Teorii

Sociologia monografică în perspectiva etnografiei critice americane
 

ȘERBAN VĂETIȘI
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

Abstract:
The paper attempts to reconsider some theoretical and methodological principles practiced by the Bucharest School of Sociology by invoking some concepts put forward by the so called Critical Ethnography. It considers three major ideas of the Monographic Sociology, that can be also found as theoretical assumptions of the postmodern critical ethnographic theory, in an interesting parallel that can be, thus, reconstructed and further suggested as useful paradigm within current approaches in social sciences and policies: interdisciplinarity, activism and criticism. The paper concludes on the contribution that the Monographic School may have to the current social theory, research and policy developed today in Romania.

Keywords: Monographic School; critical ethnography; interdisciplinarity; activism; criticism

Afirmăm dintru început necesitatea recuperării Şcolii monografice şi recu­noaş­te­rea ei ca tradiţie utilă în discipline care se (re)formează acum în România (precum antropologia culturală), se redefinesc, ieşind din izolarea naţionalistă (precum folclorul sau etnologia), sau se reorientează metodologic (şi) spre spre abordarea calitativă (precum sociologia), respectiv se formulează ca discursuri critice noi (precum studiile culturale). Din punctul nostru de vedere, făcut explicit în articolul de faţă, principala contribuţie a Şcolii monografice nu o constituie atât „metodologismul“ său (prezentarea extensivă, şi adesea repetitivă, a tehnicilor, strategiilor, planurilor etc. unei cercetări monografice), cât teoria (sau filozofia) sa: o teorie etnografică, foarte modernă şi deschisă unor „aplicaţii“ şi „practici“ dintre cele mai fecunde.

Metodologia gustiană era în mod hotărât una calitativă, iar proiectul său era unul deosebit de ambiţios, care viza nu doar monografierea (şi deci panoramarea şi înţelegerea) ci şi îmbunătăţirea vieţii (adică formularea unui „plan de intervenţie“) în comunităţile studiate. Din aceste considerente Şcoala monografică se înscrie pe direcţii care au făcut carieră în a doua parte a secolului XX în ştiinţele sociale, fiind apreciate până astăzi (şi util a fi recuperate), precum: „acţiunea socială“, antropologia aplicată, activismul socio-cultural şi proiectele de „dezvoltare comunitară“.¹ Alături de acestea, prin metodele şi pedagogia elaborate, Şcoala a favorizat, metodologic vorbind, interdisciplinaritatea (prin studierea realităţii sociale din perspectiva combinată a unor ştiinţe particulare) iar, teoretic, criticismul (prin delimitarea de sociologia speculativă şi reevaluarea critică a unor afirmaţii care căpătaseră valoare de dogmă despre realitatea socio-culturală românească).²

Aceste trei aspecte, asupra cărora intenţionăm să ne oprim, interdisciplinaritatea, criticismul şi activismul, sunt teoretizate în cuprinsul ştiinţelor sociale de studii recente, precum cele înscrise în curentul „etnografiei critice“, îndeosebi în accepţiunea formulată în universităţile americane.

Apreciem, astfel, că principala caracteristică şi valoare a monografiei sociologice gustiene (reprezentată de contribuţiile teoretice şi pedagogice ale lui Dimitrie Gusti şi ilustrată şi dezvoltată îndeosebi prin scrierile lui Henri H. Stahl) a constat în faptul că a fost „etnografică“ – într-un sens care avea să se dezvolte ulterior, sub acest termen, şi care a înglobat interdisciplinaritatea, criticismul şi activismul, formulate la nivel teoretic şi practic de curentul postmodern „criticist“ american al etnografiei. Vom încerca să recitim aserţiuni şi practici ale Şcolii din această perspectivă a unui discurs critic contemporan novator, care a avut (şi are) o influenţa majoră în ştiinţe precum antropologia culturală, sociologia sau studiile culturale şi care poate dezvolta, la limită, o influenţă „neaşteptată“ asupra practicilor cercetării sociale şi politicilor publice în România contemporană.

Introducere: Stahl şi „perspectiva critică americană“

În 1980 Henri H. Stahl, reprezentant major al Şcolii monografice, a conceput şi coordonat un volum omagial, „la o sută de ani de la naşterea marelui cărturar şi cetăţean care a fost Dimitrie Gusti“, în care sunt reevaluate multe dintre direcţiile pe care le-a deschis activitatea lui Gusti în cadrul Şcolii. Volumul, intitulat Studii critice, se deschide cu unul dintre cele mai concise şi autorizate studii despre Gusti şi activitatea Şcolii monografice, intitulat tocmai „Dimitrie Gusti. Personalitatea şi opera“.³ Sunt atinse în acest eseu aspecte precum: „climatul ştiinţific în care s-a format“, „«unealta» metodologică de investigare a realităţilor sociale“, „teoria sociologică“, „organizarea instituţională a cercetărilor sociale“ sau „activitatea profesorală“ a lui Dimitrie Gusti şi, consecutiv, a Şcolii monografice, după cum sunt sugerate şi câteva aspecte critice ale activităţii acesteia. Propunem reevaluarea de faţă pornind de la acest text şi de la anumite idei pe care acesta le vehiculează, restrospectiv, în anii ’80, adică la o distanţă de 40-50 de ani de la vârful de activitate al Şcolii.⁴

