Procese

„Știinţa naţiunii” a lui Dimitrie Gusti – un model pentru Tinerii ardeleni
 

MARTIN LADISLAU SALAMON
[The University of Bucharest]

Abstract:
The Hungarians living in Transylvania had to accept, after World War I, the status of ethnic minority. It was only towards the end of the Twenties that a new generation of intellectuals firmly formulated the need to confront the new realities. Leading representatives of this generation were the young intellectuals grouped around the periodical Erdélyi Fiatalok (The Transylvanian Youth), published in Cluj between 1930 and 1940. In this context, they established scientific cooperation links with Dimitrie Gusti’s school in Bucharest. The Gusti School has strongly influenced the conceptual world of the Transylvanian Hungarian elites, and we’ll conclude that this influence was mutual.

Keywords: Gusti; Hungarians; Transylvania; young generation; sociology; village

Articolul de faţă se bazează pe o cercetare mai amplă a autorului care a vizat analiza relaţiilor dintre Şcoala sociologică de la Bucureşti condusă de Dimitrie Gusti şi grupurile de intelectuali maghiari din Transilvania având preocupări sociologice şi sociografice din perioada interbelică. Este vorba despre generaţia acelor tineri – studenţi sau proaspeţi absolvenţi ai universităţilor clujene – care, la un deceniu după încheierea primului război mondial, au înţeles să treacă de la lamentările asupra pierderii statutului de naţiune majoritară a generaţiei războiului, la o acceptare constructivă a statutului de minoritate etnică. Aceşti tineri maghiari, cunoscători ai limbii şi culturii române (spre deosebire de generaţiile anterioare, care au crescut ca cetăţeni ai Ungariei), l-au descoperit foarte uşor pe renumitul sociolog român Dimitrie Gusti, în care vedeau un mentor. Gru­pată în jurul revistei Erdélyi Fiatalok (Tinerii Arde­leni), mişcarea studenţilor maghiari se situa instinctiv aproape de Gusti şi de studenţii români participanţi la campaniile monografice organizate de acesta, din moment ce ambele grupări aveau ca scop cercetarea şi ridicarea satului (românesc în general, în ceea ce îi priveşte pe gustişti, maghiar transilvănean, în ceea ce îi priveşte pe Tinerii ardeleni) şi, în plus, ambele grupări fiind – cel puţin în intenţii – apolitice.

O ipoteză confirmată de cercetarea amintită a fost că procesul de influenţare dintre cele două grupări nu a fost de importanţă echivalentă, şcoala lui Gusti fiind la apogeu din punct de vedere profesional atunci când Tinerii ardeleni abia se constituiau ca organizaţie. Influenţa produsă de Şcoala Gustiană asupra Tinerilor ardeleni a avut însă şi un aspect reciproc. După cum susţine şi Ernő Gáll, relaţiile care au legat şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti de tinerii maghiari, cercetători ai satelor transilvănene, au fost multiple, profunde, pline de înţelesuri spirituale adânci, legătura fiind mai mult decât o simplă influenţare unidirecţională. „Între cele două mişcări se pot găsi numeroase înrudiri, paralelisme, chiar similitudini, iar interacţiunea dintre ele a fost determinată de condiţiile economice, sociale, politice şi culturale date“ – subliniază Gáll¹, care îşi pune întrebarea: în ce măsură a fost influenţată monografia sociologică a lui Gusti de mişcarea tinerilor cercetători maghiari în cadrul procesului unilateral de asimilare de către aceştia a metodei şi a principiilor şcolii gustiene? Un alt aspect care a întărit ipoteza cercetării a fost acela că reprezentanţi ai şcolii sociologice de la Bucureşti au urmărit cu atenţie şi au reacţionat prin diferite articole apărute în presa de specialitate a vremii la evoluţiile produse în rândul intelectualităţii maghiare, al tineretului maghiar, al cercetătorilor maghiari ai satului. „Remarcăm reciprocitatea şi o anumită simetrie a relaţiei dintre monografiştii români şi discipolii maghiari [ai lui Gusti], iar această reciprocitate a fost un deziderat pentru ambele părţi în condiţiile nevoii unei aculturalizări credibile şi a schimbului democratic de valori spirituale. Această influenţă spirituală reciprocă [deşi inegală] a fost desăvârşită prin muncă de cercetare comună, schimburi de experienţă, vizite şi participări în campanii monografice“.²

