Teorii

Știinţele Sociale și „Știinţa Naţiunii”. Câteva consideraţii¹
 

ALINA BRANDA
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

Abstract:
This article focuses on the contributions of the Monographic School members to social sciences in Romania of the interwar period. The main theories and methodologies configured and applied by these scientists are presented in broader, comparative, international frames. We aim to approach general analytical and interpretive trends in the social sciences of that period, emphasizing, in particular, the relation between the monographists’ sociology and cultural/social anthropology. We also intend to assess the original views, interpretations, social analyzes profiled in the frames of this School.

Keywords: Monographic School; sociology as science of nation; functionalism; vitalism; methodology; fieldwork; research teams

Şcoala Monografică-repere generale.

Deşi au trecut deja două decenii de când într-o formă sau alta, ştiinţele sociale au reintrat în curiculele academice în România, după ani de sincope, ideologizare, mistificare, pervertire, a analiza continuitatea şi discontinuitatea acestor domenii, modul în care au evoluat firesc, promiţător, într-un context internaţional o vreme, fiind apoi deviate de la o traiectorie normală, în totalitarism- e un demers încă obigatoriu.

În acest context, cazul Şcolii Mo­no­grafice de la Bucureşti este unul care merită o atenţie deosebită. Ne propunem în articolul de faţă să analizăm câteva aspecte teoretice şi metodologice ale acestei Şcoli, accentuând modalitatea în care ea s-a încadrat într-un circuit ideatic internaţional al vremii, reuşind să fie totodată extrem de originală.

De asemenea, vom discuta cum anume acest demers a fost receptat intern, care au fost criticile aduse în perioadă de către specialiştii ne-membri ai grupării. O altă preocupare a noastră este de a discuta cum anume interdisciplinaritatea este prezentă în acest tip de analiză şi, mai ales, raporturile stabilite între sociologie şi antropologia culturală/socială, chiar dacă nicăieri nu e explicit formulată această relaţie în contextul Şcolii Monografice.

Proiectul de analiză socială promovat de Dimitrie Gusti şi de colaboratorii săi, personalităţi în cel puţin egală măsură marcante, este unul foarte bine articulat teoretic şi metodologic, absolut sincronizat cercetărilor sociale din Vest. El poate fi abordat în „dubla sa configuraţie: sistem de gândire sociologică şi, simultan, metodă de investigaţie empirică“².

La baza sa stă conceptul de voinţă socială, ce constituie esenţa vieţii fiecărei unităţi (familie, sat, oraş, comunitate religioasă etc.), având rolul de a actualiza manifestările constitutive ale vieţii sociale, patru la număr: economice, spirituale, moral-juridice, politico-administrative.

Prin teoria manifestărilor vieţii sociale, inspirată de studiile germane de psihologie a popoarelor (Wilhelm Wundt), de istorie comparată a culturilor (Karl Lamprecht), Gusti aprecia că nici un fapt social nu se poate sustrage acestui principiu organizator al vieţii sociale, care este voinţa.

Dar aceasta este condiţionată de un număr egal de cadre ale vieţii sociale: cosmic, biologic, psihic, istoric. Voinţa socială creează unităţi sociale, solidarizând indivizii. Unităţile sociale sunt cele în atenţia şi observaţia analiştilor.

Această obsesie a identificării elementelor minimale ale societăţii/culturii este o constantă în antropologia socială a perioadei. Astfel, funcţionaliştii britanici, pe cu totul alte terenuri, identifică instituţiile ca unităţi de bază ale societăţilor „primitive“, ce stau la baza structurii sociale.

Preocuparea pentru găsirea unor scheme universal valabile de funcţionare social-culturală, prezentă în abordarea monografică, prin numirea unui principiu-concept, voinţa socială şi a cadrelor sociale, constituite într-un fel de invariante, este uşor de identificat şi în gândirea antropologică a perioadei.

Pentru antropologii britanici Alfred R. Radcliffe-Brown şi B. Malinowski, structura şi funcţia, pe de-o parte, instituţiile şi relaţiile sociale, pe de altă parte, se constituie în invariante de care avem nevoie în decriptarea mecanismelor de funcţionare social-culturală.