Apreciem (şi considerăm relevant) tipul de istorie critică propus în acest studiu de Henri H. Stahl din cel puţin trei motive: (i) Henri H. Stahl a fost unul dintre colaboratorii cei mai constanţi ai lui Gusti, cunoscând intim organizarea şi activitatea Şcolii; (ii) a manifestat în scrierile sale un interes viu pentru evaluarea istorică şi critică atât a societăţii româneşti⁵, cât şi a grupului profesional din care făcea parte⁶; (iii) respectiv, a fost unul dintre autorii care au produs, probabil, monografia cea mai semnificativă în spiritul Şcolii: monografia Nerejului.⁷ Remarcabil, Henri H. Stahl a produs în anii ’80 şi un studiu critic singular⁸, de reevaluare metodologico-textuală a unor vârfuri ale culturii oficiale (precum Blaga, Noica şi Eliade), ideologic utili naţionalismului ceauşist (şi intraţi, astfel, în „galeria“ modelelelor intelectuale şi a autorilor naţionali), dar criticabili din perspectiva ştiinţei sociale şi a instrumentării lor ideologice. Cu această lucrare Stahl ilustrează tendinţa criticistă (chiar şi textualistă) a „noii etnografii“.

Noua etnografie critică americană îşi are originea teoretică în teoria interpretativistă a lui Clifford Geertz (care reia şi amplifică idei deja exprimate de Franz Boas şi teoria particularismului istoric, sub influenţa relativismului, textualismului şi a filozofiilor deconstructiviste dezvoltate începând cu anii ’70). Astfel, în cadrul reevaluărilor şi experimentelor postmoderne din anii ’80 o serie de antropologi (dar şi autori proveniţi sau formaţi în alte discursuri) s-au orientat spre etnografie ca formulă descriptivă care permitea reflecţia critică asupra „culturii“ (de pildă, prin interogaţii reflexive privind propria poziţionare a antropologului şi a culturii antropologului pe teren exprimate la nivelul descrierii şi textualizării cunoaşterii), respectiv experimentarea unor noi descrieri ale culturii, care să integreze (şi crediteze) vocile subalterne ale celor descrişi, şi astfel să le ofere o posibilitate de repoziţionare a lor, dincolo de relaţia dezechilibrată cercetător occidental/nativ primitiv, ca expresie a unui raport de putere ilustrat de istoria colonială.⁹ Astfel, o serie de discursuri critice, majoritatea (re)chestionând construcţii şi relaţii socio-politice constituite istoric, precum relaţiile Occident/Orient, rasiale, de clasă, de gen etc. au adoptat noua etnografie critică pentru a deconstrui, prin descrierea acestor relaţii, raporturile de putere, respectiv a afirma o poziţie favorabilă celor anterior excluşi (din istorii oficiale, din cultura normativă, din „ştiinţa normală“). Colonialismul, rasismul, naţionalismul, sexismul şi, în genere, toate formele de hegemonism care au privilegiat poziţii de putere şi control (inclusiv sub raportul producerii de cunoaştere asupra ceiluilalt) au primit o critică „neaşteptată“ din partea unui discurs aparent neutru, întrucât descriptiv, dar care a fost dublat de un viguros corpus teoretic care i-a fixat o influenţă semnificativă şi decisivă în ştiinţa socială contemporană. Multidisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea, experimentalismul şi criticismul, activismul politic şi propunerile de reconsiderare culturală şi politică a marginalilor şi excluşilor apar ca formule fireşti în scrierile acestor autori şi se integrează logic în argumentaţiile care dublează descrireile/rescrierile culturale. Din acest motiv aceste etnografii au un pronunţat stil teoretic, textual şi ideologic.

Aceste tendinţe recente în antropologia culturală occidentală (îndeosebi americană, dar cu influenţe care merg până la reconsiderarea antropologiei culturale ca ştiinţă) au funcţionat şi funcţionează, desigur, în paralel cu evoluţia sociologiei monografice în România. Nu dorim, prin urmare, să trasăm aici nicio comparaţie între antropologia/etnografia americană sau occidentală contemporană şi sociologia monografică românească interbelică, ci doar să semnalăm relevanţa unui discurs teoretic-critic recent, din perspectiva căruia putem să aruncăm o nouă lumină asupra sociologiei monografice în România. Şi aceasta, tocmai întrucât putem remarca modernitatea/actualitatea unor formule teoretice, metodologice şi politice formulate în cadrul Şcolii monografice, perfect utile şi fecunde şi azi, şi, în plus, relevante din perspectiva unui discurs ştiinţific contemporan.

Ca un comentariu metacritic am putea trasa, însă, încă o apropiere între cele două perspective, dincolo de „criticismul“, implicit sau manifest, al diferitelor formule, atât teoretice (programatice), cât şi efective (de descriere culturală) în ambele cazuri, şi anume „utopismul“ lor. Atât monografia sociologică gustiană, cu ambiţia sa de a produce monografii sintetice „corecte metodologic“, cât şi etnografiile critice „posthegemonice“, care urmăresc prin descriere eliberarea unor categorii culturale „corecte politic“ urmăresc, în fapt, descrieri „ultimative“ asupra unor condiţii sociale care solicită atenţie sau intervenţie imediată. Aceste caracteristici ţin, evident, de trăsătura politică, activistă, implicată în ambele tipuri de teorii etnografice şi etnografieri.