Pentru a surprinde, aşadar, influenţele asupra şcolii sociologice gustiene exercitate de mişcarea tinerilor intelectuali maghiari din Transilvania care au îmbrăţişat metoda monografică de cercetare a satului, se impune analiza textelor legate de acest subiect apărute în revista Sociologie românească“, fondată în 1936 de Dimitrie Gusti. În acest articol trec în revistă lucrările publicate în revista Sociologie românească sub semnătura câtorva colaboratori ai profesorului Dimitrie Gusti, dar şi sub semnătura unor membri ai mişcării Tinerilor ardeleni, cu referire la relaţiile româno-maghiare în sociologia interbelică. Voi cita mai pe larg din textele publicate în primii ani de apariţie a revistei Sociologie românească de Octavian Neamţu (Drumul spre sate al tineretului maghiar, în nr. 2/1936, Călători unguri în România, în nr. 5/1936), Anton Golopenţia (Metamorphosis Transylvaniae 1918-1936. Un bilanţ al maghiarilor din România, în nr. 7-8/1937), dar şi din recenziile lui Péter Bakk făcute unor opere importante ale autorilor maghiari – din Ungaria sau din Transilvania –, (Recenzii, nr. 2-3/1937).

*

„Am înfiinţat aici, mişcarea începătoare a tineretului maghiar din Ardeal, cu tot ce cuprinde ea, cu entuziasm şi dragoste de neam, în nădejdea că adaug, astfel, un cuvânt de îndemn, spre a răspunde la chemarea cea mare de activitate creatoare, pe care o rosteşte Şcoala Românească de Sociologie către tinerii noştri cărturari, arătându-le drumul muncii de cunoaştere şi îndrumare a satelor româneşti.“³ Cu aceste cuvinte îşi încheie Octavian Neamţu, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii sociologice de la Bucureşti, prezentarea făcută mişcării tinerilor maghiari ardeleni de cunoaştere a satului în al doilea număr al revistei Sociologie Românească. În articolul intitulat Drumul spre sate al tineretului maghiar, Neamţu explică contextul istoric şi social al apariţiei acestei mişcări de „întoarcere cu faţa spre sate“, făcută cu scopul autocunoaşterii naţionale a minorităţii maghiare din Transilvania din perioada interbelică, după modelul românesc al lui Dimitrie Gusti.

„Anii cei dintâi, cari urmară constituirii statului nou românesc, întregit, poartă, pentru Societatea maghiară din Ardeal, pecetea adâncă a dezorientării, urmare gravă a ruperii legăturilor cu Budapesta. Speriaţi de întinderea prefacerilor, conducătorii maghiarilor din Ardeal nu găsesc nici o formulă de acţiune. Iar oamenii de ştiinţă se retrag din frământările de toată ziua ca să urmărească mai departe firul gândurilor şi cercetărilor lor întrerupt din pricina violenţei schimbărilor sociale. În această perioadă de timp, care ţine dela 1919 până la 1924, viaţa culturală şi ştiinţifică a ungurilor din Ardeal, nu cunoaşte nicio altă manifestare decât conferinţele de popularizare ale oamenilor de ştiinţă şi lucrările de specialitate ale acestora, publicate în reviste răzleţe locale ori în altele cunoscute, îndeosebi germane, închinate studiilor de fizică, medicină, chimie, arheologie, ori lingvistică. O înviorare aduce Revista ardeleană de literatură (Erdélyi Irodalmi Szemle), apărută în 1924“.⁴

Autorul constată că cei cinci ani care au urmat după primul război mondial – încheiat cu un rezultat traumatic pentru maghiarimea din Transilvania, devenită din naţiune conducătoare o minoritate a României Mari – „petrecuţi în nehotărâre şi căutare de drum“, s-au încheiat în anul 1924. După Neamţu, acest an este „cel dintâi dintr-o perioadă de organizare şi activitate pozitivă, care aduce, în viaţa culturală maghiară din Ardeal, publicaţii literare şi ştiinţifice, precum şi asociaţii de cultură şi cercetare“.⁵ Mai mult, unele cercuri, cu prestigiu în societatea maghiară ardeleană, încearcă o reluare de raporturi ori o legătură cu lumea ştiinţifică şi literară românească. „Dar grija de căpetenie este recâştigarea comunităţii de vedere cu Budapesta. Toate încercările acestea au ca rezultat legarea lumii intelectuale, ştiinţifice şi literare maghiare, din Ardeal, de realităţile politice şi sociale, în cari trăia“ – opinează autorul articolului citat.

Fiind unul dintre cei cinci membri ai şcolii lui Gusti care, ardeleni de origine, cunoşteau limba maghiară, Neamţu are posibilitatea de a înţelege şi de a se raporta la lucrarea lui József Venczel, intitulată Munca la sate şi mişcarea ardeleană pentru munca la sate.⁶ Neamţu constată că lucrarea lui Venczel – participant la lucrările Seminarului de Sociologie de la Bucureşti în semestrul al II-lea al anului universitar 1935-1936, precum şi la campania monografică din Şanţ – prezintă o atitudine nouă, mai completă şi cu posibilităţi mai largi de cuprindere a vieţii tineretului maghiar din Ardeal şi de transformare a ideologiei lui.

