolului XIX. La toate acestea se adaugă intercalarea darwinismului social în sfera relaţiilor internaţionale, un curent de idei care pretinde că statul este un organism social a cărui vigoare depinde de spaţiu. Cu cât teritoriul controlat de stat va fi mai întins, cu atât va fi mai impozantă statura statului în relaţiile internaţionale. În temeiul acestei axiome, teritoriul devenea cea mai importantă componentă a puterii statului şi, simultan, fundamentul raţionamentelor geopolitice avansate de geografi, care argumentau că fenomenele politice sunt total condiţionate de geografie. Friedrich Ratzel, unul dintre cei importanţi proto-geopoliticieni, a fost înrâurit puternic de ideile geopoliticii statiste, respectiv organicism, autarhism şi naţionalism hot. Sub influenţa aceleiaşi umbrele doctrinare îl aflăm şi pe Rudolf Kjellen, politologul suedez care născoceşte termenul de geopolitică în 1899, termen strecurat în Introducere în geografia Suediei⁸. Conceptul de geopolitică debordează abia două decenii mai târziu în lucrarea Der Staat als Lebensform (Statul ca organism viu), publicată de Kjellen în 1917. Lucrarea este inundată de ideile lui Ratzel, dar şi de o serie de repere romantice care imprimă statului trăsături metafizice. De interes pentru textul de faţă sunt dimensiunile statului. Ţara, prima faţetă a statului urma să fie studiată de geopolitică. Ţara nu are doar semnificaţie geografică. Ţara se referea mai degrabă la poporul care locuia un spaţiu, popor ce urma să se organizeze politic îndată ce dobândea conştiinţă de sine. Sibilinic, Kjellen enunţa obiectul geopoliticii. Cea mai recentă disciplină din câmpul ştiinţelor sociale urma să se focalizeze asupra statului-naţiune. Celelalte faţete ale statului erau gospodăria ţării, studiată de economia politică, poporul, studiat de demografie, societatea, cercetată de sociologie, şi, în fine, guvernământul, abordat de kratopolitică (ştiinţa puterii)⁹. De remarcat deci faptul că geopolitica era o disciplină de sinteză, ce colecta informaţii cu ajutorul a mai multor ştiinţe particulare: economie politică, demografie, sociologie şi kratopolitică. La fel de largă, chiar mai extinsă, era cuprinderea sistemului de sociologie gustian, fundament al „ştiinţei naţiunii”, care strângea informaţii prin intermediul unei cohorte de ştiinţe particulare: geografie, demografie, istorie, economie politică, antropologie, ştiinţe politice, drept, folclor etc. Adunând date atât de diferite geopolitica permitea o maximă lizibilizare a teritoriului statului, dar şi a teritoriilor statelor vecine. Sistemul de sociologie gustian acoperea doar spaţiul intern al României interbelice, din care mai bine de jumătate fusese până la 1918 sub administrarea altor state. Cu alte cuvinte, sociologia gustiană viza un spaţiu care din punct de vedere administrativ era neexplorat de statul român.

Contextul interbelic. Un stat slab şi spoliator

Abordând chestiunea state-buildingului, Francis Fukuyama scrie că deşi contrucţia statului nu mai e de mult o necunoscută, procesul de transplantare a unor instituţii puternice în solul cultural al ţărilor în curs de dezvoltare continuă să fie învăluită în mister¹⁰. Se observă accentuarea de către Fukuyama a ideii de instituţie puternică în contrast cu instituţiile slabe, pe care politologul american le percepe ca pe o ameninţare atât la adresa securităţii naţionale, cât şi a celei internaţionale. Când subliniază forţa instituţiilor, Fukuyama se referă în primul rând la forţa statului, cea mai importantă instituţie a modernităţii şi totodată instituţia pivot a proceselor de modernizare. El face însă distincţia între forţa statului şi capacitatea administrativă a statului. Anvergura sau capacitatea administrativă a statului se referă la capacitatea statului de a concepe şi de a pune în practică politici publice. Este vorba, cu alte cuvinte, despre abilitatea statului de a pune la dispoziţia propriilor cetăţeni felurite resurse administrative, cel mai adesea sub forma serviciilor publice. Forţa statului se referă la deprinderea statului de a impune respectarea propriilor legi. E o deprindere care are atât o dimensiune silenţioasă (sau blândă), ce nu iese în evidenţă şi care ţine de procesul de socializare politică, cât şi una violentă, manifestă atunci când o anumită instituţie publică recurge la forţă pentru a obliga cetăţenii unui stat să respecte legile acestuia.