Şcoala monografică între utopie şi criticism

Formula utopiei este vehiculată încă dintru început în eseul sintetic al lui Stahl şi expusă drept trăsătură parţială (sau efect secundar) a activităţii lui Gusti („[R]ecunoscând ce ni se pare a fi fost deosebit de valoros în străduinţele sale, de asemenea, mărturisind, fără părere de rău, ce a fost insuficient lămurit şi uneori de-a dreptul utopic în scopurile pe care le-a urmărit... “). ¹⁰

Zoltán Rostás în seria de interviuri luate în anii ’80 lui Stahl¹¹ conceptualizează prin mijlocirea aceluiaşi concept de utopie activitatea Şcolii, atmosfera intelectuală şi politică din jurul acesteia, precum şi retrospectiva „personalizată“ furnizată de unul dintre personajele principale ale sociologiei monografice din România. Stahl se prezintă în acest interviu de istorie orală drept un critic nu doar al istoriei şi relaţiilor socio-culturale din România secolului XX ci şi al grupului profesional din care face parte, Şcoala monografică, care, dimpreună cu metoda sa, devin subiect al unei reevalări critice, al unei contextualizări ideologice, politice, culturale şi ştiinţifice. Din nou, această trăsătură „autocritică“ o regăsim şi în rândul antropologilor „reflexivi“ „postmoderni“.

Stahl vede, în primul rând, în utopia monografică un metodologism totalist, care nu lasă loc pentru studiul problemelor sociale.

Era mai mult o demonstraţie de metodă, de tehnică [...] Până la urmă socotesc că încercarea de a face o monografie de sinteză din toate punctele de vedere într-un singur discurs este utopică. Şi inutilă. E irealizabilă şi inutilă. [...] Un doctor s-a dus de a studiat sănătatea, şi altul a studiat formele de rudenie. Păi, cum să faci sinteză între astea două aspecte care nu se pot îmbina? Adică, oamenii n-au ştiut ce caută. [...] Lucrarea ştiinţifică nu poate să-şi puie ambiţia să rezolve problema aceasta a unei monografii totale a unei localităţi. Nu se poate. Sunt aşa de multe elemente care nu au legătură între ele, încât nu le poţi povesti dintr-o singură dată. Trebuie să te axezi pe probleme. Numai aşa se poate face o treabă serioasă. Problema aceea – repet – analizată pluridisciplinar.¹²

Soluţia „axării pe probleme“, era realizabilă în opinia lui Stahl fie prin alcătuirea de „monografii sumare“¹³, care se centrează pe anumite aspecte ale realităţii sociale, în detrimentul unei tratări „totale“, fie prin urmărirea unor teme (probleme) sociale. Aceste formule pot fi regăsite în modul în care Stahl însuşi şi-a conceput şi scris opera (de pildă, prin studierea unor probleme de istorie socială, precum cele dedicate satelor devălmaşe sau eroului eponim), dar şi la alţi reprezentanţi ai sociologie monografice, precum Anton Golopenţia, prin decelarea unor probleme, tratate succesiv (precum în studiul său 60 de sate) sau Xenia Costa-Foru, prin centrarea pe un aspect anume al monografierii (monografia familiei) etc.

În sine, aceste soluţii şi realizări ţin de o viziune modernă asupra realităţii sociale, pragmatică şi critică, spre care studiile calitative, de altfel, au mers în secolul al XX-lea. Este suficient să ne gândim cum a evoluat înţelegerea antropologiei culturale în ştiinţa ocidentală, de la monografia „exhaustivă“ a Insulelor Trobriand propusă de Bronislaw Malinowski (1922) (devenită canonică în etnografie), la antropologiile tematice din anii ’60-’70 (exprimate inclusiv la nivel terminologic prin dezvoltarea unor „sub-antropologii“ precum antropologia economică, antropologia politică, antropologia genului etc.). Mai recent, noua etnografie critică a denunţat inclusiv teoretic „totalismul“ viziunii clasice, opunându-se totodată înseşi ideii de canon. Stahl nu face altceva în aceste interviuri decât să se războiască cu „canonul“ impus de Gusti, recunoscându-i, totodată, desigur, meritele profesorului său.

Celălalt aspect definitoriu al monografiei gustiene, scos în evidenţă de citatul de mai sus, şi anume „pluridisciplinaritatea“ (sau multidisciplinaritatea) este, din nou, o trăsătură spre care au mers ştiinţele sociale (şi, desigur, cercetarea calitativă) în secolul XX, şi prin urmare o contribuţie valoroasă, demnă de recuperat, a şcolii monografice. În eseul din 1980 Stahl se arată conştient de valoarea acestei metode, pe care, în spiritul „sintezei“ dar şi al „centrării pe probleme“ o vede exprimată sub forma unei contribuţii combinate din partea mai multor discipline, care interacţionează în vedere producerii unui studiu comun, adică drept interdisciplinaritate:

... [S]e încearcă nu numai cercetări multidisciplinare, ci şi interedisciplinare, căutându-se modalităţi de a opera o sinteză între toate disciplinele sociale particulare, nu doar o juxatpunere a lor, sinteză fundamentată nu numai empiric, ci pe baza unei teorii sociologice deplin constituite.¹⁴

Gusti a putut argumenta această interdisciplinaritate, dincolo de resorturile metodologice, şi ca o consecinţă a legii paralelismului sociologic¹⁵, exprimată ca „paralelism al ştiinţelor sociale particulare“.¹⁶ Stahl vede o influenţă a lui Herbert Spencer aici, cu a sa Classification of Sciences (1864), însă şi o soluţie găsită de Gusti pentru a „lămuri modul în care toate aceste ştiinţe particulare sunt coordonabile între ele“.¹⁷ Interesant, acest „anti-ierarhism“ al ştiinţelor particulare este conceput în sistemul gustian din perspectiva sociologiei, ca „supra-disciplină“, menită să producă, de fapt, această „coordonare“, şi să organizeze, epistemologic vorbind, cunoaşterea. Privind, din nou, din perspectiva etnografiilor critice, aceasta apare drept o „soluţie“ comună teoretizărilor recente în etnografie, atât ca privilegiere a discursurilor plurale, non-ierarhice, cât şi ca subsumare a tuturor „descrierilor culturale“ unui discurs înglobant, descriptiv, critic şi teoretizant, precum noua etnografie se doreşte a fi.¹⁸