Neamţu constată faptul că „tineretul maghiar din Ardeal, ca să ajungă la această ţintă, [urmeză calea] muncii la sate, pentru cunoaştere şi pentru acţiune, pregătind putinţa conducerii. Însă, atât acţiunea culturală cât şi problema conducerii satului nu pot avea o dezlegare adevărată decât întemeiate pe cunoaşterea obiectivă ştiinţifică a realităţii sociale. Acţiunea culturală, ca să fie rodnică, trebuie să corespundă nevoilor vieţii spirituale şi economice a satelor maghiare ardelene şi tot aşa, problema conducerii acestor sate, ca problemă a formării tineretului maghiar ardelean ca problemă de pedagogie cetăţenească, socială şi naţională, îşi găseşte cea mai bună metodă tot în împrietenirea cu realitatea socială a satelor, în coborârea voluntară între ţărani“.⁷ Problema fundamentală a muncii la sate este aşadar, potrivit lui Neamţu, problema cercetării vieţii sociale săteşti. „Ca cercetarea să dea rezultate bune, e necesară întrebuinţarea unei metode care să asigure lucrări obiective, ştiinţifice, a unei metode sociologice care să fie, într-adevăr, metoda ştiinţei realităţii sociale. Metoda pe care o propune dl. Venczel, pentru cercetarea sociologică a satelor maghiare, este metoda monografiei sociologice – aşa cum a fost concepută şi formulată de dl. Prof. Dimitrie Gusti şi aşa cum a fost întrebuinţată de Institutul Social Român, în cei zece ani de cercetări sociologice, pe teren.“⁸

Iată cum descrie Neamţu evoluţiile sociale ale societăţii maghiare transilvănene din ultimul deceniu şi jumătate, scurs de la sfârşitul primului război mondial: „Realităţile sociale arată că naţiunea maghiară nu mai are decât două straturi sociale trainice: poporul muncitor şi cărturimea. Reforma agrară a nimicit latifundiile şi cu ele deodată a dispărut şi importanţa socială a nobilimii latifundiare şi tot aşa, prefacerile sociale şi politice au scos din rostul lor de conducere şi pe marii funcţionari, lăsând locul dintâi, în ierarhia socială, clasei de mijloc, alcătuită din profesioniştii liberi, din dăscălime şi preoţime, care se constituie într-o pătură nouă, a cărturimii, a «intelighenţei» din Ardeal, cu rosturi de conducere. Din această clasă socială se ridică tineretul maghiar ardelean, care ia drumul satelor, ca să cunoască adevărurile vieţii lui de mâine“.⁹ Sociologul gustist aminteşte de revista Erdélyi Fiatalok, prin care s-a înfăptuit generalizarea mişcării pentru munca la sate. Neamţu subliniază faptul că lucrările sociologice şi practice ale Tinerilor ardeleni au avut ca model, în primul rând, compendiile de cercetări monografice ale Institutului Social Român şi ale Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol“, precum şi taberele de muncă săteşti din Ardeal.

Neamţu prezintă concluzii importante şi pentru tineretul universitar român, folosind „exemplul maghiar“. „Ceea ce credem că trebuie socotit deosebit de pilduitor, pentru întreaga pătură intelectuală românească, şi în întâiul rând pentru tinerimea universitară, ceea ce socotim că trebuie să constituie o mustrare îndemnătoare este străduinţa necurmată pentru naţie, pe care o dovedeşte drumul spre sate al tinerimii maghiare din Ardeal. Neglijat de oficialitatea budapestană şi de cercurile oligarhiei ardelene, rămas singur, doar cu cărţile pline de revoltă (...), tineretul maghiar a ştiut să înveţe din pilda altora şi cercetând atent mişcarea din jurul Profesorului Gusti, a luat de peste tot ce putea să folosească pentru scopurile lui naţionale şi politice. Înstăriţi acum, prin cunoaşterea unei metode ştiinţifice de lucru, ei îşi urmează, mai departe, drumul lor de apărare naţională şi de afirmare spirituală drumul lor spre sate, de unde aşteaptă îmbogăţire sufletească, între cei cari gândesc şi cei cari muncesc, pentru idealuri comune. Ei îmbrăţişează astfel, mai înainte ca ea să fi străbătut în toate colţurile cărturărimii noastre, sistemul de gândire sociologică al Şcoalei dela Bucureşti şi concepţia etică şi socială a Dlui Prof. Gusti, trăgând şi toate urmările sociale şi politice.“¹⁰ Totodată, Neamţu atrage atenţia şi asupra lacunelor pe care le prezintă mişcarea sătească a tinerimii maghiare din Ardeal. „[Ea] este încă departe de rezultatele câştigate de instituţiile dela cari ia îndrumări teoretice şi practice. Dar, nu trebuie să uităm că este o mişcare nouă, care abia acum se organizează şi abia acum şi-a precizat temeliile ştiinţifice şi idealurile sociale. Aşa cum se înfăţişează acum, mişcarea asta a tineretului maghiar din Ardeal cuprinde unele lucruri îmbucurătoare şi altele cari trebuie să fie o mustrare aspră petru tineretul nostru universitar. Pătrunderea sistemului de gândire sociologică a d-lui Prof. Gusti şi a metodei monografiei sociologice în lumea ştiinţifică maghiară din Ardeal nu poate avea decât urmări bune, atât în privinţa cunoaşterii pământului naţional român, cât şi în ceeace priveşte legăturile ştiinţifice dintre minoritatea maghiară şi lumea ştiinţifică românească. Şi tot aşa socotim că acţiunea de cunoaştere a realităţilor sociale ardelene va avea urmări fericite şi în ceeace priveşte mentalitatea politică a minorităţii maghiare din Ardeal.“¹¹