Dincolo de particularităţile sociale, aceste elemente sunt prezente în absolut orice grup-comunitate umană.³ De asemenea, ceva mai târziu, Claude Levi-Strauss, fondatorul structuralismului în antropologie, analiza materialul empiric adunat în special din culturile amazoniene, în baza unor concepte-constructe, universal valabile: structură, opoziţie, relaţie, unitate minimală.⁴

Aşadar, perspectiva monografiştilor se înscrie şi la acest nivel al fundamentării teoretice într-un flux internaţional (cu precădere occidental) de idei, propunând soluţii originale.

Revenind la abordările monografice în contextul Şcolii Gusti, ele pot fi subsumate următoarelor perspective, cu caracter programatic. Fiecare, în parte, pledează în favoarea modernităţii viziunii, a coerenţei acesteia totodată:
1. interdisciplinaritatea în cercetarea realităţii rurale;
2. concentrarea intensivă, cu grupuri mari de specialişti, asupra unităţii sociale propusă spre investigare (familie, gospodărie, sat, oraş, district) sau asupra unui fenomen social; cercetarea va fi instrumentată multiplu;
3. studiul complex al structurilor sociale interne ale unităţii abordate, relaţionat proceselor, manifestărilor sociale, văzute în funcţiile şi corelaţiile lor interne şi externe;
4. tendinţa de a găsi informaţia cea mai relevantă, semnificaţia şi funcţionalitatea lăuntrică a fenomenelor, în vederea realizării unei priviri globale, integraliste (holistice);
5. folosirea deopotrivă a metodelor calitative şi cantitative în observaţia paticipativă de grup;
6. folosirea celor mai moderne proceduri de culegere a datelor.

Fiecare din aceste puncte denotă aceeaşi racordare la problematica teoretică şi metodologică a ştiinţelor sociale, a antropologiei culturale-sociale în particular în contextul internaţional al perioadei. E, însă, o filtrare absolut originală a acestor conceptualizări, din care rezultă un sistem propriu de analiză socială. Concentrarea intensivă asupra unităţii sociale analizate, dar şi încadrarea acesteia în sistem, de unde rezultă stabilirea relaţiilor cu alte unităţi sociale, holismul perspectivei, utilizarea metodologiei calitative şi cantitative, aşa cum o cer studiile de comunitate, denotă o bună înscriere într-un flux internaţional al ideilor din ştiinţele sociale ale vremii: Franz Boas, fondatorul Şcolii de antropologie culturală din SUA era promotorul empirismului, al holismului⁵, discutând rolul şi rostul acestei discipline în mod programatic.

Pe de altă parte, terenul⁶ (fieldwork) devenea condiţie sine qua non a antropologiei sociale funcţionaliste, în viziunea promotorilor britanici ai domeniului.

Deopotrivă, în Germania, viziunea integrativ-sociologică substituise deja abordările fragmentare, fără capacitate explicativă. Cu toate alunecările ideologice, o asemenea perspectivă influenţează planul de elaborare, în deceniul al treilea al secolului XX, a unui atlas etnologic ce susţinea comparativismul şi relativismul ca şi principii cadru, analitice. Impactul acestor perspective asupra ştiinţelor sociale în Europa Centrală şi de Est e întru totul pozitiv.

Viziunea propusă de Şcoala monografică este diferită doar datorită intenţiei programatice de a analiza introspectiv, cât mai în adâncime, spaţiul social intern.

Aceasta demonstrează necesitatea (şi posibilitatea) unei sondări în adâncime, intensive, a faptelor sociale, prin studii monografice asupra unor unităţi restrânse. Modalitatea amintită a fost urmată cu consecvenţă de sociologii români, începând din 1925, cu campania din satul Goicea Mare-Dolj, cercetarea monografică fiind considerată drept unica posibilitate de constituire a unei „ştiinţe a naţiunii“⁷ cum o numea Gusti, atât de necesară în opinia acestuia.

Propunerile lui Gusti şi ale colaboratorilor săi au fost subsumate experienţei monografice, ce avea să se constituie drept o soluţie de evitare a deficienţelor teoretice şi metodologice ce caracterizau în general ştiinţele sociale particulare în România. Sociologia avea, de pildă, nevoie de o perfecţionare a mijloacelor sale, ea trebuia să-şi asume observaţia directă, participativă, ca metodă obligatorie de lucru, renunţând la interpretările de cabinet ale unor fapte sociale ori culturale.