În fine, o altă direcţie pe care, la o privire retrospectivă, o deschide şi o ilustrează monografia gustiană, este „criticismul“. Din perspectiva etnografiei critice contemporane, direcţia critică în monografia sociologică poate fi observată la mai multe niveluri: independenţa şi delimitarea de modele teoretice (şi ideologice) anterioare sau contemporane; favorizarea unei perspective istorice, empirice şi materialiste asupra realităţii sociale, în detrimentul viziunilor idealiste, psihologiste şi spiritualiste; înţelegerea constructivistă a realităţii sociale; în fine, deschiderea spre acţiunea socială şi activismul cultural. Toate acestea sunt comentate în culegerea din 1980 coordonată de Stahl drept achiziţii importante ale Şcolii monografice şi ale viziunii sale teoretice. Vorbind despre raportarea lui Gusti la „sociologia clasică“, de pildă, Traian Herseni, un alt reprezentatnt central al Şcolii, comentează în articolul său din volum:

El [Gusti] povesteşte singur în Fragmente autobiografice: Autosociologia unei vieţi, 1880-1955, cum a plecat, la 19 ani, în 1899, la studii în Germania şi anume la Universitatea din Berlin. Acolo, „singurul care avusese curajul a anunţa un curs despre sociologie“ era G. Simmel. D. Gusti l-a audiat cu „cel mai mare interes“, dar a a fost „decepţionat“ atât de cursurile, cât şi de scrierile sale. De ce? Pentru că „erau alcătuite din minunate eseuri, expuse cu pasiune şi sub formă foarte abstractă. Pe Simmel nu-l interesa ceea ce se întâmpla în societate...“.¹⁹

Această idee, de a cere de la ştiinţa socială să pornească dintr-o preocupare pentru societate şi problemele sociale, iar nu dintr-un interes abstract, teoretic sau „eseistic“, asupra societăţii constituie deja o poziţie critică. Gusti leagă însă această poziţie de o anumită frondă, de „independenţă“ faţă de formule criticabile, precum şi de caracterizarea demersului „ştiinţific“ în funcţie de abordarea „realistă“, „critică“, „sintetică“, înţeleasă implicit drept superioară celei „idealiste“:

Nu aparţin nici unei şcoli filozofice; sunt pentru o filozofie ştiinţifică, pentru o filozofie critică-realistă, adică pentru o filozofie sintetică-critică a realităţii, a realităţii analizate de ştiinţele particulare.²⁰

Gusti era un istorist, un „anti-idealist“ şi „anti-psihologist“ (în ciuda perspectivei sale voluntariste asupra societăţii):

Gusti socotea că şi faptele antecedente, istoria deci, explică pe cele actuale, măcar că e vorba de antecedente imediate.²¹

Întreg grupul de explicări idealiste ale caracterului de omogenitate a vieţii sociale este însă respins de profesorul Gusti, care refuză să acorde ideilor rolul de factor cauzator al vieţii sociale.²²

Profesorul Gusti, ca elev al lui Wundt, era la curent cu întreaga problemă a psihologiei popoarelor şi cu cea mai veche, a spiritului popoarelor. Totuşi, nici la această soluţie nu s-a oprit, fiind în căutarea unei explicaţii a mecansimului social care asigură omogenitatea tuturor manifestărilor.²³

Teoria „voinţei sociale“, una dintre cele mai controversate viziuni gustiene²⁴ este explicitată (şi amendată), în perspectiva aceluiaşi pragmatism, de către Stahl:

În acest scop a plecat de la constatarea că toate manifestările sociale sunt rezultatul unor acţiuni ale membrilor societăţii, deci implicând o voinţă pusă în slujba atingerii unor anumite scopuri.²⁵

După care Stahl „corectează“ imediat natura metafizică a voinţei sociale şi „unicitatea“ sa în câmpul social, şi o priveşte în perspectiva empirică, imanentistă, concretă şi realistă pe care o regăsim şi în etnografiile critice:

[O]biecţia ce se poate aduce [...] rezidă în faptul că nu există în viaţa socială o singură conştiinţă şi nici o singură voinţă, dat fiind că societăţile sunt compuse din clase adverse, plus grupuri în interiorul claselor, care au, fiecare în parte, propria lor conştiinţă şi propria lor voinţă. Voinţele şi conştiinţele sociale unice, valabile pentru întreaga societate, nu corespund realităţilor.²⁶

Acest comentariu, care invocă clasele sociale şi conflictul de clasă, deschide perspectiva critică marxistă (împărtăşită atât de către Stahl, cât şi de către etnografiile critice postmoderne) în interpretarea concepţiei sociologice a lui Gusti. Gusti nu se considera pe sine „marxist“, dar anumite viziuni şi sugestii teoretico-metodologice ale sale pot fi considerate astfel (şi au putut fi prezentate ca atare în perioada comunistă). De la „elementele dialectice“²⁷ ale concepţiei sociologice gustiene, trecând prin al său „realism social“ şi până la recomandarea explicită a marxismului ca fiind „cea mai bună“ interpretare socială, Gusti trebuie înţeles şi din perspectiva acestei paradigme:

D. Gusti, în pofida ideilor voluntarist-teleologice pe care le-a pus la baza concepţiei sale asupra vieţii sociale, se declară adept al realismului critic, sub forma „realismului social“, conceput „nu ca o dogmă seacă, moartă, ci ca un adevăr realist, o cunoaştere profundă a procesului de dezvoltare“. Considerând „realismul“ şi „criticismul“ ca fiind două „atitudini gnoseologice“ ce pot fi cuprinse într-un singur sistem, sociologul român îşi definea propria-i concepţie ca fiind un „realism social critic“.²⁸

Recomandând tinerilor studenţi, la sfârşitul carierei sale universitare, marxismul ca „cea mai bună interpretare în ştiinţa socială şi o adevărată prolegomenă la adevărata ştiinţă socială“...²⁹

Stahl propune explicit o paralelă între marxism şi teoria lui Gusti, iar Herseni observă, în aceeaşi perspectivă, formula „revoluţionară“ propusă de Gusti şi deschiderea sa spre acţiune şi militantism:

Din acest punct de vedere [al instrumentarului de cercetare alcătuit din modelul celor patru cadre şi patru manifestări, n.n.] ar fi interesant de pus în paralelă schema gustiană cu teoria formulată de Marx, încă din 1859, conform căreia orice societate este caracterizată printr-o „structură economică de bază“ cuprinzând, ca elemente componente, natura şi populaţia, cu acţiunile ei economice, peste care se ridică imensul eşafodaj al unei suprastructuri politice, juridice şi în general culturale.³⁰

Sub raportul mijloacelor de investigare (metode, procedee, tehnici), sociologia „pură“ s-a mărginit adeseori la simple specualaţii logice sau filozofice, iar în cazurile cele mai fericite la prelucrarea tot mai abstractă a materialelor documentare oferite de ştiinţele istorice şi cele etnografice. Dimpotrivă, sociologia „militantă“, care nu a nesocotit aportul istoriei şi al etnologiei, al ştiinţelor sociale şi umanistice în general, la cunoaşterea societăţii, nu s-a mulţumit cu izvoarele acestea indirecte, adică de „mâna a doua“, ea n-a ezitat să întreprindă cercetări directe, de teren, cu metode şi tehnici specifice (observaţii sistematice, statistici complexe, monografii de tot felul), pentru a-şi asigura un contact permanent şi eficient cu realităţile sociale înconjurătoare, de la cunoaştere până la acţiune...³¹

Titlul revistei Arhivă pentru ştiinţa şi reforma socială ilustrează clar această poziţie, reformistă, pentru „acţiune“, iar titlurile unor cărţi precum Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii sau Sociologia militans constituie tot atâtea afirmări programatice ale îmbinării teoriei cu practica şi ale orientării sale „militantiste“. Această perspectivă „activistă“ derivă atât din pragmatismul „centrării pe probleme“, aşa cum înţelegea Stahl activitatea Şcolii, cât şi din afirmarea explicită a „pragmatismului“ politic şi activismului. În plus, ideea de acţiune cuprinde şi o dimensiune morală şi ideologică, care merge până la credinţa rolului ştiinţei sociale în emanciparea indivizilor:

Încă din această primă campanie [Dioşti, Dolj, din 1925, n.n.] s-a dovedit însă că monografia putea avea şi alt scop decât cel pur teoretic, anume de a cerceta problemele sociale existente, nu numai pentru a le cunoaşte, ci şi pentru a le soluţiona.³²

Gusti [...] spre deosebire de Durkheim nu era numai un sistematizator teoretic, ci în primul rând un „activist“ social. ³³

Pe de altă parte, sociologia românească a urmărit atingerea unui scop practic, de natură politică, adică de stabilire a tehnicilor de acţiune socială care să îngăduie atingerea unor ţeluri imediate. Ceea ce este astăzi cunoscut sub numele de inginereie socială, tehnică de acţiune pe bază de cunoaştere ştiinţifică ...³⁴

Politică, în alt înţeles însă decât cel vulgar de politicianism, de luptă între diverse grupări politice, în sensul larg al tehnicilor de acţiune socială, purtând numele de „politică economică“, „demografică“, de „sănătate publică“, etc.³⁵

Ideea de acţiune străbate de la un capăt la altul, opera lui, atât sociologică cât şi etică. Ea are, pentru Gusti, în acelaşi timp o semnificaţie socială şi una morală.³⁶

Gusti avea încredere în capacitatea maselor de a se strădui să se ridice pe trepte culturale mai înalte.³⁷

Putem comenta, ajunşi în acest punct, că o bună parte dintre motivele pentru care sociologia monografică a putut fi caracterizată drept „utopică“ constă nu doar în aspecte metodologice, ci şi în cele „politice“ (de gândire, respectiv aplicare a unor politici, dar şi în sens etic sau ideologic). De altfel, teoretizările din jurul noilor etnografii purtate în spaţiul occidental au surprins aceste dimensiuni ale „criticii“, respectiv reflexivităţii etnografice. Iar ceea ce avea să dezvolte aceeaşi etnografie drept „critică textuală“ sau culturală poate fi regăsit la acelaşi Henri H. Sahl, ca voce singulară, în piesajul critic al anilor 1980 în România, după cum vom arăta în secţiunea următoare.