*

„Am înfiinţat aici, mişcarea începătoare a tineretuDupă cum am amintit, o parte dintre membrii şcolii lui Gusti cunoşteau perfect limba maghiară: transilvănenii O. Neamţu, A. Golopenţia, M. Pop., T. Herseni, Gh. Retegan. Aceştia au jucat un rol-cheie în relaţiile dintre Şcoala sociologică de la Bucureşti şi tinerii intelectuali maghiari, ei nu doar cunoscând limba maghiară, dar şi contribuind la stabilirea şi menţinerea relaţiilor instituţionale dintre cele două părţi. După ce şcoala lui Gusti a fost descoperită de către Tinerii ardeleni, pentru perpetuarea acestor relaţii, a fost nevoie ca acei membri ai şcolii lui Gusti care cunoşteau limba maghiară să joace rolul de „agenţi“ ai colaborării.

Am prezentat mai sus modul în care O. Neamţu a reuşit să descrie detaliat felul cum noua intelectualitate maghiară ardeleană, apărută cu un deceniu după încheierea primului război mondial, a încercat să-şi găsească o ideologie proprie, precum şi un rost pentru comunitatea maghiară transilvăneană, în noile condiţii politice şi sociale. Un alt reprezentant de marcă al Şcolii sociologice de la Bucureşti, Anton Golopenţia, a reuşit, de asemenea, să ofere un tablou complet cititorului român al revistei Sociologie Românească despre situaţia minorităţii maghiare din România interbelică, făcând consideraţii deosebit de pertinente pe marginea volumului cu titlul Metamorphosis Transylvaniae. Országrészünk átalakulása, 1918-1936 (Metamorfoza Ardealului. Transformarea ţinutului nostru, 1918-1936).¹²

Volumul „dezvăluie cu îndrăzneală întorsătura pe care o ia, în România reîntregită, viaţa grupului maghiar din Ardeal. Care sunt peripeţiile prin care au trecut ungurii din Ardeal, de când au devenit, în 1918-1919, din părtaşi ai naţiunii conducătoare maghiare, grup etnic alogenla Statul românesc, aceasta e întrebarea la care dă răspuns partea de care vorbim a Metamorfozei“ – ne introduce Golopenţia în subiect, după care descrie condiţiile istorice, politice şi sociale ale acestei „metamorfozări“ maghiare. „Ungurimea şi-a dat seama foarte târziu că, după un război pierdut, trebue să se împace cu inevitabilul şi să se integreze în cadrul Statului nou, zicându-şi să salvăm ce mai e de salvat. Ca atare, calea «de calvar» a maghiarilor din Ardeal, «nu se datoreşte numai marilor evenimente istorice şi celor ce le-au deslănţuit»“. Golopenţia îi citează pe autorii volumului, care subliniază partea de răspundere pe care o poartă maghiarimea însăşi pentru situaţia în care se află. „Ar fi un lucru pripit să punem toată răspunderea în sarcina românimii, care a luat conducerea, căci ne avem partea de răspundere toţi, care am trăit într-o toropeală atât de prelungă şi am nădăjduit de la forţe oculte îndreptarea situaţiei pe potriva dorinţelor noastre“ – acesta e mesajul cărţii, în traducerea lui Golopenţia, care consideră că această atitudine şi-a avut rădăcina în lipsa de educaţie politică a maghiarimii ardelene, în faptul că „de drepturi politice nu se bucura decât o neînsemnată parte a populaţiei, şi alegerile corupte, cum ştie toată lumea, n-au putut decât să consolideze credinţa generală, cum că politica e un fel de păcăleală de-a domnilor, în care omul de rând n-are a se amesteca“. În acord cu autorii Metamorfozei, Golopenţia blamează „pătura conducătoare subţire a Ungariei care, în loc să trezească judecata politică, sădise în mulţimi «dogma supremaţiei neamului maghiar», fiind înrădăcinată în generaţii credinţa oarbă că supremaţia ungurilor e un fel de lege a naturii, hotărâre expresă şi de nestrămutat a lui Dumnezeu.“¹³