După cum am menţionat anterior, una din preocupările susţinute în acea perioadă în antropologia culturală/socială, dar şi în celelalte ştiinţe sociale, în Occident, era legată de perfectarea unei metodologii calitative: terenul, devenit obligatoriu, avea ca moment prim şi obligatoriu observaţia participativă, prin care, faptele sociale erau sesizate şi analizate de către specialişti în mediul în care acestea erau produse, configurate.

Constituită într-un sistem teoretic interesant, susţinut de o metodologie adecvată, ce ilustra un apriorism social latent şi o încredere în capacitatea fiecărei „unităţi sociale“, de la familie la naţiune, de a „crea o personalitate“⁸, şi „vocaţii socializatoare“ cu rădăcini afective şi motivaţii interne, sociologia monografică datora destul de mult influenţelor din ştiinţele sociale ale epocii: sisteme sociologice occidentale, proiecte de unificare a ştiinţelor sociale, perspective filosofice asupra socialului, teorii antropologice.

După Dimitrie Gusti, sociologia este ştiinţa integratoare a realităţii sociale. Aceasta, fiind compusă din unităţi concrete şi extrem de diverse, trebuie analizată în toate manifestările şi determinările sale: sate, oraşe, naţiuni. Unităţile sociale nu sunt doar însumări ale indivizilor ce le compun, ci structuri, unele din ele extrem de complexe. Tot organic coerent, unitatea socială se structureaza într-un sistem de „obşte cu tradiţii difuze“, unde pe deasupra indivizilor care „vremelnic îl alcătuiesc, unitatea îşi păstrează fiinţa socială vie, care singură, în totalitatea sa, cuprinde înţelesul ultim al vieţii sale, precum şi tehnica ducătoare la scopurile ei“.⁹

Unităţile, structurile sunt, prin urmare, permanente, chiar dacă, alcătuite din indivizi ce sunt plasaţi în temporalitate şi se succed în generaţii, par ele însele prinse în timp (analogia cu funcţionalismul este şi la acest nivel verificabilă).

Unitatea socială îşi afirmă existenţa supratemporală în manifestări de ordin economic, spiritual, juridic, politico-administrativ şi e condiţionată de cele patru cadre, ce subîntind manifestările sociale: cosmic, biologic, psihic şi istoric.

Socio-culturalul, confundându-se cu viaţa dimensiunii supratemporale a unităţii, e condiţionat şi nu determinat cauzal de cadre, de împrejurările de ordin spaţial, tradiţional, vital şi sufletesc, natura sa intimă fiind de esenţă volitivă, astfel că pentru cunoaşterea lui e necesară o ipoteză explicativă.

Care ar fi însă raportul dintre manifestările unităţii sociale şi cadrele de care acestea sunt condiţionate? Ce legitate stă în spatele fenomenului?

Paralelismul sociologic în viziunea lui Dimitrie Gusti.

Pentru că monografiştii nu credeau în existenţa unor relaţii de tip cauzal între aceste categorii, Gusti a elaborat legea paralelismului sociologic, tocmai în ideea de a putea înţelege şi analiza raportul dintre ele.

În esenţa ei, legea paralelismului sociologic e simplă. Ea afirma că „aceste categorii nu formează raporturi de subordonare logică şi nici nu pot fi reduse unele la altele, adică nu formează între ele înlănţuiri cauzale, ci numai condiţii reciproce existenţiale; ele nu pot fi înţelese decât în unitatea lor structurală, ca totalităţi sui-generis“.¹⁰ Fiind o tentativă de a elucida raporturile dintre cadre, manifestări şi voinţa socială în întregul pe care-l reprezintă unitatea socială, legea paralelismului sociologic a avut consecinţe benefice în plan metodologic. „Viaţa socială nu este un obiect inert supus cauzalităţii mecanice a împrejurărilor a-sociale, ci o totalitate complexă înzestrată cu putere de reacţiune proprie la fiecare mod de influenţă cauzală: influenţei naturale, societatea îi opune cultura, influenţei biologice, societatea îi opune o reacţie selectivă (sau contraselecţia), propriei influenţe psihologice, societatea îi opune o reacţie nouă, individualizarea, iar influenţei tradiţionale a trecutului, grupul uman îi opune inovaţia.“¹¹