Resursele monografiei sociologice ca etnografie critică

Unul dintre argumentele forte în jurul căruia s-a constituit noua teorie etnografică este potenţialul critic al antropologiei. Aceasta este o trăsătură decisivă a antropologiei ca ştiinţă comparativă (care a comparat culturi diferite şi culturi străine cu cultura din care provenea antropologul) şi apoi reflexivă (care a reflectat asupra ce înseamnă studierea unei alte culturi, respectiv cum s-a format cunoaşterea antropologică de-a lungul istoriei). Aceste comparaţii şi reflecţii sunt inerent critice, chiar înainte de a fi înscrise într-un proiect al „antropologiei ca şi critică culturală“.³⁸

Într-o expunere sintetică, principalele linii care schiţează teoretizarea critică din perspectiva noilor etnografii (care au recitit critic tradiţia antropologică, şi, în general, discursivă a „descrierii culturii“) pot fi formulate ca următoarele enunţuri teoretice: (i) datele etnografice nu preexistă terenului ci provin de pe urma unei întâlniri, a unui dialog, care ia aspectul unei textualizări, ca formă a unei convenţii şi înţelegeri culturale; (ii) etnografia este o cunoaştere situată, iar „datele culturale“ ale etnografului sunt la fel de relevante precum cele ale „nativului“; (iii) etnografia este scriitură, text şi retorică; (iv) etnografia presupune o implicare în emanciparea obiectului studiat.³⁹

Pe urma acestor afirmaţii s-a teoretizat modul în care etnografia poate funcţiona ca manifest al celor neauziţi sau necuprinşi în „marile naraţiuni“ sau istorii ale modernităţii, respectiv al „subalternilor“, „minoritarilor“, „izolaţilor“, „oprimaţilor“ societăţii şi culturii. Însă, tocmai datorită faptului că antropologia şi-a teoretizat retorica şi subiectivitatea, activismul său poate fi privit drept unul mai puţin ideologizat şi mai apropiat de o neutralitate care să-i facă acceptabilă relevanţa cercetărilor, implicării şi utilităţii sale. Aceste forme de reflexivitate în social, fie că au fost numite „activism circumstanţial“, „integrare circumstanţială“ sau „cercetare activă“ (action research) au surprins implicaţiile morale, politice şi de acţiune ale etnografiei şi au indicat, adesea, soluţii morale, politice sau manageriale. Următorul pas a fost, firesc, acela al implicării în emanciparea, democratizarea, îmbunătăţirea vieţii sau propunerea de soluţii (alternative, politice sau nu) la situaţia critică în care se dovedeau a fi categoriile şi populaţiile descrise.⁴⁰

Dacă privim Şcoala monografică din această perspectivă recentă a etnografiei critice îi putem regăsi potenţialităţi şi aplicaţii până astăzi, pe linia activismului gustian, în multe zone sociale şi culturale precum cele care descriu marginalitatea, sărăcia, inegalitatea, raporturile de putere, dezvoltarea comunitară, implicarea civică, diversele probleme de vieţuire şi locuire rurală şi urbană etc.

Cel de-al doilea argument al criticii etnografice a fost, aşa cum menţionam, reevaluarea critică a tradiţiei teoretice şi discursive a ştiinţei sociale (antropologice îndeosebi). Aici, referinţele teoretice au invocat deconstructivismul, experimentul postmodern, studiile critice (postcolonialiste, feministe, posthegemonice), respectiv noile istorii critice (microistoriile, istoriile orale şi marginale). Acestea au operat deschis sau implicit o critică a ideologiei (dominante), respectiv a „ştiinţei normale“ şi au recitit critic producţiile ştiinţifice în contextele politice şi al relaţiilor sociale inegale. Producţii care au contribuit (susţinut) la formularea unor modele societale şi ideologice precum rasismul, colonialismul, etnocentrismul şi eurocentrismul, sexismul şi patriarhismul, care au descris relaţiile politice şi sociale şi formele culturale din interiorul acestora drept „normale“ şi „preferabile“ au fost criticate. Cel mai adesea acestora nu le-a fost deconstruit doar fundamentul teoretico-ideologic (de pildă teza superiorităţii occidentalului alb) ci şi cel metodologic, atâta timp cât acestor construcţii li se putea observa totalismul, părtinirea (bias), ideologismul şi ilustrarea inadecvată a realităţii socio-culturale. Culegerile de studii Anthropology as Cultural Critique. An Experimental Moment in the Human Science⁴¹ şi Writing Culture. The Poetics and Politics of Ethnography⁴² sunt, de regulă, invocate ca ilustrative şi influente pentru această poziţie. Aceste colecţii de studii au reevaluat scrierile unor antropologi canonici, respectiv ale unor idei (ideologii) încetăţenite în ştiinţa şi cultura occidentale (în special americane) şi le-au indicat aspectele critice. Forma discursivă în care această critică s-a exprimat a căpătat adesea aspectul unor etnografii (sau meta-etnografii) ca „noi descrieri culturale“, evident compuse într-un stil critic mult mai pronunţat (şi explicitat teoretic) decât al „etnografiilor clasice“.