Întorcându-se la momentul 1918, Golopenţia constată că, „datorită centralizării excesive, care strânsese la Budapesta tot ce avea ţara mai bun, ungurii din Ardeal, nu aveau printre ei, în 1918, niciun conducător politic. Cei ce treceau drept atari au căzut în apatie, după câteva formalităţi. E firesc ca, lipsiţi de conducători şi, în bună parte şi de deprinderea de a judeca o situaţie politică şi dureros de nedumeriţi de înfrângerea suferită de Coroana Sfântului Ştefan, ungurii din Ardeal să fi căzut pradă nehotărârii, zvonurilor şi toropelii. Golopenţia consideră că în primul rând funcţionărimea maghiară a fost cea care a pierdut contactul cu realitatea în momentul în care ungurii din Transilvania şi-au conştientizat statutul de minoritari în noul stat românesc. „Unirea a făcut manifestă neînrădăcinarea în Ardeal a marii majorităţi a funcţionărimii maghiare: pierderea neaşteptată a războiului a lovit parcă în moalele capului pătura aceasta, care era încredinţată cu sfinţenie că situaţia ei e de nestrămutat. I-a pierit de sub picioare singurul reazăm, puterea de stat. (…) Piezându-şi baza economică, a rămas numai cu armătura ideologică, care se dovedise învechită, încă de la începutul veacului, în concurenţa cu burghezia în ascensiune“ – îi citează sociologul român pe autorii Metamorfozei. „Soluţia la care s-a oprit aproape întreaga funcţionărimea maghiară a Ardealului (număra cam la 100.000 de familii) a fost să dea ascultare cuvântului de ordine, ce propunea refuzul jurământului de credinţă către Statul român. Dar Statul român a ştiut să completeze posturile părăsite. După ce, în 1920, eşecul acestei acţiuni a devenit manifest, marea majoritate a acestei funcţionărimi a emigrat în Ungaria, s-a «repatriat». După datele Institutului Central Statistic Maghiar, totalul repatriaţilor din Ardeal, din anii 1919-24, cifrează 197.000 suflete“ – opinează Golopenţia, potrivit căruia „rezistenţa aceasta le pare autorilor Metamorfozei, greşeala politică cea mai mare de după 1918, a ungurilor ardeleni. Acest act de sabotaj, acest refuz de a depune jurământul, numit pretenţios rezistenţă pasivă a pecetluit definitiv destinul ungurilor de azi.“¹⁴

În ceea ce priveşte satul maghiar, Golopenţia face unele constatări care îi aparţin, fără a fi exprimate în lucrarea recenzată de el. Consideră că „adeziunea satului“ maghiar la noul stat românesc s-a produs cel mai rapid, pe considerentul că reforma agrară care se preconiza i-ar fi adus de aceeaşi parte a baricadei pe ţăranul ungur şi pe cel român, faţă de latifundiarul maghiar. „Trebuie să recunoaştem că (...) satul ardelean a găsit mai repede decât burghezia oraşelor calea practică. Poporul satelor ungureşti şi săcuieşti a aflat îndată după adunarea dela Alba-Iulia, dela ţăranii români delegaţi, la Alba-Iulia, că se pregăteşte o reformă agrară şi că moşiile domnilor se vor împărţi... E prea firesc, ca ţăranul ungur să fi luat aceeaşi poziţie faţă de latifundiarul maghiar ca şi ţăranul român, când au aflat că moşierii au organizat la Cluj, în ziua de 5. decembrie 1921 (...) o adunare de protest împotriva reformei agrare şi că au trimis o delegaţie la Rege. Aici se identifică definitiv interesele ţărănimii maghiare şi româneşti“ – crede Golopenţia. Acesta aduce şi alte argumente în favoarea tezei potrivit căreia populaţia satelor transilvănene s-a găsit, în perioada interbelică, în „avangarda“ convieţuirii paşnice a românilor şi maghiarilor în Ardealul românesc. „Calea satelor se desface cu totul de cea a oraşelor şi nu trebuie să ne mirăm că inserarea satului în noul imperiu devine totală. Se produc, e drept, o serie de brutalităţi de jandarm şi excese administrative, dar acelea nu au putut tulbura duhul de înţelegere ce domneşte între ţăranii români şi maghiari. Nu cunoaştem nicio întâmplare mai de seamă, care să fi pus faţă în faţă ţărănimea maghiară şi română. Ţărănimea română a Ardealului n-a încuviinţat niciodată excesele administrative care insultau ţărănimea maghiară, şi, la fel, ţărănimea maghiară n-a învinovăţit niciodată ţăranii români pentru aceste excese administrative. În lumea satelor s-a format la scurtă vreme o solidaritate ţărănească, izvorâtă din omenia înţelegătoare a spiritului specific al Ardealului“ – argumentează în continuare sociologul român.¹⁵