Chiar dacă între elementele ce compun realitatea socială există interacţiune, se poate spune că fiecare dintre acestea îşi are legile de evoluţie proprii. Mani­festările unităţii sociale sunt tot atât de complexe şi felurite pe cât sunt şi „trebuinţele omeneşti“, chiar dacă, din raţiuni cognitive, gustienii le-au distribuit în patru categorii. Astfel, manifestările spirituale exprimă „trebuinţele“ ce privesc „graiul, viaţa religioasă, viaţa morală, concepţia despre lume şi viaţă (cugetarea, ştiinţa, timpul şi calendarul, magia), viaţa artistică (literatura, muzica, arta plastică, arhitectura, sculptura, ceramica, ţesături, port, opinii despre frumos), obiceiuri şi ceremonii (de naştere, botez, nuntă, înmormântare, sărbători de peste an, claca), ştiinţa de carte“.¹² Uneori apar însă anumite similitudini ce se suprapun între manifestări diferite. Aceste echivalenţe sau similarităţi, condiţionările intercategoriale sunt explicate de monografişti ca decurgând din necesitatea internă de a armoniza modalităţi de manifestare, fenomene şi fapte sociale de natură diversă ca aparţinând totuşi uneia şi aceleiaşi unităţi sociale. 

Sesizând astfel similitudini şi realizarea armonizării unităţii sociale, analizând pertinent fenomenele, legea paralelismului sociologic este extrem de importantă câtă vreme marchează o perspectivă teoretică, şi conferă o şansă ordonatoare, extrem de binevenită pentru cercetările de teren propriu-zise. Chiar dacă indică anumite repere, ea nu impune nici un fel de dogmatism cercetătorului, facilitându-i doar ipoteze de lucru.

După cum afirma H. H. Stahl, sistemul sociologic al lui Gusti are calitatea de „a nu fi supărător pentru nici o gândire originală, el neexercitând nici un fel de teroare dogmatică asupra cercetătorului izolat.“¹³

Această calitate a sistemului sociologic în discuţie este dată, poate, tocmai de apelul continuu la legea paralelismului sociologic, care oferă maleabilitate în comprehensiunea şi explicaţia faptelor sociale. Cei care, în genere, recurg la sistemul sociologic gustian (în principal, monografiştii) pentru a ordona faptele sociale culese din teren şi pentru a le analiza pertinent nu sunt constrânşi de stricteţea unui sistem dogmatic, nu li se impune o explicaţie forţată, unilaterală.

Aplicând metode moderne de abordare a socio-culturalului, în conformitate cu metodologia antropologică şi sociologică în vogă în Occident, Dimitrie Gusti şi unii dintre monografişti, în special, încercau, prin investigaţiile lor, să înţeleagă multiplele raporturi stabilite între factorii sociali (condiţionări, determinări etc.), ierarhiile create între aceştia.

Acceptând relativitatea valorilor, integralismul sau holismul şi perspectiva funcţionalistă, monografiştii reuşesc să construiască un sistem sociologic deschis, perfectibil, dinamic, ce atrăgea colaboratori din alte discipline.

Un comentariu extrem de interesant în ceea ce priveşte raportul dintre teorie şi practică (munca de teren efectivă), care ilustrează totodată viziunea Şcolii monografice, flexibilitatea ei metodologică, face H.H Stahl. Acesta afirmă că cercetarea concretă, empirică, nu trebuie să lucreze „cu teorii gata făcute, ci numai cu ipoteze, care să permită aplicarea corectă şi fructuoasă a raţionamentului experimental“¹⁴ şi, în acest context, singura ipoteză acceptabilă ar fi aceea a paralelismului sociologic.

Şcoala Monografică, aspecte metodologice.

Analiza socio-culturală pe care o propun monografiştii este una complexă. Ea vizează unitatea socială concretă, în dinamismul ei, definită ca structură funcţională, complexă şi vie, de identificat şi la funcţionalişti, de pildă. Studierea acestei unităţi se poate face printr-un demers sistematic, cu tendinţe exhaustive, surprinzând fiecare fenomen în contextul social de manifestare.

Pentru realizarea dezideratului, sugerează monografiştii, trebuie găsită o metodologie adecvată şi maleabilă, (ideea aceasta este, de asemenea, prezentă în discuţiile legate de flexibilitatea cercetătorului calitativist, cu rol de bricoleur).