O clasă mijlocie puternică, deţinătoare a capitalului economic, o intelighenţie autohtonă, care să controleze capitalul cultural, dar şi un mediu urban dezvoltat, care să înglobeze o parte consistentă a populaţiei, sunt minimele condiţii structurale necesare pentru profilarea unei mişcări naţionale de tip modern. Din această perspectivă, România interbelică era marcată de un deficit de structură socială. Sau de o structură socială incompletă¹¹ pentru conturarea naţionalismului de tip modern. Oraşele româneşti, ca locuri în care dospeşte de regulă modernitatea, erau puţine, relativ slab dezvoltate şi puţin populate cu etnici români, cocentraţi într-o proporţie covârşitoare, aproximativ 80%, în mediul rural. România interbelică avea circa 172 de localităţi cartografiate ca oraşe¹², comparativ cu Germania debutului de secol XIX, care avea deja 4000¹³. Marea majoritate a populaţiei urbane locuia în 20 dintre acestea, unde erau concentrate peste 50% din întreprinderile României interbelice. Dar apariţia clasei mijlocii, precum şi stimularea fluxului migrator rural-urban, se face prin intermediul statului, care supraveghează procesul de industrializare a unei lumi patriarhale. O spune Paul Krugman cu referire la America postbelică¹⁴. Ocurenţa clasei mijlocii şi contrucţia social-economică a cetăţeniei sunt expresia unui efort public, derulat de stat. Dar asta doar atunci când statul este o instituţie inclusivă, iar nu una spoliatoare. Fac aici un scurt excurs ca să argumentez de ce statul român interbelic era diseminator de penurie. Daron Acemoglu răspunde la chestiunea presantă a subdezvoltării dintr-o perspectivă instituţională¹⁵. Naţiunile se prăbuşesc atunci când instituţiile spoliatoare sunt preponderente în raport cu cele instituţiile inclusive. Premisa de la care pleacă e clară: creşterea economică depinde în mod covârşitor de tipul predominant de instituţie, precizând concomitant că finalitatea socială a instituţiilor depinde de civilitatea elitei. Instituţiile spoliatoare sunt preeminente în societăţile aflate secole de-a rândul în periferia imperiilor, cazul României interbelice. Sunt societăţi dominate de cultura politică de supunere, cu alte cuvinte slab organizate din punct de vedere politic, şi ai cărei membrii preferă să cedeze iniţiativa politică unui lider puternic. Ca atare, puterea este concentrată la vârf, iar capacitatea unei societăţi lichefiate din punct de vedere politic de a o contracara este scăzută. Instituţiile inclusive cultivă vocaţia profesională a membrilor unei societăţi. În contrast, instituţiile spoliatoare blochează valorificarea potenţialului unei societăţi. Prin intermediul „ştiinţei naţiunii”, Gusti a căutat să furnizeze cunoaşterea necesară pentru descătuşarea potenţialului României interbelice.

Dar de ce afirm că că statul interbelic era slab şi spoliator? Nu o afirm eu, ci o face Mircea Vulcănescu care, la paisprezece ani de la Unirea din 1918, realiza un bilanţ geopolitic. Puţina atenţie acordată ţăranilor şi practic ranforsarea neoiobăgiei prin reforma agrară pusă în practică în intervalul 1918-1921, dar şi infrastructura primitivă, incapabilă să închege din punct de vedere teritorial România Mare, sunt doar câteva dintre observaţiile făcute de Vulcănescu, observaţii cu relevanţă geopolitică dacă stăm să ne gândim că 80% din populaţia României Mari era formată din ţărani, iar proiecţia administrativă a Bucureştiului la nivel national era extrem de timidă (şi) din cauza lipsei infrastructurii prin intermediul căreia Mittelpunktul comunică în teritoriu. Cât priveşte infrastructura, aflată atunci ca şi acum în mâna statului, mai mulţi autori au demonstrat că şansele înfiripării pieţei interne cresc în condiţiile existenţei unei infrastructuri dezvoltate, care să sudeze teritoriul naţional. României interbelice îi lipsea piaţa internă, acea interfaţă dintre nevoile lumii rurale şi economia industrială, cu consecinţa subdezvoltării primeia. Datele care dovedesc că statul român interbelic era în bună măsură un stat spoliator vin de la Keith Hitchins. O cercetare întreprinsă în 1938 releva faptul că pentru o gospodărie din Bucovina ce deţinea în proprietate o suprafaţă de sub 3 ha, taxele şi impozitele plătite statului reprezentau 2% din cheltuielile anuale de administrare a gospodăriei. Procentul creştea însă simţitor în Muntenia, 9%, Moldova, 10%, Basarabia, 17%¹⁶. Un studiu din 1925 al lui Mihai Manoilescu reliefa faptul că mediul urban plătea taxe de patru ori mai mari decât mediul rural. Cu toate acestea beneficiile derivate din cheltuielile guvernamentale erau de şase ori mai mari decât cele înregistrate de zonele rurale, către care erau direcţionate doar 12% din cheltuielile statului, în timp ce 68% erau injectate în mediul urban¹⁷.