Golopenţia consideră că autorii volumului recenzat de el în revista Sociologie Românească fac parte din acea „contraelită“ maghiară ardeleană care a apărut ca o nouă pătură a liber profesioniştilor, formată din intelectuali tineri care s-au socializat în noile condiţii de după unirea Transilvaniei cu România. „Cartea care ne preocupă în cele de faţă reprezintă o ofensivă nouă a acestei contraelite a maghiarilor din România. Nemaiavând la dispoziţie pentru propagarea şi apărarea punctului lor de vedere ziarele, a înfiinţat câteva reviste politice şi scoate cărţi.“¹⁶ Ideile directoare ale contraelitei publiciştilor, compusă mai ales din liber profesionişti şi publicişti, se trag toate din programul opoziţiei maghiare de dinainte de război. Aceasta, recrutată din burghezie, ceruse înlocuirea oligarhiei magnaţilor printr-o conducere în care să fie reprezentate şi celelalte pături, reforma agrară şi înţelegerea cu naţionalităţile trăitoare pe teritoriul fostului regat maghiar. Sociologul român încearcă şi un regret pentru faptul că membrii opoziţiei maghiare au început să acţioneze destul de târziu şi n-au izbutit să încoloneze rapid o parte însemnată a maghiarilor din România într-o grupare care să lupte pentru ideile lor. „Au avut destinul trist al celor ce sunt numai plănuitori şi nu ştiu crea forţa care să lupte pentru planul lor. Ce folos că înspre 1925 planul lor se limpezise: «inserare în trupul politic al Statului român, democratizarea maghiară şi colaborarea cu forţele democratice româneşti, organizare economică autonomă».“¹⁷

Sociologul român face în final o apreciere asupra concepţiilor politice, care „se conformează întotdeauna cu întârziere prefacerilor intervenite în condiţiile de viaţă“. Golopenţia crede că aşa se întâmplă şi cu maghiarii transilvăneni din anii `30: „gândesc încă, de cele mai multe ori, în tiparele iredentiste ce le stau la îndemână de decenii, cu toate că se comportă în viaţa practică ca cetăţeni mulţumiţi ai României Întregite“. Convingerea sa este că „politica noastră de azi, cu privire la unguri, trebuie să fie diferenţiată. De înţelegere şi apropiere cu conducătorii şi cu păturile ce s-au inserat în România întregită. De tenace reprimare a celor care, pretinzându-se pe nedrept reprezentanţii întregii ungurimi din România, caută să permanentizeze la ungurii din România răscularea latentă din anii dintâi de după război. În sensul acestei politici, acţiunea opoziţiei, care a scos Metamorphosis Transylvaniae ca un fel de manifest de reintrare pe arena politicii româneşti, ar trebui sprijinită de conducătorii Statului românesc.“ Mâhnirea sa este cauzată de faptul că, „dacă în 1918, le-a lipsit ungurilor înţelegerea pentru mâna întinsă de românii adunaţi la Alba-Iulia, acum s-ar părea că le lipseşte românilor înţelegerea pentru năzuinţele difuze ale ungurimii din mijlocul lor, de a realiza o colaborare trainică“.¹⁸

*

„Am înfiinţat aici, mişcarea începătoare a tineretuO modalitate practică şi eficientă de perpetuare a relaţiilor dintre reprezentanţii Şcolii de Sociologie de la Bucureşti şi tinerii intelectuali maghiari a fost publicarea în revista Sociologie Românească a unor recenzii referitoare la lucrări sociologice, sociografice sau socio-literare în limba maghiară, atât din Ungaria, cât şi din Transilvania. Autorul acestor recenzii a fost în mare parte Péter Bakk, membru al grupului Tinerilor Ardeleni, care – împreună cu József Venczel, György Váró, Ferenc Haáz şi István Hegyi – a participat la pregătirile echipelor de muncă culturală ale şcolii sociologice bucureştene. Spre deosebire de ceilalţi patru amintiţi, Bakk se afla în contact direct cu Şcoala sociologică de la Bucureşti, fiind student în capitală. Bakk a fost cel care a intermediat – după multe insistenţe ale Tinerilor Ardeleni privitoare la o întâlnire formală dintre profesorul Gusti şi studenţii maghiari – întâlnirea care a avut loc la Bucureşti, în cadrul Cercului Ferenc Koós al studenţilor maghiari din capitala română.¹⁹