În acest punct, al găsirii unei metodologii şi a unor tehnici investigaţionale, testate pe teren, contribuţia Şcolii monografice este majoră. Recuzând atât empirismul, fragmentarismul excesiv, cât şi teoretizările fără suport în teren, sociologii grupaţi în jurul lui Dimitrie Gusti au reuşit între 1925 şi 1940 să aducă un punct de vedere inedit în cercetarea socială.

Maniera exhaustivă în care trebuia facută cercetarea unei unităţi sociale (în acest caz particular- satul), necesita constituirea unor echipe, compuse din specialişti în domenii diferite, prin urmare o perspectivă pluridisciplinară.

Într-o primă fază, sociologiei îi revenea doar rolul de a organiza colaborarea multidisciplinară. Pe măsura extinderii studiilor de teren, s-a ajuns la constituirea unor ramuri ale sociologiei şi, implicit, la o tentativă de subordonare a ştiinţelor umaniste particulare- sociologiei.

Acest domeniu tindea, la un moment dat, să devină o ştiinţă globalizantă, care să explice fenomenul social în toate articulaţiile sale pe baza sintetizării rezultatelor din celelalte discipline participante la monografie.

Relaţiile sociologiei cu ştiinţele particulare ce contribuiau la monografia satului au fost, însă, complexe şi dinamice, iar o evaluare a lor trebuie făcută numai în desfăşurarea lor temporală, câtă vreme se poate vorbi de o tendinţă de treptată „integrare“, aşa cum menţionam anterior, a acestor discipline în sociologie.

Foarte modernă era modalitatea de cercetare prin descinderea echipei complexe în sat. În profund acord cu metodele antropologice experimentate şi de specialiştii occidentali ai vremii, Şcoala monografică a susţinut observaţia participativă, în grup, munca de teren intensivă. Această perspectivă, a echipei multidisciplinare este una care diferă de cercetarea antropologică, derulată individual. Obsesia terenizării şi, de asemenea, observaţia participativă sunt însă consecvente şi apar, egal, în antropologia culturală/socială a vremii, dar şi în demersurile Şcolii Monografice.

Perspectiva pluridisciplinară, atmosfera deschisă, de dialog permanent între specialişti au asigurat un cadru optim de desfăşurare a cercetărilor, iar rezultatele acestui schimb ideatic sunt, bineînţeles, benefice (o consolidare a autoreflexivităţii, o continuă glisare a punctelor de vedere în explicarea fenomenelor sociale, în înţelegerea unităţii sociale-focus, care este, la acest nivel, satul, înnoirea metodologică şi a tehnicilor de anchetă).

Perfecţionarea metodei observaţiei participative şi colective a fost un proces de durată, continuu, constituind, am putea spune, una din preocupările de bază ale monografiştilor. Între altele, ei preconizau o „manieră“ atât de perfecţionată de observaţie directă, încât ea nu trebuia să excludă nici un amănunt dintr-un fenomen, nici posibilităţile verificării comparative a fişelor cumulative de observaţie şi nici chiar experimentul provocat.

Adevărat însă că acest tip de observaţie directă a stârnit şi rezervele sau criticile justificate ale unui antropogeograf ca George Vâlsan, care şi-a rostit punctul de vedere chiar la Institutul Social Român: „Mărturisesc că mă tem de cercetarea ştiinţifică făcută în grup numeros, în răstimpul unei săptămâni, două sau chiar o lună, într-o regiune necunoscută celor mai mulţi dintre cercetători, chiar când sunt studenţi sau licenţiaţi minunat pregătiţi şi plini de toată ardoarea neofitului.“¹⁵ Un asemenea grup tulbură profund satul, denaturând rezultatele observaţiei. Munca de teren era, într-adevăr, efectuată de monografişti pe perioade de 30-40 de zile, timp considerat de ei suficient pentru „înţelegerea“ şi „trăirea“ fenomenelor, în realitate însă insuficient pentru un proiect atât de ambiţios.

Deşi o unitate socială destul de restrânsă, satul dădea posibilitatea unei abordări sistematice de către echipele de specialişti constituite. Studierea simultană, în diversitatea şi determinările ei, a unei asemenea unităţi era considerată vitală pentru înţelegerea socialului, în manifestările sale. Şi, dacă acceptăm că esenţa sa este voinţa socială, atunci demersul trebuia să aibă ca finalitate tocmai perceperea acesteia, prelevarea datelor prin care ea se „manifestă“.