Contemporan cu aceste direcţii „textualiste“ şi „criticiste“ în ştiinţa socială occidentală, influenţat sau nu de acestea, dar, evident înscriindu-se în tradiţia critică şi militantă a Şcolii monografice gustiene, Henri H. Stahl, publică în 1983 studiul său de Eseuri critice. Despre cultura populară românească,lucrare care repudiază deliberat ideologismul studiului culturii populare româneşti practicat în etnografia tradiţională românească. Această carte a fost la rându-i criticată de către naţionaliştii protocronişti (de pildă, în paginile revistei Săptămâna) şi de către apărătorii autorilor criticaţi, Blaga, Noica şi Eliade, care autori deveniseră adevărate mituri culturale în cadrul ideologiei culturii române „naţionalist-ceauşiste“.⁴³ Încă înainte de această carte, în amplul său studiu metodologic, Teoria şi practica investigaţiilor sociale, din 1975, Stahl acuza „trăirismul“ metodei etnografice practicate de folclorişti şi filozofii culturii:

Una din marile probleme metodologice, pe care s-a încercat a o lămuri prin analiza conceptuală este determinarea „dimensiunilor“, „indicatorilor“ tuturor conceptelor pe care le folosim, „construindu-le“ pe înţelesul nostru, metodă cu care suntem de acord, fără însă ca prin aceasta să facem apel la „trăire“, sau „intuiţie“ ca singur criteriu al adevărului. [...] Părerea noastră e constant aceeaşi: trebuie să repudiem „trăirismul“ de către oricine ni s-ar înfăţişa...⁴⁴

Acesta era „ilustrat“ însă de către nume importante ale culturii naţionale, persoane active în instituţii culturale influente, precum Academia Română, regăsibile în Dicţionarul etnologilor români, şi care girau şi ofereau o greutate teoretică tuturor scrierilor etnografice. În lipsa unei teorii şi metode ştiinţifice consistente în interiorul disciplinei etnografice, aşa cum evoluase aceasta în perioada postbelică, trăirismul etnico-metafizic, morfologismul cultural (tip „spaţiu mioritic“), simbolismul abisal („oceanic“, cum apare la Eliade) sau etnocentrismul şi protocronismul (care vorbeau despre destinul civilizator al întregii culturi române ca axis mundi) erau cadrele teoretice cele mai înalte. Ele erau reprezentate de autori de prim rang, naţionali, „recunoscuţi“, şi prin urmare nechestionabili critic. Vocea lui Stahl apărea singulară în concertul acestei producţii ştiinţifice şi ideologice:

Astfel de reconstituiri, savante uneori, cum sunt cele ale lui Mircea Eliade, dar şi ale lui Constantin Noica (de pildă, în interpretarea basmului despre Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte) [...] sunt fermecătoare ca orice literatură ştiinţifico-filozofică, în măsura în care cuprind dezlegări de „mistere“ care îţi dau sentimentul euforic de a fi şi tu un „iniţiat“ în ştiinţele oculte. Nu este mai puţin adevărat însă că asemenea „întoarceri în urmă“ până la vremurile Genezei şi la înţelesurile de foarte adânc ale mitologiei şi metafizicii aparţin cercetătorului folclorului, nu însă şi folclorului. Orice încercare de a găsi, în materialul folcloric până acuma cules sau în psihologia şi în concepţiile celor care trăiesc folclorul, a unei indicaţii că ar fi vorba de o repetare a gesturilor făcute de către fiinţele supranaturale care au creat lumea, nu duce la nici un rezultat, o asemenea idee [...] nu reprezintă decât o interpretare personală a lui Mircea Eliade, după cum „apriorismele“ lui Blaga nu erau decât opiniile personale ale acelui gânditor [...] [Ş]i oricât de interesante ar fi personalităţile unor filozofi ca Blaga şi Eliade am fi totuşi dornici să aflăm de la ei şi ceva mai sigur despre realitatea românească.⁴⁵

Putem interpreta aceste „studii critice“ propuse de Henri Stahl, desigur, în linia criticismului Şcolii monografice, sau, pur şi simplu, al proiectului de modernizare (de reformă) exprimat programatic de către Gusti şi câţiva alţi reprezentanţi ai Şcolii. Pentru că, în fond, putem vedea poziţia lui Stahl, drept una dedicată modernizării discursului sociologic/antropologic/etnografic din România, şi racordării sale la discuţiile şi problemele contemporane din ştiinţa occidentală. Acest criticism al lui Stahl este însă mai mult decât atât, şi exprimă o viziune care cunoaşte în profunzime procesele şi expresiile culturale ale României de-a lungul secolului XX. Stahl aderase încă din anii ’30 la grupul „activiştilor culturali“ „critici“ din cadrul Şcolii monografice (şi al Fundaţiei Culturale Regale) şi cunoştea opţiunile celor care refuzau această direcţie. Această polarizare apare, de altfel, la modul explicit de-a lungul interviurilor luate lui Stahl de Zoltán Rostás⁴⁶, unde critica este mai directă, iar „opozanţii“ sunt numiţi explicit: „naţionalişti“, „protocronişti“ sau „legionari“, sau oricum îndepărtaţi de spiritul şi metoda Şcolii monografice. Prin aceasta, critica nu se exprimă doar la nivel ideologic (sau al „preferinţelor politice“, ceea ce ar rezulta într-o critică foarte superficială, departe de spiritul Şcolii sau al noilor etnografii) ci fundamentată teoretic şi argumentată metodologic (evidentă în citatele de mai sus).

Trebuie înţeles faptul că Şcoala monografică s-a aflat, în epocă, într-o „competiţie“ cu alte organizaţii politice sau culturale de modernizare (sau „salvare“) a societăţii româneşti. Accentul pus pe naţiune în viziunea militantă a lui Gusti (sociologia militans) a produs inevitabil o competiţie între Şcoala monografică şi Mişcarea Legionară.⁴⁷ Dar Şcoala monografică nu numai că şi-a păstrat un echilibru politic (nu a alunecat spre extreme politice, chiar dacă unii dintre membrii săi au fost simpatizanţi legionari), dar s-a formulat de pe poziţii complet diferite comparativ cu organizaţiile culturale naţionaliste, xenofobe, ortodoxiste sau „trăiriste“ specifice anilor ’30, şi anume de pe poziţii „ştiinţifice“ şi „metodologice“.