Sociologie şi geopolitică. Apropierea Gusti-Golopenţia

Geopolitica a pendulat neîncetat între geografie şi sociologie în perioada interbelică. Greutatea antropogeografiei ratzeliene şi premisa că puterea statului depinde covârşitor de dimensiunea teritoriului a dat câştig de cauză mai degrabă geografiei în disputa teoretică cu sociologia asupra ariei geopoliticii. Atâta vreme cât geopolitica cerceta un singur versant al statului, cel geografic, domeniul era practic confiscat de geografie. O disciplină care afirma prin intermediul lui George Vîlsan interesul manifestat pentru viaţa socială¹⁸. Geografia umană se conecta astfel strâns la proiectul cunoaşterii naţiunii. Evaluând relaţia euristică a sociologiei cu geografia, Herseni considera că metoda monografică, precum şi relevarea influenţei exercitată de mediul geografic asupra mediului social sunt principalele câştiguri ale sociologiei în relaţia sa cu geografia. Statul, obiectul de studiu tradiţional al geopoliticii, este o unitate socială. Şi nu orice fel de unitate socială, ci una care se confundă cu societate, pretinde Gusti. „Statul cu împărţirile lui administrative arată societatea, a cărei expresie şi sistem este”¹⁹. Pentru Gusti însă diferenţa dintre societate şi naţiune este imperceptibilă. Interesant este însă faptul că în acord cu viziunea romantică Gusti subordonează statul naţiunii. „Statul nu este astăzi decât o formă de manifestare a naţiunii, deci o realitate subordonată funcţional acestuia”²⁰. Iată cum concepţia Staatkultur, dominantă în mediul universitar german, ghidează perspectiva lui Gusti asupra interacţiunii dintre stat şi naţiune.

Gusti nu a admis niciodată caracterul integral al geopoliticii. I-a recunoscut doar un caracter particular. Singura ştiinţă hegemonică era sociologia, care reuşea să sintetizeze informaţia furnizată de ştiinţe particulare precum geografia, demografia, economia politică, istoria, antropologia etc. În contrast, Golopenţia dispunea geopolitica în vârful ierarhiei ştiinţelor sociale.

Prin modelul teoretic imaginat, Gusti a încercat să ofere o imagine unitară a realităţii sociale în care să înglobeze toate componentele acesteia. Erau sintetizate astfel încercările unilaterale de surprindere a vieţii sociale, aşa-numitele sociologii parţiale (sociologia istorică, geografică, biologică, psihologică) ale căror rezultate capătă valoare sporită în cadrul sintezei gustiene. Doar metodă de cercetare pentru Frederic Le Play, metoda monografică este ridicată de Gusti la statutul de sistem sociologic. În realitate, aşa cum sesizează Herseni, sistemul de sociologie gustian era totodată şi un sistem etic şi politic, adică un sistem ce cuprinde întreaga realitate socială, la care fondatorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti se raporta nu ca la suma elementelor componente, ci ca la sinteza lor „indivizibilă şi insolubilă”, cu voinţa socială ca element coagulant. Erau ajustate astfel viziunile ce fragmentau realitatea socială prin reliefarea unuia sau altuia dintre factorii componenţi ai acesteia: sufletesc (Hegel), economic (Marx), politic (Gumplowicz), juridic (Stammler). „Rezultatul este definirea unei înţelegeri originale a vieţii sociale, sinteză a tuturor sociologiilor particulare, în cadrul căreia fiecare îşi afla, în acelaşi timp, sens real şi limite. Firul călăuzitor al acestei sinteze îl constituie concepţia sa despre structura societăţii, înţeleasă ca manifestare colectivă de voinţă”²¹. De ce pivotează sistemul de sociologie croit de Dimitrie Gusti în jurul conceptului de voinţă socială? Explicaţia este facilă şi este oferită de Mircea Vulcănescu. Năzuinţa lui Gusti era aceea de dovedi că sociologia are obiect propriu de studiu. Altminteri se adeverea aserţiunea că sociologia este doar o sinteză abstractă a celorlalte ştiinţe sociale. Voinţa socială, osia sistemului sociologic gustian, este cea care transformă potenţialul unei societăţi în manifestări politice, economice, spirituale şi juridico-administrative. Instrumentul voinţei sociale este însă statul.