În atenţia monografiştilor nu a intrat numai satul- ca unitate socială. În egală măsură, constituiau obiecte de studiu-stâna, de pildă, ca unitate structurată diferenţiat a zonei rurale, subunităţi sociale, categorii de vârstă, sau zonele suburbane, viaţa mahalalei etc.

Spaţii şi terenuri abordate.

În cadrul cercetărilor concrete efectuate de monografişti în puncte mai importante: Goicea Mare-Dolj (1925), Ruşeţi-Brăila (1926), Nerej-Vrancea (1927), Fundu-Moldovei-Suceava (1928), Drăguş-Făgăraş (1929), Runcu-Gorj (1930), Cornova-Basarabia (1931), cunoaşterea social-spiritualului ocupă un loc aparte, încât monografia devenea, cum arătam, tot mai mult una etnosociologică. Nu erau neglijate nici aspecte spirituale, teme subordonate cadrelor istoric şi psihic şi viza, în primul rând, microunităţi sociale de tipul: familie, grupări de vârstă şi gen (ceata de feciori etc.).

Chiar şi în abordarea fenomenelor economice, o analiză a factorilor spirituali este implicită. La rândul său, spiritualitatea sătească e constituită din diverse categorii de fenomene şi fapte socio-culturale. Între acestea există raporturi de interdeterminare. Spiritualitatea (în concepţia monografiştilor incluzând, în fapt, toate manifestările sociale) este nediferenţiată, difuză, sociologiei revenindu-i sarcina de a stabili gradul de autonomizare a valorilor spiritului.

Fiind parte a întregului valorilor socialului, manifestările vieţii spirituale se ivesc din necesitatea stabilirii unui echilibru între grupul social şi ordinea cosmică. Deopotrivă reprezentările magice, religioase, credinţele de substrat şi comportamentele emergente etc. apar din „trebuinţe“ sociale, de unde nevoia înţelegerii raporturilor dintre viaţa grupului social şi mediu.

Structura unităţii sociale este, prin toate acestea, de o complexitate reală, caracterizată printr-o interferenţă continuă a valorilor. Aceste valori nu sunt, după cum menţionam anterior, abordabile fragmentar, pierzându-se în complexe de fenomene structurate după diferite criterii.

„În viaţa satelor, toate înfăţişările şi însuşirile pământului, toate nevoile vieţii zilnice şi toate aspectele muncii lui, cu toate obiectele şi uneltele materiale menite să înlesnească această muncă şi să apere nevoi, toate credinţele şi deprinderile din bătrâni, toate misterele lumii înconjurătoare şi tot ce simte, înţelege şi ştie omul despre ele, tot ce gândeşte sau înfăptuieşte în viaţa aceasta sau în cea de dincolo tot atât de reală pentru el- toate se împletesc laolaltă într-o atmosferă spirituală originală şi într-o structură caracteristică.“¹⁶

Înţelegerea caracterelor de bază ale acestei structuri este un scop major în demersurile Şcolii Monografice. Teoria şi metodologia cercetării sistematice a unităţilor sociale (în cazul de faţă, predilect, a satului), a avut o evoluţie specifică, datorată accentuării tendinţei de studiere calitativă a fenomenelor, de ramificare şi compartimentare a domeniului, până la consacrarea metodologică din Îndrumări pentru monografiile sociologice.¹⁷

Astfel, de la organizarea colaborării pluridisciplinare (echipele complexe, formate din specialişti în domenii diferite), se tinde către o omogenizare şi o sociologizare a echipelor, dublată de o încercare de integrare a datelor într-un nou sistem.

Cu certitudine, acest tip de cercetare aducea o viziune nouă, integratoare, modernă, ce i-a conferit un loc aparte între etnografiile şi sociografiile din Est, propunând elemente de interpretare comprehensiv-antropologică, de o mobilitate metodologică certă în sistemul „monografic“, ce devenea tot mai mult o realizare colectivă. Pentru că la orice evaluare critică s-au remarcat contribuţii teoretico-metodologice de nivel stând alături de acea a lui Gusti, precum cele datorate colaboratorilor apropiaţi: Constantin Brăiloiu, H. H. Stahl, Traian Herseni, Anton Golopenţia, sau chiar unor disidenţi ca Ernest Bernea, D. Amzăr.

Funcţionalism, integralism, vitalism în context intern şi extern.