În numărul 2-3/1937 al revistei Sociologie Românească găsim numeroase astfel de recenzii, realizate de Péter Bakk. Una dintre aceste recenzii este cea referitoare la studiul publicat de „membrii comunităţii de lucru pentru studiul satelor a căminului studenţesc Pro Christo din Budapesta, Un sat în curs de dispariţie din Panonia. Viaţa satului Kemse.²⁰ „Cititorul are impresia că vede un film zguduitor, care arată o societate ce se descompune în faţa noastră. Prin reliefarea paralelismului sociologic şi cercetarea direcţiei voinţei sociale, autorii au reuşit să ne dea viaţa organică a satului ales. Tablou trist, un sat fără copii“ – constată în recenzie Péter Bakk, subliniind şi faptul că autorii budapestani ai studiului în cauză cunosc metoda monografiei sociologice a profesorului Gusti. „Ei vorbesc în introducere despre metoda şcoalei din Bucureşti şi la manifestările spirituale analizează pe larg sistemul de sociologie a prof. Gusti. La bibliografie sunt citate publicaţiile Institutului Social Român.“²¹

Opera unui autor mult apreciat în Ungaria, Gyula Illyés, este de asemenea evocată în paginile revistei Sociologie Românească, în acelaşi număr 2-3/1937. Péter Bakk recenzează de această dată cunoscuta carte Puszták népe (Oamenii din Pustă) a lui Gyula Illyés.²² „Dl. Illyés ne înfăţişează viaţa tristă a locuitorilor dintr-o pustă – o aşezare, o colonie de 1-200 familii, care trăiesc în mijlocul latifundiilor – care se găseşte în mijlocul unui domeniu de 38.000 ha, unde trăiesc numai 3.200 de oameni, pe când într-un sat vecin cu 5.600 ha de pământ, trăiesc 4.200 de oameni. Cartea e monografia model a unei societăţi foarte puţin cunoscute, de soarta căreia nu s-a ocupat nimeni – soartă care e mai neumană decât a iobagilor de dinainte de 1848 – şi care din zi în zi devine mai ameninţătoare, pentru că prin introducerea maşinelor şi tractoarelor în agricultură, a devenit inutilă munca manuală şi cea animală. Astfel cele 3 milioane de ţărani nu numai că n-au pământ deloc, ci pierd şi posibilitatea de a putea lucra ca servitori pe pământul altora. Dl. Illyés ne dă un tablou fidel al vieţii integrale a acestei puste, cu obiceiurile, mentalitatea, relaţiile ei cu pătura conducătoare, cu satul şi oraşul, vieaţa sa economică, intelectuală şi religioasă“.²³

Un alt volum de succes al unui autor din Ungaria, Zoltán Szabó, intitulat Situaţia satului Tard²⁴ este amintit printre operele recenzate în revista Sociologie Românească nr. 2-3/1937. „Cartea tânărului sociolog Szabó a avut tot atât de mare răsunet ca şi cea a lui Illyés, prima ediţie epuizându-se în 3 săptămâni. E monografia satului Tard, jud. Borsod, cu 2317 locuitori. Autorul este consternat de mizeria ce se manifestă mai ales în alimentaţia şi locuinţa ţăranilor. Nu este o lucrare cu teză, precum nu este nici cea a lui Illyés, dar din îmbinarea factorilor morali, intelectuali şi materiali, arătaţi pe rând, reiese un tablou înspăimântător: satul acesta e la marginea unei prăpăstii primejdioase. Năvala spre oraşe şi nostalgia lor, dorinţa de a scăpa de o viaţă osândită, arată descompunerea unităţii sociale a satului unguresc“ – putem citi în recenzia volumului lui Zoltán Szabó.

Cartea unui alt tânăr sociolog din Ungaria, Viola Tomori, care se ocupă mai ales de psihologia ţărănimii, cercetând-o în manifestările totalităţii vieţii, este prezentată în acest număr al revistei Sociologie Românească.²⁵ Volumul Transformarea mentalităţii ţărănimii evidenţiază faptul că trăsătura cea mai caracteristică a sufletului ţărănesc – individual şi colectiv – a fost relaţia sa cu natura, iar prin schimbarea acestei relaţii – din cauza raţionalizării şi industrializării – această relaţie se alterează pe zi ce trece.