De remarcat în acest punct al discuţiei este influenţa pe care viziunea sociologică integrală propusă de Gusti a avut-o asupra concepţiei geopolitice articulată de Anton Golopenţia. Golopenţia socoteşte că rolul geopoliticii este acela de a studia „potenţialul statelor”. Tocmai ce-am spus că rolul voinţei sociale în sistemul de sociologie proiectat de Gusti era acela de a actualiza potenţialul unei societăţi, potenţial ce rezida în cadrele acesteia: cosmic, biologic, istoric şi psihologic. „Potenţialul statelor”, amintit de Golopenţia în propria sa viziune despre geopolitică, este consecinţa unei sinteze. Ecuaţia ce sintetizează elementele constitutive ale statului adună în formula sa teritoriul, neamul, populaţia, economia, structura socială, tipul de guvernare şi mediul politic²². Efortul comprehensiv al geopoliticii nu va fi doar economic, politic ori geografic, ci, simultan, geografic, demografic, economic, social, cultural şi politic. Iată deci că viziunea geopolitică a lui Golopenţia este tot una sintetică, aidoma sistemului de sociologie gustian. Golopenţia înghesuie în ideea de potenţial al statului nu doar cadrele sociale, ce jucau rolul de virtualităţi în sociologia lui Gusti, ci şi manifestările sociale din sistemul gustian. Se spune că Gusti n-ar fi acceptat niciodată statul geopoliticii de ştiinţă integrală a realităţii sociale. Nu pot fi două ştiinţe integrale ale realităţii sociale. A recunoscut acest statut doar sociologiei, atribuindu-I geopoliticii doar un caracter particular. Dar nuanţele îl contrazic pe Gusti. În concepţia sa, societatea se confunda cu naţiunea, care nu era distinctă de statul cultural, expresie instituţională a naţiunii. Sociologia naţiunii era concomitent o sociologie a statului. E consecinţa formulelor doctrinare romantice care dominau dezbaterea teoretică a vremii. Aceste idei care sudează statul de naţiune, precum şi naţiunea de societate, se manifestă pregnant atât în gândirea sociologică a lui Gusti, precum şi în viziunea geopolitică articulată de Golopenţia. Propunând viziuni teoretice exhaustive şi desfăşurând cercetări cu ajutorul specialiştilor, sociologia şi geopolitica românească interbelică au vizat doar la prima vedere ţeluri distincte. Prima naţiunea, a doua statul. Într-o perioadă în care ideea de stat-naţiune părea de necontestat, sociologia şi geopolitica interbelică au contribuit la procesul de state-building şi de nation-building, fără ca aceasta să le fi imprimat în mod necesar un caracter militant.

Concluzia textului este că Dimitrie Gusti nu a fost un geopolitician de talia lui Ion Conea, Anton Golopenţia sau chiar Mircea Vulcănescu, ale cărui analize geopolitice din 1935 i-ar putea face geloşi pe specialiştii din sfera relaţiilor internationale. Ba chiar se poate spune că, din punct de vedere formal, Gusti nici nu a făcut geopolitică. Este însă exponentul unei viziuni sociologice exhaustive, similară cu perspectivele integrale ale geopoliticii interbelice.

Bibliografie
ACEMOGLU, Daron; ROBINSON, James A., Why Nations Fail. The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, New York, Crown Business, 2012.
AGNEW, John, Making Political Geography, London, Hodder Education, 2002.
ARMSTRONG, John A., Nations before Nationalism, The University of Norh Carolina Press, 1982.
BĂDESCU, Ilie, Tratat de geopolitică, Bucureşti, Mica Valahie, 2004.
BOURDIEU, Pierre, Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, traducere de Cristina Popescu şi Costin Popescu, Bucureşti, Meridiane, 1999.
DIDĂ, Diana, Şcoala geopolitică românească. Proiectul sociologic al geopoliticii interbelice, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2012.
DOBRESCU, Paul, Geopolitica, Bucureşti, Comunicare.ro, 2003.
FUKUYAMA, Francis, Nation-Building. Beyond Afghanistan and Iraq, Baltimore, The John Hopkins University Press, 2006.
GUSTI, Dimitrie, Sociologia naţiunii şi a războiului, Bucureşti, Floare Albastră, 1995.
HITCHINS, Keith, România 1866-1947, traducere de George Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998.
HROCH, Miroslaw, Social Preconditions of National Revival, New York, Columbia University Press, 2000.
KRUGMAN, Paul, Conştiinţa unui liberal, traducere de Constantin-Dumitru Palcus, Bucureşti, Publica, 2010.
LOVE, Joseph, Făurirea lumii a treia, traducere de Gelu Călăcean, Bucureşti, Univers, 2003.
MANENT, Pierre, Ştiinţa politică autentică traducere de Cristian Preda, Bucureşti, Baroque Books&Arts, 2013.
RINGER, Fritz, Toward a Social History of Knowledge, New York, Berghahn Books, 2000.
VULCĂNESCU, Mircea, Opere II. Chipuri spirituale. Sociologie, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005.

NOTE

LUCIAN-ȘTEFAN DUMITRESCU – Cercetător, Institutul de Sociologie, Academia Română.

 sus