În opinia lui Traian Herseni, unul dintre teoreticienii marcanţi ai Şcolii monografice, trei au fost trăsăturile principale ale noii direcţii în cercetarea satului.

O primă caracteristică a noii concepţii sociologice era funcţionalismul. Trasătura era impusă de însăşi structura unităţii sociale şi de natura manifestărilor spirituale, văzute ca o reţea de determinări în jurul unor nuclee de viaţă individuală sau colectivă.

Orice manifestare socială trebuie explicată şi înţeleasă prin funcţia pe care o are în respectiva comunitate. Mai importantă dacât conţinutul ori structura unui fapt social, funcţia este, pentru monografişti, esenţial de desprins în procesul cercetării sociale.

Monografistului, indiferent de aspectul pe care-l studiază, îi revine sarcina de a fixa locul faptului social asupra căruia este orientat în contextul de viaţă comunitară, pentru a-i putea sesiza funcţia în circumstanţele unităţii sociale.

Şi în alte puncte, Şcoala monografică îşi dovedeşte modernitatea, capacitatea de sincronizare la metodologiile şi, în genere, la punctele de vedere consacrate, în acea perioadă, în ştiinţele sociale, în Occident.

De pildă, Traian Herseni are un punct de vedere modern şi pertinent în ceea ce priveşte optica sociologului în interpretarea funcţionalistă a aspectelor de ritual, de etnoiatrie, de construcţie a unor subunităţi sociale etc. Sociologul recuză abordările de tip pozitivist prin prisma viziunii despre lume şi mentalităţii investigatorului. A judeca astfel „înseamnă să impunem punctul nostru de vedere, al unei mentalităţi pozitiviste, fără să ţinem seama că ele purced dintr-o mentalitate colectivă profund diferită de a noastră, din mentalitatea magică sau mitică“.¹⁸

Nivelul de detaliere şi gradul de autenticitate al descrierii rezultate din observaţia directă şi efortul empatic colectiv sunt neîndoielnice, deschiderea occidentală a concepţiei monografice constând şi în consecvenţa cu care era negată optica şi practica etnografică tradiţională ce dominase, până la un punct, demersurile anterioare asupra fenomenelor sociale. Adepţi ai unei politici ofensive a ştiinţei, Gusti şi colaboratorii săi acuză în special etnografia de „o cunoaştere parţială, întâmplătoare şi de suprafaţă a vieţii noastre săteşti“.¹⁹ Calităţile noului punct de vedere sunt atestate, la rândul lor, şi de respingerea explicaţiilor autonomiste, parţiale, bazate pe un singur criteriu valoric, ce implica opţiunea pentru o viziune de ansamblu, focalizată asupra „socialităţii“ culturii şi pentru un sistem de valorizare corelat.

În afara funcţionalismului, ca trăsătura esenţială, sistemul sociologic al Şcolii de la Bucureşti era caracterizat de o viziune integralistă despre realitatea socio-culturală a satului interbelic.

Fenomenele sociale nu mai erau considerate de sine stătătoare, ci urmau a fi abordate avându-se întotdeauna în vedere totalitatea faptelor ce compuneau o unitate socială. Această perspectivă este, sugerează monografiştii, absolut obligatorie. Abordarea integralistă, inspirată de principiul holistic din antropologie, se impunea în situaţia studierii unor subunităţi din cadrul unităţii sociale asupra căreia s-a focalizat cercetarea sau asupra diverselor structuri care o alcătuiesc: un exempu ar fi familia restrânsă sau cea lărgită (neamul), cu o reţea de intercondiţionări socio-culturale, simbolice, cu funcţii distincte în structura comunităţii.

Cea de-a treia caracteristică a viziunii sociologice a Şcolii lui Dimitrie Gusti este vitalismul. Fenomenele sociale se studiază, conform acestui principiu, în funcţie de viaţa psiho-socială a unităţii, din nou integralist, urmărind faptele de cultură şi fenomenele sociale în dinamica şi procesualitatea lor.

Se poate spune, după această sumară prezentare, că orientarea monografistă era marcată de două preocupări majore: pe de-o parte de adâncirea cercetărilor, pe de altă parte, de a extinde sfera de cuprindere asupra tuturor manifestărilor de viaţă socială şi de cultură ale unităţii suficiente sieşi care era satul.