Mai găsim aici şi recenzia lui Péter Bakk despre un volum important al unui autor transilvănean, Ferenc Balázs, intitulat Sub glie.²⁶ „Autorul, după ce a făcut teologie unitară, a studiat 5 ani în Statele-Unite şi a întreprins o lungă călătorie, străbătând toate statele europene şi cele din Asia. Cartea de faţă e o dare de seamă despre activitatea sa de preot în comuna Cheia, din apropierea Turzii. Cu o naturaleţe dată numai adevăraţilor scriitori, d-l Balázs ne povesteşte ce a realizat în cursul celor 5 ani trecuţi de când s-a stabilit în comuna Cheia. Cartea merită atenţia tuturor celor care se ocupă de chestiunile ţărăneşti, mai ales, din trei puncte de vedere: 1. Autorul prezintă cu perspicacitate datoriile ce i se pun unui intelectual la sate. 2. Arată, întrucât şi cum pot să colaboreze intelectualii la formarea societăţii statului. 3. Ne face să înţelegem mentalitatea, psihologia sătenilor. Lucrarea e foarte folositoare pentru învăţători, preoţi şi monografişti, pentru că deschide un orizont larg spre cunoaşterea structurii sociale a satului“.²⁷

*

„Am înfiinţat aici, mişcarea începătoare a tineretuOrientarea către sat a tineretului maghiar în condiţiile unei crize economice mondiale izbucnite în 1929, care a afectat, timp de un întreg deceniu, extrem de profund o comunitate maghiară devenită minoritară cu doar zece ani mai devreme, lipsită de instrumentele de sprijin din partea unui stat naţional român proaspăt creat, a fost determinată de procesul de „proletarizare“ a intelighenţiei maghiare transilvănene rămase fără perspective economice şi profesionale clare. Acest fapt a fost determinant în procesul de limpezire a ideologiei noii generaţii, al cărei stindard a fost purtat în primul rând de revista Erdélyi Fiatalok şi mişcarea din jurul acestei reviste, ideologie care nega naţionalismul revizionist, încercând să creeze un curent opus iredentismului maghiar, dominant atât în politica şi în limbajul public al elitelor maghiare din Transilvania, cât şi în cel al elitelor conducătoare din Ungaria. Membrii acestei noi generaţii aparţineau unor curente ideologice diferite, existând însă un larg consens în ceea ce priveşte nevoia orientării către un sistem sociologic de cercetare a realităţilor sociale existente. Sistemul a fost găsit în primul rând prin descoperirea de către aceşti tineri maghiari a metodei monografice – create de profesorul Dimitrie Gusti şi aplicate de membri ai şcolii sale sociologice de la Bucureşti –, încercând să-l adapteze şi implementeze în condiţiile comunităţii maghiare pe care doreau să o studieze, să o cunoască şi să o ridice. Astfel, ştiinţa naţiunii a lui Gusti a devenit un model pentru noua generaţie de intelectuali maghiari din perioada interbelică.

Bibliografie
Balázs, Ferenc, Sub glie / A rög alatt“, Turda, 1935
Gáll, Ernő, Az erkölcs dilemmái / Dilemele eticii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981
Golopenţia, Anton, Metamorphosis Transylvaniae 1918-1936. Un bilanţ al maghiarilor din România. In: Sociologie Românească, nr. 7-8/1937
Illyés, Gyula, Puszták népe / Oamenii din Pustă. Ed. Nyugat, Budapest, 1936
Neamţu, Octavian, Drumul spre sate al tineretului maghiar, în: Sociologie Românească, nr. 2/1936
Rostás, Zoltán, Atelierul gustian, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005
Szabó, Zoltán, A tardi helyzet, Ed. Szolgálat és Írás, Budapest, 1935
Venczel, Józse, A falumunka és az erdélyi falumunka-mozgalom / Munca la sate şi mişcarea ardeleană de muncă la sate, Colecţia Erdélyi Tudományos Füzetek, Ed. Erdélyi Múzeum Egyesület, Cluj, 1935
Viola, Tomori, „A parasztság szemléletének alakulása“, Ed. Szegedi Fiatalok Művészeti Kollégiuma, Szeged, 1935
***A Pro Christo Diákok Háza Falukutató Munkaközösségének tagjai, Elsüllyedt falu a Dunántúlon. Kemse község élete. Ed. Sylvester, Budapest, 1936

NOTE

MARTIN LADISLAU SALAMON – Doctor în sociologie, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistenţă Socială.

 sus