Altfel spus, cu toate că activismul, militantismul şi criticismul său (depistabile la membri ai săi până târziu, în anii ’80, cum am văzut, în cazul lui Stahl) aveau o semnificativă componentă politică (de „centru“, totuşi: ţărănistă, social-democrată, carlistă, potrivit opţiunilor politice ale majorităţii reprezentanţilor săi, dar în primul rând axată pe „politici“, nu pe „ideologie“), argumentul acţiunii sociale nu venea dinspre politic, ci dinspre „problemele sociale“ depistate şi studiate de grupele monografice. Chiar şi atunci când materialul critic nu îl constituie realitatea socială ci textul despre cultură, precum în cazul „eseurilor critice“ ale lui Stahl, metoda critică prevalează asupra opţiunii ideologice (în fond, în anii ’80, când Stahl produce acea critică, ideologia dominantă îi folosea şi promova pe autorii criticaţi acolo). Stahl ilustrează astfel un model critic exprimat încă de la primele teoretizări ale monografiei sociologice, şi anume unul bazat pe preeminenţa „realităţii“, pe observarea sa onestă (sau „critică“), şi în ideea îmbunătăţirii climatului în care realitatea se prezintă, respectiv descrie.

Considerăm, drept concluzie, că acest model constituie una dintre cele mai puternice resurse şi valori ale „criticismului“, perfect operabile la distanţă de aproape un secol de la momentul primelor cercetări monografice. În fond, acelaşi proces l-a parcurs şi etnografia critică occidentală, prin dezvoltarea unui discurs critic care se întinde de la un proiect de metodă până la critica politică, trecând prin sugestiile de îmbunătăţire a vieţii sociale ale „subiecţilor descrişi“, după cum exemplifică prin atitudinea sa programatică şi Şcoala monografică.

Bibliografie
CLIFFORD, James, George E. MARCUS (ed.), Writing Culture. The Poetics and Politics of Ethnography, University of California Press, Berkeley, 1986.
GUSTI, Dimitrie, Opere, Vol. 1, ediţie de Ovidiu Bădina şi Octvian Neamţu, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968.
HERSENI, Traian, „Concepţia lui Dimitrie Gusti despre naţiune“, în H. H. Stahl, Dimitrie Gusti. Studii critice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, 86-125.
MADISON, D. Soyni, Critical Ethnography: Methods, Ethics, and Performance, Sage Publications, Thousand Oaks, California, 2005.
MARCU, Liviu, „Elemente dialectice în concepţia sociologică a lui Dimitrie Gusti“, în H. H. Stahl, Dimitrie Gusti. Studii critice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, 54-85.
MARCUS, George E., Michael M. J. FISCHER, Anthropology as Cultural Critique. An Experimental Moment in the Human Science, University of Chicago Press, Chicago, 1986.
MIHĂILESCU, Vintilă, „O reaşezare în istoria socială a perioadei interbelice prin «cazul» Şcolii Gusti“ (dezbatere în jurul numărului Les études sociales dedicat Şcolii Gustiene, Institutul Francez, Bucureşti), dezbatere transcrisă la http://www.cooperativag.ro/dezbatere-les-etudes-sociales-scoala-gustiana/ accesat 10.07.2013.
MOMOC, Antonio, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism, Curtea Veche, Bucureşti, 2012.
NOBLIT, George W., R. D. HARE, Meta-ethnography: Synthesizing Qualitative Studies,Sage, Newbury Park, 1988.
POIRIER, Jean (sub dir.), Ethnologie générale, Gallimard, Paris, 1968.
ROSTÁS, Zoltán, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Ed. Paideia, Bucureşti, 2000.
ROSTÁS, Zoltán, Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005.
ROSTÁS, Zoltán, Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009.
SANDU, Dumitru, „«Ridicarea satului» prin el însuşi. Ideologii şi practici în interbelicul românesc“, în Secolul 21, nr. 1-6, 2012, 215-244.
STAHL, Henri H., Nerej, un village d’une région archaïque, 3 vol., Institutul de Ştiinţe sociale, Bucureşti, 1939.
STAHL, Henri H., Teoria şi practica investigaţiei sociale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
STAHL, Henri H. (coord.) Dimitrie Gusti. Studii critice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
STAHL, Henri H., „Dimitrie Gusti. Personalitatea şi opera“, în Dimitrie Gusti. Studii critice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, 9-53.
STAHL, Henri H., Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice“, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981.
STAHL, Henri H., Probleme confuze din istoria socială a României, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992.
STAHL, Henri H., Eseuri critice. Despre cultura populară românească, Minerva, Bucureşti, 1983.
STROE, Constantin, Etica lui Dimitrie Gusti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
THOMAS, Jim, Doing Critical Ethnography, Sage, Londra, 1993.
VĂETIŞI, Şerban, Noile teorii etnografice şi conceptul de descriere a culturii: cu o evaluare critică și contribuţii la dezvoltarea etnografiei în România, Editura pentru Fundaţia Studiilor Europene, Cluj-Napoca, 2008.
VERDERY, Katherine, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Humanitas, Bucureşti, 1994.
WILLIS, Paul, The Ethnographic Imagination, Polity Press, Cambridge, 2000.

NOTE

ȘERBAN VĂETIȘI – Lector dr. la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai.

 sus