Ambele tendinţe sunt specifice perioadei în care a fost elaborat sistemul sociologic gustian. Modelul de aprofundare a cunoaşterii empirice era frecvent şi în demersurile ştiinţifice propuse, în aceeaşi perioadă, în Vestul Europei sau Statele Unite ale Americii.

Un alt aspect, la rândul său modern, al concepţiei monografice constă în teoretizarea şi aplicarea observaţiei participative (colective), complexe, ca modalitate de lucru pe teren. Aceasta asigura o bază metodologică riguroasă, diminuând riscul comiterii unor greşeli în interogarea diverselor aspecte de viaţă socială. Încercările implicite de empatizare (ce decurg, inevitabil, din acest tip de observaţie, care nu are cum să se păstreze în limitele „obiectivităţii pure“) sunt certe în metodologia propusă de Şcoala monografică, dar mai ales în materialul rezultat în urma cercetărilor.

Această practică empatică are ca finalitate: „eul vede din afara lui în interiorul fiinţelor şi lucrurilor, le înţelege şi le judecă, făcând abstracţie de propria persoană şi de sentimentele proprii, sesizează natura exactă a lucrurilor, printr-o înţelegere directă, sub unghiul intern al unui spirit sociologic informat şi conştient de rostul total şi superior al cercetării“.²⁰

Toate aceste trăsături ce caracterizează un tip distinct de cercetare sociologică, în această parte a Europei, demonstrau receptivitate faţă de teoriile noi, ce dominau ştiinţele sociale, în acea perioadă, o capacitate de sincronizare prin împrumuturi de idei, dar şi spirit inovativ, ceea ce explică „mitul“ Şcolii sociologice de la Bucureşti şi al unei „sociologii româneşti“.

Concluzii

După 23 de ani, în 1948, activitatea acestui promiţător grup de sociologi este brutal întreruptă, Institutul de Ştiinţe Sociale al României însuşi fiind desfiinţat, revistele „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială“, „Revista Institutului Social Banat-Crişana“ îşi întrerup activitatea, iar proiectele monografice (săteşti, regionale) rămân neterminate. Specialiştii din domenii conexe care participaseră la astfel de cercetări de anvergură au fost nevoiţi să se refugieze în institutele mai puţin afectate de ascensiunea noii ideologii şi, în cel mai bun caz, să-şi continue investigaţiile pe cont propriu. 

Demersul de recuperare şi reevaluare critică a cercetărilor derulate în contextul Şcolii Monografice este, aşadar, unul cu un sens profund şi în perioada actuală. Experienţele de teren, analizele şi interpretările propuse, cadrele teoretice şi metodologice, impactul investigaţiilor desfăşurate sub auspiciile acestei direcţii oferă destule materiale inedite, destule spaţii încă de exploatat sau revizuit pentru cercetătorii sociali din contemporaneitate.

Bibliografie
Gusti, Dimitrie, Sociologia monografică, ştiinţă a realităţii sociale. Studiu introductiv la Traian Herseni, Teoria monografiei sociologice, Bucureşti, 1934.
Gusti, Dimitrie, Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, Bucureşti, 1939.
Gusti, Dimitrie, Problema Sociologiei. Sistem şi metodă. Trei comunicări, Bucureşti, Institutul Social Român, 1940.
Gusti, Dimitrie, Sociologia militans. I. Cunoaştere. II. Acţiune, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale, 1946.
Herseni, Traian, Teoria monografiei sociologice, Bucureşti, Editura Institutului Social Român, 1934.
Larionescu, Maria, Şcoala sociologică de la Bucureşti. Tradiţie şi actualitate, Bucureşti, Editura Metropol, 1996.
Lévi-Strauss, Claude, Antropologie structurală, Bucureşti, Editura Politică, 1978.
Malinowski, Bronislaw, Argonauts of the Western Pacific, London, George Routledge, 1932.
Mihailescu, Vintilă, What is Anthropology at Home Good for in Times ofTransition?, în Viorel Anăstăsoaie, Csilla Konczei, Eniko.Magyari-Vincze, Ovidiu Pecican (Editori), Breaking the Wall, Cluj-Napoca: Efes, 2003.
Stahl, H. Henri, Şcoala monografiei sociologice, în „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială“ an XIV, 1936.
Stahl H. Henri, Tehnica monografiei sociologice, Bucureşti, Editura Institutului socialromân,1934

NOTE

ALINA BRANDA – Conferenţiar universitar, Dr., Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj.

 sus